CÂND TELEFOANELE SUNĂ ÎN GOL…

10.07.13 by

Cu volumul de versuri La prohodul bradului , lui Adrian Botez pare să nu-i mai pese de mode, doctrine, generaţii literare, stiluri. El se afundă în magma poemelor sale, sunt locuri tari de cuvinte din pământ, sunt patrii în care se poate locui. Hărmălaia din lume este departe, poemul pulsează pentru că în poezie el cheamă şi leagă mituri, credinţe, povestiri vechi, simboluri veşnice, dureri în care lucrează lumina, saltul mortal al bradului în hăul din munte.
Se adună în acest volum poeme moderne, clasice, poezia populară care ţâşneşte din nai, undeva în muntele miracolelor, bocete, revelaţii care nu s-au mai spus, erori necesare care schimbă sensurile, rugăciunea.
Peste toate planează Iisus, el acoperă punctele cardinale, geografiile de ocazie, acoperă neruşinarea unei lumi în cădere.
Adrian Botez se luptă pentru fiecare poem, îl scrie uşor ca literat, îl edifică tot mai greu ca om, se sperie de ceea ce scrie, apoi îşi revine şi reinventează lumea.
Până la urmă bradul ar putea fi chiar poetul, ar putea fi anonimul care s-a retras în cuvinte, cel care locuieşte în lacrima lumii. Poetul ţine aproape de tradiţiile româneşti, de marile teme ale ţăranului român din vremuri bune.
Cartea reflectă neliniştea poetului în faţa revelaţiei, este structurată pe mai multe paliere, e complex modelată:

I. LA PROHODUL BRADULUI
II. VIAŢA ŞI MATRIOŞA
III. SILABE-N SUBLIM
IV. MLAŞTINA
V. PRIMĂVARA RATAŢILOR

Teme aparent disparate, legate de vântul din munte care leagănă poemele din fiecare parte, le uneşte prin mişcare şi disciplinare. Cultura vastă a poetului îi permite o astfel de structură, toate se adună, nu se risipesc.
Volumul este dedicat soţiei, legăturii veşnice. Primul poem este dedicat mamei, legăturii cu cerul. Legături pe orizontală şi legături pe verticală.
Valul neliniştii se materializează literar cu multă pasiune: nori vor ieşi din piatră, rădăcini de ape, ninge lumina întunericului, laptele negru al privirii, poteca de stele, năvălesc florile în cântec…
Primul poem defineşte poziţia poetului în pântecul sonor al vremii:

pustiu – cu ochii înceţoşaţi de lacrimi
privesc la bradul înălţat din munte
cui îi vei îndemna plecata frunte
să se împlânte – iar – în ceruri?
…..

vin vremi pitice – ne-apărăm sub Cruce
n-avem urmaşi împătimiţi de jaruri:
cu noi – sub glie-un ev întreg se duce

…amurg grăbit – nu tu-mi aduci amaruri:
rămâne însă – veghetor în munte
atât de singur – bradul cel din frunte…!

Singurătatea bradului e singurătatea celui care stă de veghe.
Argumentele poeziei lui Adrian Botez sunt vădit creştine şi luminoase.
Poemele sale se fixează pe lucruri certe: nunta, prohodul, taina, bradul, doina, munţii, rugăciunea, anotimpul cel veşnic, lumina, noaptea ca stare, călăreţi prin istorie, doina, cântecul cucului, frunza în cădere, crama cerului, colind cu flori negre, Ţara Ana, balada tristeţilor, paradisul, causa causorum, legământul, Dumnezeu ca prezenţă, energie necreată…
Sunt poeme care rămân, matrice pentru ceea ce este poezia, argument împotriva bâlbâielilor din literatura pe autostradă:

Oamenii vin când îi cheamă Dumnezeu – nu
când se cheamă unii pe alţii

e prea mare gălăgie inutilă în lume
de parcă toate maimuţele şi-au aflat o
religie

astupaţi găurile prostiei – pentru Dumnezeu! –
ca să se audă Glasul lui – singurul
utilizabil şi garantat câştigător (Glasuri inutile).

Prezenţa lui Dumnezeu este atât de copleşitoare pentru poet încât lumea se recompune după vechi legăminte, dar totul este puternic ancorat în eternitate: „munţii – avocaţii lui Dumnezeu// când îi văd – de departe – încep să simt în nări explozia/cerului” (Munţii – avocaţii lui Dumnezeu).
Cititorul simte tot mai mult tristeţea poetului, Creatorul nu mai are legături cu propria creaţie, e un hău în lume, bradul stă să cadă în golul acela nedefinit…
Titlurile poeziilor sunt semnificative, titlurile ciclurilor subliniază temele, e un joc în lume în care lumile se ascund unele în altele, mlaştina din suflete e o realitate zilnică, a venit vremea celor căzuţi, rataţii, păcătoşii (în limba ebraică veche, limba Vechiului Testament, păcat era tradus prin ratarea ţintei). Judecata…
Ultimul poem pune accentul pe un nou legământ între om şi Dumnezeu, unul necesar, unul care se impune, este în logica celui care speră:
„Hristoase-al unirii – Hristoase-al iubirii/ nu pot să trădez lucrarea de îngeri/ nu vreau a te face din nou ca să sângeri// în inimă-împiedic prigoana-amintirii/ … seninul din ceruri îl chem pe pământ:/ cu toate voi face un nou legământ!”(Noul legământ necesar).
Balada călăreţilor singuratici marchează planul luptei continue în istorie pe care bărbaţii patriei au dus-o cu vrăşmaşul, o luptă fără pauze, una dârză, luptătorii rezistă până la oase, dincolo de carne, rezistă: „le putrezeau picioarele-n cizme – şi ei/ călăreau// au ajuns să fie schelete de oameni – călărind pe schelete de cai – şi ei // tot călăreau”.
Până şi Moartea a ajuns să călărească pe lângă aceşti bărbaţi şi nu i-a recunoscut…
În poemul dedicat lui Gheorghe Zamfir la 31 decembrie 2012, Ţara Ana, autorul cântă cu tristeţe istoria românilor, cea sacrificată dă nume zidirii, o zidire afectată de vrăjmaşii lumii: „i-au smuls carpaţii şi-au târât-o/ sleită în amurg de babiloane/ nevertebrată sclavă şi-au dorit-o/ s-aplaude tonţii iadul din betoane”.
Poemele şi-au pierdut grafia obişnuită, punctele, virgulele, semnele obişnuite au ars, ele nu au limite, sunt oprite din curgere de tristeţe, de speranţă, de credinţă…
Adrian Botez este un poet atipic pentru acest moment al istoriei literare, dar este exponenţial pentru literatura română eternă, cultura sa, dragostea pentru ceea ce este românesc, deschiderea spre marile teme care frământă omenirea, pasiunea pentru frumos şi adevăr legate, toate contribuie la ceea ce poate fi un poet: glasul care repetă Glasul…
El dă sfat poetului de astăzi: „publică-te – expune-te – arată-te/ cât mai puţin/ din ce în ce mai puţin – dacă vrei să contezi ca/ Poet…”
Oamenilor trebuie să le fie dor de Poet, nu să-l hulească, Poetul are ceva de aur în priviri, ceva veşnic în zicere, el vede, e văzătorul în vremuri tulburi, la schimbarea generaţiilor…
La telefon este poemul care dă contur temelor omului contemporan, mereu caută, sună la telefonul său pe cineva, nimeni nu-i răspunde, toţi sunt plecaţi de acasă, lipsesc din istorie, pe planetă toate telefoanele sună în gol, sunt formate toate numerele de telefon posibile, poetul formează ultimul număr de telefon, se caută pe sine, cu teamă, e o tăcere plină de semnificaţii, ultima chemare e cea mai grea, ore pustii, îngropate sunt ore pustii… Un poem ca un semn pentru cei care vin… Din această cauză este nevoie, imperioasă nevoie, de un nou legământ al omului cu cerul… Relaţiile dintre oameni sunt rupte, s-a frânt linia albastră dintre inimi…
Unele poeme au ceva definitiv: „esenţa întunericului este/ lumina: când// le-a poruncit Dumnezeu să iasă din/ fructul întunericului – sâmburii erau// constelaţii şi/ suflete arzânde – vâlvătăi exasperate de/ crezuri”.
Pentru Adrian Botez au fost odată poeţii-soldaţi-de cetate apărători şi-i vine să plângă de ciudă… Dar Dumnezeu e prezent cu umili fluturi pe umeri…
Unele poeme sunt arborescente, discursul curge, sufletul artistului ţipă în lume, cuvintele scapă de sub control, probabil sunt stări importante pentru omul-scrib, există tristeţe, durere, revoltă, boală… Adrian Botez nu pare preocupat să le finiseze, starea i se pare mai importantă, mesajul este potenţat prin versuri, e un fapt de viaţă, nu unul literar, dar exprimat prin mijloace literare, note-jurnal spiritual…
Volumul are în anexă o fişă biografică, este prezentat autorul, scurtă istorie a omului în căutarea sensului, lămuritoare pentru cititor… Poemele sunt răspunsul… Bradul, semnul între filele de netimp ale istoriei noastre… „cu fruntea sus – căci sunt aristocrat/ nu permit nimănui şantaje ori terori/ … trebuie – de eşti prinţ – să ştii râzând să mori! (Sonet princiar)”.

Iulie, 2013
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*