Cartea de etnologie Totdeauna Eminescu

01.06.11 by

Cartea de etnologie                                                       Totdeauna Eminescu

O lectură de excepţie a poeziei eminesciene ne propune Doamna Svetlana Paleologu – Matta, în Eminescu şi abisul ontologic, lucrare aflată la a treia ediţie ( Editurile „Augusta” şi  „Artpres”, Timişoara, 2007, 312 p ) şi întîmpinată, de fiecare dată, cu însufleţire de critica de specialitate şi de bună credinţă. Autoarea se menţine în mare parte ( şi în măsura în care găseşte temei ) pe linia îndătinată de la T. Maiorescu la G. Călinescu şi de la Alain Guillermou la Constantin Noica, Rosa del Conte, Edgar Papu, Tudor Vianu,Eugen Todoran, ca să citez doar cîteva nume din generaţiile „mai vechi” care au reuşit să dezvăluie domenii re- cunoscute ale cosmosului poetic eminescian. În această companie prestigioasă, vocea profesoarei de arte şi de românistică de la Zürich şi Paris se situează pe portativele de sus ale eminescologiei de cea mai vie actualitate, meritînd a fi ascultată cu toată încrederea şi cu folos maxim. Nu sunt de neglijat nici scrierile confraţilor din ţară, de generaţie mai nouă, despre care am mai scris cu unele prilejuri; faptul că ele se unesc în efortul generos al tezaurizării valorilor, ca semne ale identităţii româneşti în lume, mi se pare firesc în condiţiile „integrării” mai mult decît europene; cu atît mai mult se cuvine menţionat folosul de preţ, chiar hotărîtor, dobîndit din lecturile cu titlu orientativ, aparţinînd lui Kierkegaard, Heidegger, Merleau – Ponty.

Cu decenii în urmă, cînd critica autorizată îl socotea pe creatorul Luceafărului drept „ultimul mare romantic”, formulă larg generalizată prin presă şi şcoală, încercam sentimente de mîndrie şi de satisfacţie. Pînă atunci, eram obişnuiţi cu aprecieri mai modeste: „poet în adevăratul înţeles al cuvîntului” ( Titu Maiorescu ), „poet naţional”, de fapt, Poetul ( G. Călinescu ). Calificativul „mare poet romantic”, fie şi „ultimul”, cum s- a spus, ne dădea speranţa unei deschideri nebănuite. Comparatismul a fost o cale benefică, dar nu în direcţia Lenau, Leopardi, Lermontov, cum s- a încercat într- o scurtă şi sterilă etapă a tatonărilor. Prea se rămînea la ideea de „scriitor reprezentativ” ori „specific”, „original”, în fapt, pe ton restrictiv, ca să se ajungă tot la minor  Canonul tradiţional nu-l cuprindea decît parţial pe poetul de la „Junimea”, fie că se invocau elemente ale artelor poetice oficializate, fie că se avea în vedere universalismul său cultural, indo- european şi folclorico – mitologic.

Vîntul rece al modernităţii îl atinsese pînă în abisurile fiinţei, aşa că i se cuvenea o fişă de identitate mult înnoită şi lărgită pînă la „nemargini” de gîndire. Ion Negoiţescu, răsărit ca un avertisment în preajma lui G. Călinescu, venea cu partitura unei sensibilităţi mai stranii şi mai promiţătoare; Eugen Todoran şi George Munteanu, perseverau în spiritul marilor sisteme de gîndire, încercînd să menţină discuţiile, cu prudenţă, în direcţie fenomenologică ( Husserl ) şi / sau existenţialistă ( Kierkegaard ), dînd impresia, deocamdată, de risipă de erudiţie; iar Amita Bhose, care a adus încă o dată mitul Indiei în amfiteatrele bucureştene, după Mircea Eliade, încerca să dea înţeles afirmativ formelor elegiacului ( „nirvana”, „melancolia”, „trecerea” ), în măsura în care însoţesc şi întăresc gîndirea; nu sectorial ci în universalismul ei, în cuprinderea totului. Nu există poeţi pur „elegiaci” ori „optimişti”, decît pasageri, de ocazie.

Cînd Constantin Noica reînchipuia, în singurătatea de la Păltiniş, magistralul arc de gîndire elino – german, pe temeiul asocierii poeziei cu filosofia, fişa de identitate a lui Eminescu începea să capete tot mai distinct reliefurile ontologiei, în sensul că a gîndi în imagini înseamnă să vezi fiinţa, în infinită metamorfoză, sub zariştea imposibilă a neantului şi a cosmogoniei.

Svetlana Paleologu – Matta s- a decis să respire şi ea aerul tare al eternei „modernităţi” eminesciene. A avut grijă să se asigure de „trepte de înălţare”,  prin încorporarea în propria – i fiinţă a unor idei sensibile care au precedat- o, cum spuneam, şi pe care le recheamă cu folos la fiecare răscruce de gîndire. De acolo, de undeva, lacul, bănuit a fi decupat dintr- o pădure din Ipoteşti, se transferă în albăstrimea cerului, cu tot cu undele tremurînde şi cu nuferii galbeni; castelul singuratic îşi găseşte locmai potrivit locul direct în basm decît pe moşia unui ilustru senior de la 1400. Totul „pare” pentru că într- adevăr este! „De treci codri de aramă de departe vezi albind / Ş – auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. / Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăt, / Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet”. Sau, cum consemnează reportericeşte ( adică „la faţa locului” ) Svetlana Paleologu – Matta: „Imagini feerice, paradisiace, care se nasc din emoţia infailibilă a inimii, ocultează totodată această trăire care în esenţă este o perpetuă oscilaţie între viaţă şi moarte. Pădurea argintoasă, de un vizionarism fantastic, încîntător, poate fi, prin albul ierbii, şi ceva mortuar. Abia perceptibil, simbolismul bivalent este prezent şi în prospeţimea văzduhului şi în albastrul vibrant şi transcendent al florilor” ( lucr. cit.,  p. 45 ).

Ce înseamnă codru, izvor, văzduh etc.?  Cum pot fi identificate ( recunoscute ) aceste elemente de „peisaj” în spaţiul presupus geografic, în experienţa biografică a cuiva şi, mai departe, în poezie?  Cînd, unde şi cum sunt „operatori” obişnuiţi în artele poetice şi în manualele de analiză artistică, pentru înţelegerea, pe cît posibilă, a fenomenelor de receptare, invenţie şi cunoaştere. Dar niciodată un cînd nu se potriveşte cu altul în fenomenologia Dasein – ului. Totdeauna rămîne un rest care complică lucrurile. Lacul lui Lamartine a fost surprins în fapt de seară, sub văluri de ceaţă şi în acord ideal cu un anume tip de sensibilitate pur romantică. Dar Lacul lui Eminescu, oare cărui cînd îi corespunde? Cel mult i s- a găsit un unde(va) vag şi misterios, în mijloc de codri albaştri; ca să fie apropiat de seninul cerului, în aşa fel încît, de data asta, să intermedieze culoarea, nu timpul ( cîndul ), nici spaţiul ( undele ).

G. Călinescu marca începuturile eminescologiei propriu – zise, în întinsa sa lucrare, Opera lui Mihai Eminescu, prin fixarea unor cadre fizico – psihice, categorii spaţio – temporale şi prin multe fişe analitice. Era un simplu şi decisiv ABC, dar se şi avansa ideea heideggeriană ( fără măcar s- o bănuiască autorul român ) cum că poesia şi filosofia, ideal înfrăţite, constituie condiţia unică a creaţiei de tip genial. Centrul de interes se deplasa, ca o imposibilă întoarcere, dinspre Schopenhauer spre Kant, pentru a se lămuri, cu chin şi cu răbdare, că rădăcinile operei de artă trebuie căutate în depărtările apriorismului şi că se întruchipează ca fiinţă vie în transcendenţa imediată ( „pe care o vedem şi nu e” ). Iar cînd Constantin Noica a afirmat că Eminescu este omul „deplin” al făpturii româneşti ( idee ce i- a mîniat pe proşti şi pe răuvoitori ), s – a dorit să se ştie că autorul Luceafărului „ a purtat” în sine toată fiinţa neamului, în fibra cea mai aleasă. Desigur, „neamul” este doar o parte, poate nevăzută şi chiar neştiută, din totalul organismului cosmo – uman. Dar realitatea în sine fiinţînd, totuşi, pe planuri dispersate, se cuvine a fi restaurată cu perseverenţă şi cu înţelepciune. „Căci totul în filosofie, ne învaţă Constantin Noica, şi poate în cultură – este, nu atît să atingi universalul şi legea, cît să ridici particularul la universal şi la lege” ( Studiu introductiv la: Martin Heidegger,  Originea operei de artă. Traducere şi note de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu. Editura „Univers”, Bucureşti, 1982, p. 11 ). Altfel spus, prin autorul Luceafărului ne- am ridicat într- un spaţiu fericit de transcendenţă, în aşa fel încît să putem întrezări raporturi şi afinităţi între Platon şi Eminescu, între Heidegger şi Eminescu, între Hölderlin şi Eminescu, între Rilke şi Eminescu ; nu numai Lenau, Leopardi, „cel mult” Novalis.

Cum spuneam, pe aceeaşi lungime de undă pledează şi Svetlana Paleologu – Matta. Selectez spre ilustrare cîteva fraze, limitîndu – mă doar la amănuntul că ele ar fi nedumerit pe cititorul lui Titu Maiorescu, al lui G. Călinescu, poate pe cel al lui Alain Guillermou; chiar şi pe neavizatul de astăzi: „Dacă prin luminişul inimii Eminescu ne dă o stranie iluzie de a fi heideggerian, este pentru că amîndoi, atît poetul român, cît şi filosoful german, aveau afinităţi cu geniul grec” ( p. 49 ); „Dar nu ontologia heideggeriană cu profilul ei înalt este o problemă, ci fulminaţiile lui Eminescu: ele trec «dincolo»” ( p. 7 ); „Comparabil cu Petrarca, în sensul că moartea Laurei a însemnat pentru poetul italian un eveniment capital şi o deschidere spre drama conştiinţei, Eminescu rămîne şi el marcat de experienţa concretă a morţii” ( p. 32 ); „Urcarea treptelor este o reducere la cenuşă: «Cum, întreabă Nietzsche, ai vrea să te îndoieşti fără a fi redus mai întîi la cenuşă?». Eminescu ne spune acelaşi lucru: «Pentru a luci deplin / menit îi pare stinsul»” ( p. 206 ).

Unindu – i într- un paragraf pe marii „nebuni” şi „bolnavi”, Van Gogh, Hölderlin şi Eminescu, autoarea notează: „Putem adăuga că e şi cazul lui Eminescu, diferit şi el, dar avînd în comun cu Hölderlin un orizont de fantasme” ( p. 151 ). Comparaţia, s – o numim îndrăzneaţă, slujeşte afinităţilor elective, dar şi disocierilor, cum nu s- au mai făcut: „Sensul celor doi poeţi e diferit, Novalis fiind mistic, iar Eminescu un poet existenţial” ( p. 238 ). Să reţinem: „existenţial”, nu „romantic”. Şi acum o afirmaţie surprinzătoare în atenţia folcloriştilor: „Tot complexul metaforic popular om – floare – stea este concordant cu mitologia lui personală, deschis unor mutaţii libere” ( p. 122 ); „Ca într- o oglindă orfică visarea recuperează o stare abolită şi pierdută a fiinţei noastre” ( p. 28 ); „Profunzimea stă în abisul cuvîntului” ( p. i7o ); „Iar fiinţa nu e exprimabilă decît în termenii de neant” ( p. 25 ); „Se poate că ne putem apropia puţin şi de «neantul» pe care poetul l- a introdus în poezia română”(p. 25).

Eminescu este, aşadar, existenţialist, în accepţiunea oarecum mai fluidizată: Kierkegaard – Nietzsche – Heidegger – Merleau – Ponty; dacă în exerciţiile analitice întîlnim termeni în alternanţă: abis / profunzime,  neant / arhetip este în sprijinul ideii că romanticii au avut deja revelaţia eu – lui (  inconştientul la Freud, subconştientul la Jung ), „mult înaintea psihanalizei” ( p. 131 ). Ideea îşi găseşte suport la Schopenhauer care, cum recunoaşte, însuşi Freud ar fi „singurul precursor adevărat” al psihologiei abisale. Mai puţin credit pare să aibă termenul tehnic arhetip ( C.G.Jung, Paul Ricoeur  ), poate pentru prestaţia mai fermă în psihologia adîncurilor. Marile teme eminesciene, ni se spune, lacul, steaua, codrul, marea, nu sunt arhetipuri, ci lucruri ( – cuvinte ), termeni strict heideggerieni. În aparenţă, rolul lor e destul de modest: simple piese de construcţie, destinate să dea chip şi fiinţă operei. Actul construcţiei contează. Pus în mişcare, cuvîntul devine miraculos în forţe şi forme nebănuite, se preface el însuşi în cosmos, aflat în continuă deschidere şi re – deschidere. Tocmai de aceea Martin Heidegger consacră multe pagini cuvîntului – lucru în Originea operei de artă, urmărind itinerariile posibile ale cuvîntului în toate zonele spiritului, cu o rară pasiune şi competenţă. Este de presupus că, fără Sein und Zeit ( Fiinţă şi timp) şi fără Ursprung des Kunstwerkes Originea operei de artă ), Constantin Noica nu s- ar fi încumetat să scrie Sentimentul românesc al fiinţei şi Rostirea filosofică românească, opere cu efecte benefice asupra studiilor de filosofie, lingvistică şi estetică; şi nici nu am fi dobîndit o experienţă de gîndire necesară şi eficientă ca să ni – l apropiem atît de firesc pe Eminescu, din astralitatea lui abstractă şi îndepărtată. Este un curaj indiscutabil şi un merit pentru Doamna Svetlana Paleologu – Matta că ne- a dezvăluit adevăruri care ni se păreau inaccesibile. Dacă se mai găsesc neîncrezători ori dispuşi să – l considere pe Eminescu autor de plan secund, cartea – cărţile sunt deschise; aşteaptă doar să fie citite.

Pot să rămână pe rol modelele îndătinate de analiză, „temă – idee”, „conţinut – formă”, „figură tropică”, etc., cum ne – au obişnuit poeticile, cu aplicaţie, să spunem, la Epigonii ori  la Sara pe deal. Pentru învăţămîntul general sunt comode şi chiar utile. Marii creatori suportă multiple formule de lectură, fie pe diagonală, fie pe verticală, după toate gusturile şi vîrstele culturale. Dar, atenţie mare: în fiecare clipă se pot deschide perspective neaşteptate. Chiar şi în cazul liniarei poeme a Epigonilor, cu „ieri” / „azi”, cu „voi” / „noi”, ne întîmpină aspecte ale imaginarului dependente de acoperămîntul eidetic al husserlienilor. Căci două emistihuri, adesea citate: „cu voi viitorul trece” / „noi suntem însă trecutul” nu fac simplă figuraţie romantică, potrivit retoricii paralelismelor. Eul eminescian este mutant pe meridianele spiritului şi operează cu „lepădare de sine”, ca fiinţa să intre firesc în jocurile reice ale aproapelui / departelui, golului / plinului, vieţii / morţii. Este dorinţa Luceafărului de „a cădea în sus”, eroarea fetei de a – l ruga să „coboare în jos”. Pare un paradox că departele stă în imediatul aproapelui. Asta înseamnă că se află în firescul lucrurilor, în ordinea şi în nemărginirea cosmică, fără repere de domeniul „fizicului”: sus / jos, început / sfîrşit.

O să ne obişnuim cu zonele existenţialiste ale eminescianismului şi  Svetlana Paleologu – Matta are dreptate afirmînd că poetul „… ne invită să facem cu el cîţiva paşi pe drumul fiinţei” ( p. 19 ). Şi – a adus aminte, probabil, o vorbă a lui Heidegger, mărturisind cu modestie că poezia  ( poesia ) l- a întrodus în filosofie, maestru fiindu- i însuşi Hölderlin. Mai mult decît atît, Constantin Noica ne avertizează: cei trei mari operatori ai lui Heidegger, Sein, Dasein şi Mitsein, dau semne de oboseală la un moment dat, cînd e vorba să înfăţişeze fiinţa în devenire ( mai curînd „devenirea întru fiinţă” ), în realitatea ei reică, heraclitiană. Limba română dispune de un operativ ajutător şi mai adecvat, întru, capabil să provoace direcţionări semantice extraordinare. Devenirea fiinţei nu înseamnă numai curgere şi deschidere,  cum găsim la posthegelieni, cît mai ales înfăţişare, arătare deplină, cînd într- un ipostaz, cînd în altul. Din acest punct, poezia face corp cu filosofia. Marea poezie se distinge prin bogăţia de înfăţişări care se petrec în nemarginile departelui- aproapelui. Scrie însinguratul de la Păltiniş: „Dar ne vom grăbi să spunem: nu de la limba şi filosofarea românească am ajuns la gîndul că i- a lipsit lui Heidegger operatorul «a fi întru», ci de la Heidegger am învăţat, sau am putea învăţa, ce avem ascuns, implicat şi promiţător filosofic în vorbirea noastră. Din limbi străine să înveţi şi în limba ţării tale să scrii, spunea Cantemir. Din culturi străine să înveţi şi cultura ta, cu zăcămintele ei neştiute, s- o înţelegi, vom spune” ( loc. cit., p.15 16 ). Cam aşa gîndea şi Eminescu, după Cantemir, înaintea lui Heidegger, a lui Noica, a noastră: „Limba română este împărăteasă la ea acasă”. Poetul, dacă este poet, vieţuieşte cu îndestulare sufletească în împărăţia sa. Dacă nu, nu! Punctum.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*