Cavou de cenușă

05.06.12 by

Moartă în aburul de-aramă,

Se îndreptă spre-un cavou deschis,

Cu respirația tăiată și

spânzurată de un sfinx.

Cu părul negru, ars de timp

cu brațul roșu-

-nsângerat în spini

Privește moartea supurând cenușă

și moare iarăși, murmurând venin.

Rune

Când șoaptă pe șoaptă

Și nume pe nume

Când geană pe geană

În loc de minune

Se-ndreaptă spre moarte

Și tu zbori în ceruri

Și strigi mai departe…

Eu sufletu-mi zbucium

Și zac între rune.

Plouă

Plouă. O ploaie solitară,

amnezică. Sofisticată în malițiozitatea ei.

Și cerul e negru,

și norii se-aleargă,

și ploaia se zbate,

și cazi în suspine,

și vrei nedreptate.

Plouă. O ploaie cizelată,

magnifică. Țeapănă în singurătatea ei.

Salon lugubru

Mișcând încoace și încolo

se-ntoarce cu un zâmbet figurant

și-și șterge sângele.

Curge apă. Ochii îi sunt plini de fiere,

de miere, nu-i e gura înnecată.

Dar sufletul. Ce-i sufletul?

I se perindă rând pe rând,

Pe streșinile încărcate,

cu rigips vechi și, amorțind,

se culcă pe o parte, amuțind,

într-un salon lugubru.

Mortem

Gândind că viața-i mai presus de moarte

Mi-am șters de lângă mine avutul timpuriu

Și am lăsat să curgă printre degete

Nisipul sângeriu.

Gânditu-m-am la toate

Dar mai puțin la moarte

Luat am fost de ea

Și omorât departe.

Iubita mea, plăcere în mormânt azuriu

Servitoare într-o fremătoare lume,

Amăgitoare se așează pe un scaun rătăcit,

Și-n-cet își-amestecă otrava

Colții ascunzându-și cu o frumoasă clipire.

Verde toarnă din al ei pahar

Și-adeptă a morții ea încet se vinde

Cu trupul spre-o plăcere fantezistă

În fiecare negură a unui mormânt

…azuriu.

Nebunul

Nebunul și-a luat în mâini ființa,

Trezindu-se la viață mai abil ca de-obicei.

Privind la zâmbetul său aspru,

A râs în sinea lui, de ei.

De ironia ce și-o poartă-n semne,

De viața lor cea mincinoasă,

De sufletul pierdut în veacuri…

Și a văzut că el, nebunul,

Nu-i chiar așa nebun,

Ca ei.

Cu moartea la un ceai

Șoptind, ea-și lasă capul pe umărul meu,

Și trage din a sa țigare ponosită,

Iar fumul ce-l expiră-mi intră în plămâni, flămând,

Tocându-mi mațele într-un travaliu sfânt.

Ea, moartea, soarbe-ncet din ceaiul său medicinal,

Își trage sufletul un timp, și-apoi,

Ca într-un chin romantic ea se-ntoarce iar la mine,

Privindu-mă cu ochii goi.

10 zile către rai

În prima zi îmi vei zâmbi duios,

Ca unei șoapte diafane

Și-n cea de-a doua vei șterge speranța

Că trei e numărul cel binecuvântat.

În patru, cinci sau șase zile,

Cu ocru trupul meu va fi pictat.

Un șase negru va fi scris pe ușa mea,

Un diavol de șapte ori mă va striga,

Când viața mea atinge-va-l pe opt,

A noua zi va fi sosit aprinsă,

Pentru a zecea moarte de fiori cuprinsă.

Pasăre măiastră

Ca o pasăre străină

Trupul ei se frânge-usor

Într-un zbucium singuratic

Ca un sfânt şi scump odor.

Neagra noapte stă în taină

Cu privirea aţintită

Spre podoaba-i lung brodată

Ca un înger de lumină.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*