Calul în dispensar

04.11.13 by

Calul în dispensar

Băutura, femeile – între care nu lipseau mai niciodată cele rele de muscă – şi „intelectualii satului“: secretarul de partid şi şeful de post, învăţătorul şi preotul, profesorii şi inginerul agronom şi, nu în ultimul rând, doctorul, trimis de pe băncile facultăţii în obligatoriul stagiu în rural… iată doar câteva personaje prototip, cunoscute şi de medicii ce au avut „norocul“ să lucreze la ţară. Nu lipseau nici omniprezenţii turnători la Securitate sau la Miliţie, adesea ascunşi sub chipuri anodine. Şi-apoi, instituţii noi şi vechi: consiliul popular, dispensarul, câteodată cu o casă de naşteri şi câteva paturi, şcoala, biserica, miliţia, arhicunoscuta cooperativă agricolă de producţie (CAP) – şi ea fostă „gospodărie agricolă colectivă”, născută la rândul ei din fosta „întovărăşire”, moşită la noi după model sovietic… Se adăugau pe alocuri crescătorii de porci sau de viermi de mătase, căminul cultural cu nelipsita echipă de dansuri populare, echipa de fotbal…
Tânărul doctor Dumitru-Justin C. Diaconu, dintr-o familie de învăţători din cătunul Petreşti, comuna Corbeanca, abia ajuns la Mărgineni, lângă Scorniceşti, în raionul Slatina, avea să cunoască şi el, pe chelea lui, această mlaştină terifiantă, iscată la interfaţa lumii noi cu satul. Întoarcerea spre Capitală, hărăzită mai degrabă celor cu pile, părea aproape imposibilă. Oricât ai fi fost de bine pregătit profesional, oricât de inteligent, dacă nu erai tare sau nu aveai „spate“, acolo îţi mâncai zilele. Şi el ştia acest lucru…

„Nu mi-e frică de ţară, acolo sunt născut, crescut. Mi-e frică de altceva: că se poate să nu mai vin de-acolo!…“

– (…) Ştiam doar că o să merg în regiunea Argeş… Şi m-am dus, înainte de a pleca, să-mi iau la revedere de la prietenii mei, Ion Ioan Costică – v-am povestit cu un alt prilej, el mi-a arătat cum să învăţ – şi de la Vasile Fica, îl cunoşteam din ’47, am fost colegi la liceul militar; eram şi am rămas prieteni; ei erau mai mari ca mine, erau deja asistenţi universitari la academicianul Bruckner… care, pe atunci, era la spital, la Cantacuzino…
– Ion Bruckner?
– Ion Emil Bruckner, academicianul. …Şi, acolo, înainte să ajung la ei, mă întâlnesc cu domnia sa Bruckner… tatăl. Ce om…! Şi ce medic a fost! Şi: „Ce faci, Justine?“ „Ce să fac…?! Necăjit…“ „Necăjit?! De ce?“ „Plec la ţară… Am venit să-mi iau la revedere de la băieţi…“ „Justine, nu fi necăjit! Că… elementele de excepţie – aşa mi-a spus – se descurcă pe parcurs.“ „Daa, domn’ profesor, am zis, nu mi-e frică de ţară… Că sunt născut, crescut, la ţară… Mi-e frică de altceva, că nu mai vin de-acolo…“
Zice: „Vezi-ţi de treabă! Da’, cu o condiţie…“
Eu fac ochii mari. Nu bănuiam ce vrea să spună…
El, hârşit printr-ale vieţii, observă că mi-a trezit atenţia. Aşa făcea şi la cursuri: întâi arunca o poveste-capcană, apoi, când toţi făcuseră deja ochii cât cepele şi deveniseră atenţi, începea să spună…
„(…)Numai cu o condiţie poţi ieşi de acolo. (…)Te duci în necunoscut. Şi eşti om social… Cunoşti, acolo, profesori, învăţători, inginerul agronom, veterinarul, secretarul de partid… Oameni care sunt stabiliţi acolo, care n-au niciun fel de tendinţă de a pleca… Ei s-au rodat, au acolo familie, căţel, purcel… Şi, te-mprieteneşti cu ei.“
Domnu’ Nesfântu, vă jur. Nu ştiu dacă profesorul Bruckner a fost la ţară… Da’ cum mi-a spus el, exact aşa s-a întâmplat.
Zice: „Te duci acolo, îţi iei cărţi, citeşti ziarele şi te uiţi să vezi când se ţine un concurs, înveţi…“
„Păi, zic, asta nu-i o problemă… De când mă ştiu, tot învăţ!”
„Da’, îmi răspunde el. Nu te grăbi, până nu termin ce am de spus… O să treacă o săptămână sau două şi te cheamă într-o seară profesorul X… la el acasă. Într-o vizită. Şi-acolo, îi găseşti pe alţi profesori, pe inginerul agronom, pe medicul veterinar… Toată floarea cea vestită a intelectualităţii rurale. Se mănâncă bine, se bea, mai vezi vreo profesoară necăsătorită ori divorţată care-ţi face ochi dulci. Şi te duci acasă foarte bucuros şi nu te interesează să mai citeşti… Da’, acolo, când ai fost şi te-ai simţit bine, s-a zis că mâine seară e la celălalt… Şi te duci, te gândeşti că poate vine şi profesoara aia care-ţi place… Ziua următoare o face ălălalt, te duci… Deja ştii că profesoara aia, care-ţi place ţie te place şi ea pe tine şi-abia aşteaptă… Şi a şaptea zi, îţi vine rândul ţie… Faci şi tu! Şi uite-aşa, o luaţi de la cap pân’ la coadă şi nu te mai interesează nimic…“ V-am spus, nu ştiu dacă Bruckner a fost la ţară… Da’ exact aşa s-a întâmplat!

02Deşi a fost speriat de stagiul la ţară, a izbutit să iasă cu bine din fel şi fel de încercări… După cei şapte ani de acasă, petrecuţi în şcoală (părinţii lui fiind învăţători, şcoala i-a fost şi casă), după facultate şi stagiile de externat şi internat când se va forma pentru specialitatea de care s-a îndrăgostit, adevarata naştere – om între oameni – a fost în acei ani pe care i-a trăit alături de „nişte ţărani“ şi de echipa dispensarului Mărgineni.

Crucea roşie din calendar

La Piteşti, la Direcţia Sanitară venise şi Vechler Emanoil, un fel de neamţ, nu ştiu, uite că muri acu’ şi nu ştiu ce-a fost… Eu ştiam că e la Potcoava – era deja acolo de un an. A aflat că am luat regiunea Argeş şi a venit să ne spună că sunt nişte locuri, prin comunele de lângă Potcoava… De la Piteşti, ni s-a spus doar atât: „La 1 noiembrie 1962, vă duceţi la raionul Slatina, la Direcţia sanitară…“ Şi ne-am dus, eram noi vreo şapte; la Slatina, în aceeaşi clădire erau şi Direcţia sanitară şi Consiliul popular al raionului… Instituţii importante. Ion Ioan, directorul Direcţiei sanitare, ne-a dus la preşedintele Consiliului popular Slatina – a fost el şi pe la mine pe acasă după ce am plecat de acolo. Ne-a primit foarte bine. „Dacă faceţi treabă aici, vă băgăm şi în partid!…“ „Eu sunt membru de partid din ’55“, sar eu. Eii, şi când a auzit, s-au schimbat imediat lucrurile. Să fii membru de partid în anii aceia însemna ceva! Ne-a pus la dispoziţie o maşină de la Salvare, un „teveu“, cum erau pe atunci, şi ne-a dus pe fiecare la circa aleasă. Eram cu mâna în… buzunar. Nu-mi luasem bagaje. Niciunul dintre noi nu avea bagaje, încăpusem toţi în ambulanţă. Cum ajungeam la o circă, directorul Direcţiei sanitare Slatina cobora şi-l prezenta pe doctorul repartizat acolo, fiecare unde urma să lucreze. Eu am fost la ultima circă… Erau acolo – la dispensar – şi primarul, şi notarul, şi preşedintele CAP-ului, toate oficialităţile locale, bineînţeles şi personalul de la circă… Cu masă, cu băutură, cu tot dichisul… Să ne trateze. A fost cea mai frumoasă primire…
Revine pentru o săptămână la Bucureşti şi apoi, într-o miercuri, s-a prezentat la post…
Acasă, la Petreşti, în cătunul Corbeanca, tatăl său, învăţătorul, însemnase în calendarul ortodox acea zi de 7 noiembrie 1962, cu o cruce roşie.
La plecare, va lua cu el două valize: lenjerie, cărţi…
– Ce cărţi? l-am întrebat.
– Sunt acolo, în bibliotecă. Medicină internă, toate; tematica pentru concursul la care vroiam eu să mă înscriu era din Medicină internă…
S-a dus cu trenul, la Mărgineni nu era cale ferată… Le spusese în ce dată ajunge şi l-au aşteptat cu o căruţă la Potcoava, unde era cea mai apropiată gară… Era o zi frumoasă. „Semn bun, dle doctor, îi aruncase vizitiul. O să vă placă la noi, avem o mândreţe de femei în comună… O să prindeţi rădăcini…“ Venise cu el şi Vechler, colegul de grupă din facultate, prieten bun. Era director mare, la „Policlinica“ din Potcoava, „avea chiar şi aparat Roentgen…“

„Pe mine m-a trimis aici statul!“

Pentru câteva momente, lanţul mărturisirilor se întrerupe. Se întâmplă; un cuvânt, o imagine găsită prin ungherele memoriei are câteodată efecte neaşteptate. Ca să depăşim momentul, îl rog să-mi facă o schiţă a dispensarului şi împrejurimilor…
Desenează o clădire dreptunghiulară, destul de mare, cu patru camere, două de-o parte şi două de cealaltă, despărţite, la mijloc, de un coridor. De bine de rău, dispensarul era împrejmuit cu gard.
Parcă aş fi acolo, în acele timpuri. Şi văd, ca aievea, pereţii, cu zone întinse de pe care coaja de lut şi var se desprinsese. Încercând să facă schiţa locurilor şi profesorul a intrat în rol. Sare de la una la alta, îmi povesteşte detalii despre acoperiş, clădire, interioarele acelor încăperi ce sunau a gol; nefiind scoarţe pe pereţi, toate păreau reci, străine…
Din drum, se intra pe o portiţă, apoi de pe trepte, direct în holul despărţitor. Pe stânga, imediat, era cabinetul medical. Pe aceeaşi parte, camera medicului: două paturi – paturi metalice, de spital, o masă în dreptul ferestrei, un scaun, un raft pentru cărţi. Pe dreapta, lângă intrare, o cameră liberă, ce va fi transformată curând în Casa de naşteri Mărgineni. Prima victorie a doctorului. Spre capătul coridorului, vizavi de camera medicului, era şi o bucătărie… O sobă cu plită şi un cuptor. Focul se făcea cu lemne, iluminatul pe timp de noapte cu lampă de gaz… În curte, nici măcar un salcâm. Doar closetul şi, aproape de el, la câţiva metri, fântâna.
– Closet turcesc, din beton şi cu fosă septică?
– De unde fosă?! Privată, din lemn.
– Ştiţi cum e prezentat, în folclor, closetul oltenesc? Doi pari, de unul te ţii şi cu celălalt dai după câini…
Râde.
– Păi, cam aşa era. Când sufla vântul mai tare, credeai că-l ia pe sus… Dar closetul de la dispensar arăta bine, altele însă, Doamne, Doamne…
– Cu ce-aţi început?
– Primul lucru, după ce-am ajuns, am făcut casă de naşteri! Era nevoie. Nu puteai transporta pe orice fel de vreme gravidele la Slatina… Şi-al doilea lucru, am mutat closetul în fundul curţii, departe… Şi-abia când a venit iarna, am înţeles şi eu cum stă treaba cu deşteptăciunea ţăranului: Cine mergea până acolo, noaptea, de-i îngheţa… „punguţa cu doi bani“?! Domnul doctor! Ceilalţi nu locuiau în dispensar, ca mine. Şi-acasă la ei puteau să-şi pună closetul şi lângă prispă, că nu-i întreba nimeni. Şi cel mai al dracu’ frig era noaptea… „Aşa-ţi trebuie, doctore! Ai vrut să respecţi normele. Dar deştepţii care le-or făcut, n-or stat la ţară, să iasă în izmene ca să meargă la closet…“ Strângeam din dinţi şi mă întorceam în camera mea, lângă soba cu lemne, să învăţ. După o ieşire din asta, nu se mai prindea somnul de mine. Ce să vă mai spun?! Nici măcar curent electric nu aveau când m-am dus. Am tras curentul când eram acolo, înainte să plec. Citeam la lampa de gaz. Îmi cumpărasem mai multe, una o aşezam pe stânga, alta pe dreapta… Vă spun eu ce-am păţit şi cu lampa… Multe necazuri am avut.
Dispensarul era într-o casă luată de stat de la un chiabur, Costică Mihăilescu, nu mai ştia nimeni cum ajunsese să se pripăşească acolo… Şi mă înjura toată ziua pe mine: că e casa lui. El locuia alături, că mai avea o casă…
– Stai în casa mea, nu ţi-e ruşine?!
– Nu stau eu, stă Dispensarul… Pe mine m-a trimis aici statul…
Se liniştea pentru moment, şi-n ziua următoare, iar înjurături.

„Şi prima care a născut la Casa de naşteri a fost tovarăşa inginer agronom, nevasta inginerului de la Păşunea model“

Când m-am dus să mă instalez, la 7 noiembrie, erau acolo, la dispensar, în camera doctorului, unde urma să locuiesc şi eu – primarul, Drăguşin Dumitru, notarul – Oană Preda, preşedintele CAP-ului – Marin Ţurlan, vicepreşedintele, cel de la sindicat… numai miliţianul nu, el nu se înţelegea bine cu ei. Mă aşteptau cu o masă întinsă. M-au primit bine…
Şi de a doua zi, m-am apucat de treabă. Ştiţi unde sterilizau instrumentarul?! În sobă, pe cărbuni… Nici lampă cu gaz nu aveau, mi-am cumpărat eu de la cooperativă… Primul lucru, când am văzut că au o cameră liberă – v-am făcut schiţa – am făcut casă de naşteri. M-am dus imediat la raion şi mi-au dat de acolo paturi, n-a fost o problemă.
Dacă cel de la raion a rămas încântat când a aflat că sunt membru de partid, mă duceam la el. „Tovarăşu’ preşedinte, vreau să fac…“ „Gata, domn doctor!“ Nici nu terminam bine fraza şi dădea poruncă… Imediat se rezolva. Paturi, cearşafuri, pături, tot ce era necesar. Trebuia să te ocupi, astea nu veneau singure la dispensar. Şi prima naştere la casa de naşteri a fost inginera agronom, nevasta inginerului de la Păşunea model.
– Ce era Păşunea model?
– Altceva decât CAP-ul, o instituţie – grajduri, magazii… câteva zeci, poate mai mult, de hectare pe care se însămânţau culturi pentru furaje.
Ei, şi după aia, dacă a născut tovarăşa inginer, au venit şi celelalte femei să nască acolo… Nu v-am spus că acolo toţi erau tovarăşi – tov’ profesor, tov’ secretar, tovarăşul învăţător, numai eu eram „domnul doctor“!
– Şi câte femei – pardon, câte tovarăşe – au născut la Casa de naşteri?
– Toate. Una singură, până să o aducă la dispensar i-a ieşit copilul. Nici nu apucase să iasă din casă… Şi l-am găsit acolo, jos, pe pământ…
– Pe pământ în faţa casei?
– Nu. În casă!… Aşa erau casele, cu pământ bătătorit pe jos, că nu aveau duşumea… Pat improvizat pe ţăruşi, „aşternut“ de paie… Acolo născuse… Ce frică am tras… I-am tăiat buricul şi am adus-o la Casa de naşteri… Era altceva: paturi, cearşafuri, pături dacă era mai rece… O singură femeie, avea ea 45 de ani, făcuse tratament ca să aibă copii, era nulipară – prima naştere – şi mi-a fost frică… Şi-am trimis-o la Maternitate, la Slatina. Şi, ca să vedeţi, nici ăia n-au avut curaj, şi-au trimis-o la Piteşti, capitala de regiune, unde a şi născut.

Academicianul Ion Emil Bruckner avusese dreptate

– Şi, m-am dus acolo… N-aveam încotro. Don Diaconu îmi spusese: „Tu eşti de la ţară, vezi, ai grijă ce faci… Du-te la preot, la învăţători, la inginerul agronom, la doctorul veterinar… Ca să poţi să te descurci şi tu…“ Şi-abia mă instalasem şi a venit la mine, la dispensar, învăţătorul Traşcă Toma şi m-a chemat la el în vizită (vom respecta modul în care interlocutorul nostru pronunţă numele persoanelor, preluat din „obiceiurile” epocii). Şi m-am dus. Şi-acolo, …veterinarul, inginerul agronom, cu alţi învăţători, profesori, un economist, cu neveste, cei care erau însuraţi… Ne-am simţit bine. Şi a trecut ceva timp. Ne-a invitat şi economistul la el, nu-i mai ştiu numele, seara următoare… Şi aşa, de la unul la altul, a venit rândul meu să-i invit. Şi-mi zic: „Stai, tăticu, Bruckner, uite ce mi-a spus!…“ Şi după ce-am terminat petrecerea de la mine, le-am spus: „Tăticu, eu nu mai vin… Eu îmi văd de treaba mea. Gata!“ Aşa că a fost numai un rând… Şi mi-am dat seama că Bruckner a avut dreptate şi că dacă nu mă opresc se alege praful de tot… Se lua de la cap, în fiecare zi era cheful la câte unul. Şi nu se mai termina…

04Părinţii lui, învăţători, i-au rămas mereu alături. Adeseori, îi vom regă-si şi în fotografii şi în amintirile profesorului, prezenţi la dispensarul rural din Mărgineni, încurajându-şi feciorul, sfătuindu-l, ajutându-l cu bani, cu provizii…

Murături şi …o profesoară de limba rusă

N-am vrut să mă bag în încurcături… Că mi-am făcut de lucru cu una şi nu mai puteam să scap de ea. Am fost cu una, profesoară de rusă… Tomiţă Traşcă, învăţătorul, mi-a spus: „Fereşte-te, doctore, de ea!“ Ştia el ce ştia, era de-acolo. Ei, şi într-o seară, a venit ea la mine, la dispensar. Eram cu tehnicianul veterinar şi cu unul care făcea studii în URSS şi era în vacanţă (!), eu eram prieten cu tată-său, eram carevasăzică, trei bărbaţi şi ea. Şi-a stat, domnule… Şi-am băut un kil de ţuică. Da’ a băut şi ea, cot la cot cu noi. Ăştilalţi au plecat şi eu m-am dus, aşa era frumos, să-i conduc până la poartă. Şi când m-am întors, asta era în pielea goală… Ce era să fac?! Singur, acolo, la dispensar… Divorţasem, înainte de a pleca din Bucureşti, de prima nevastă… V-am povestit, mă puseseră să completez, la partid, pe un formular, de ce am divorţat… Şi n-am scris nimic. „Păi, de ce nu scrieţi?“ „Păi, zic, am prins-o cum se fu… cu altul…“ „Aaa, nu, nu scrieţi asta!“ „Păi, de ce aţi mai trecut acolo motivul divorţului?! Să treceţi din vina cui… şi nu «de ce am divorţat»!“ Şi-au modificat, dom’le, formularele… Aşa că la Mărgineni, la dispensar, deja divorţat, mă pricopsisem cu profesoara de limba rusă. Singură, pe-acolo, nu se uita nici dracu’ la ea, ce să facă?! Pe urmă, nu mai puteam să scap… I-am spus: „Lasă-mă în pace!“ A venit cu un cuţit la dispensar, că ea se omoară… I-am luat cuţitul, era puternică: model stahanovist, puşca şi mitraliera…
– Bine că nu a venit să vă spună că a făcut un copil cu dv.…
– Era liberă întreruperea de sarcină…
– Era liberă, dar femeia hotăra ce şi cum; şi dacă-i căşuna pe dv?… Tânăr, fără obligaţii, membru de partid cu vechime, pe deasupra şi doctor! Viitorul îi era asigurat.
– Da’, nu era doar asta… Când eu i-am spus să mă lase-n pace, făcuse o tâmpenie… Scrisese lui tata, acasă, la Petreşti, îi împuiase capul. Că am pus murături împreună, una-alta… nişte aberaţii… Şi-a venit tata. Domn Diaconu, aşa-i ziceam eu… Valvârtej a venit.
„(…) Cum?! Ce murături?!“ „Fii, serios. Unde vezi murături aici?!“ „Nu, că vreau să discut cu…“ „Discută!“ Ne-am dus la tată-său şi la mamă-sa acasă…
– Nu era măritată?
– Nuu! De-aia era periculoasă… Şi Tomiţă, învăţătorul, când mi-a spus ce mi-a spus, ştia marfa! Era de-a lor, de-acolo…
– Şi dv nu eraţi tot de-acolo?!…
– Eu eram …venetic. Şi-i zic lui Don Diaconu, lui tata adică: „Vezi, să nu te angajezi cu nimic… Ai mai vrut să mă însori de câteva ori… Nu ţi-a fost suficient?!“ Eram divorţat şi ei, săracii, erau disperaţi că nu li se mai însoară băiatul!
– Doreau să vă protejeze în felul acesta… Cum o chema?
– Jana. A murit, Dumnezeu s-o ierte, a avut o întâmplare urâtă cu cei de la petrol, pe acolo erau şi nişte schele…

06În lupta cu inerţiile epocii, s-a folosit de toate mijloacele ce-i erau la îndemână: statutul de membru de partid – cu vechime, legături cu reporteri de la ziarele din acei ani sau chiar articole de propagandă şi educaţie sanitară scrise de el.

„Am luat hăţurile în mână“

În 1963 – trecuse un an şi ceva de când eram medic de circă – în a treia zi de Crăciun, de Sfântul Ştefan, am făcut-o lată. Coana moaşă, Steliana Stoicescu, locuia la Negreni, o comună apropiată, şi era şi acolo dispensar, şi-l ţineam eu din când în când… Dar ea era salariata Dispensarului Mărgineni. Erau vreo nouă kilometri până la ea acasă. Şi pe bărbatu-său îl chema Ştefan. Şi ne-a invitat pe toţi la petrecere, de Sf. Ştefan. Înainte de a intra în Potcoava, se făcea la stânga şi mergeai în Negreni.
În fine, …am plecat: eu, femeia de serviciu, ţaţa Andreana, Ilie Potecea, dezinfector, nevasta lui, şi Ion Dinescu, „şoferul“ saniei, c-am mers cu sania, şi el cu nevasta lui. Acolo, ca la petrecere: s-a băut, s-a mâncat, da’ mai mult s-a băut decât s-a mâncat; da’, nu era bai; ne dusesem cu sania, sanie cu un cal, aranjat totul frumos, cu pături puse pe scânduri, pături de la dispensar… Toţi am băut, şi bărbaţi, şi femei… Da’ de unde dracu’ să ştiu că şoferul – vizitiul, adică Ion Dinescu – băuse mai mult… Şi a început el să umble prin sertarele de la mobilă… Într-un târziu, ne-am întors. Era trecut de miezul nopţii, se terminase balul din comună, că se făcea şi bal de sărbători, tot de Sf. Ştefan… Şi acesta, vizitiul, aghezmuit, tot dădea cu biciul în ăia întâlniţi, care se întorceau de la bal… Unii s-au înfuriat. Să ne bată ăia, nu alta… „Băi, Ioane, dă-le, băi, pace!…“
– Şi a ascultat?!…
– Ion o ţinea pe-a lui. Erau aşa: pe prima scândură – ca să poată mâna calul – stătea Ion – vizitiul – cu nevastă-sa, pe a doua scândură stăteam eu cu ţaţa Andreana, şi pe a treia stătea Ilie, dezinfectorul, cu nevastă-sa. Ilie era rudă cu nevasta lui Ion… Şi, domnule, să ne bată ăia. „Băi, Ioane, zice Ilie. Opreşte…“ Era cât pe ce să ne bage ăia de se întorceau de la bal sub un podeţ cu sania… „Lasă-mă să conduc eu!“ Acesta, Ion, s-a dat jos. S-a dat şi nevastă-sa. În urma saniei, „Oaaa! Oaaa!…“ Ion, îşi bătea nevasta. Ilie ţinea încă hăţurile. Când a auzit, a luat foc: „Aaa, o bate pe nepoată-mea!…“ Se dă şi el jos. Se dă şi nevastă-sa. Am luat eu hăţurile în mână. Rămăsesem în sanie doar eu şi …ţaţa Andreana. Între timp, s-au rupt, dracu’, hăţurile.
Şi tot trăgând pe dreapta, dom’le, da’ era zăpadă ca lumea, erau nămeţii cât sania pe marginea drumului… nu ştiam ce e pe sub ei, şi am intrat într-un şanţ. Ţaţa Andreana căzuse în şanţ şi se văicărea acolo, eu coborâsem şi căutam păturile, erau pe inventar… Le-am găsit, le-am pus în sanie, n-am mai auzit-o pe ţaţa Andreana, pe moment uitasem de ea, abia pe urmă, a doua zi avea să-mi spună că a căzut în zăpadă…
Am plecat. Da’, eram aşa, cu frică să nu cad din sanie, să nu trag mai tare de hăţ, că se rupsese şi, dacă trăgeam de el, mă ducea iarăşi în şanţ. În fine, am ajuns la dispensar. Doar cu păturile, calul şi sania. Acolo locuiam. Singur cuc. „Şi-acum, ce fac?!” Grajdul era la „Păşunea model“, unde ţineam şi căruţa, şi sania şi calul… Dar acum, fără vizitiu, nu ştiam ce să fac. Cheia de la grajd rămăsese la Ion, el era vizitiul… Am dus păturile în cameră şi am vrut să trag şi sania în curtea dispensarului… La dispensar era gard, dar nu era decât o poartă mică de intrare, nu era şi poartă mare. Căruţa sau sania, v-am spus, nu le ţineam în curtea dispensarului… Şi nefiind acces, nici atelajele care aduceau bolnavi – căruţe sau sănii – nu puteau trage în curte; opreau la poartă şi aduceau doar pe bolnavi ori femeile care urmau să nască… Da’ atunci, nu puteam să las calul şi sania în drum… Până dimineaţa puteau să dispară… Sau îngheţa calul… Se făcuse ger. După ce am dus cum am putut păturile şi m-am întors, clătinându-mă, şi m-am tot învârtit în jurul saniei. Şi se făcuse şi frig. Îmi îngheţaseră urechile sub căciula rusească. Şi am chitit eu, măsurând din ochi, că dacă răstorn sania pe dungă, trasă de cal, nu era el prea mare, ar fi intrat pe portiţă şi puteam să o bag astfel în curtea dispensarului. Cu sania m-am descurcat eu, nu era prea grea, şi am întors-o pe o parte… Am trecut apoi în faţă şi am luat calul de căpăstru. „Hai, băiete! Uşor…“
Am trecut de portiţă, eu şi calul, intrase, întoarsă pe o talpă, şi sania, dar după ce-a trecut partea din faţă, acolo a rămas. Înţepenită. Nu mai puteam să dau nici înainte, nici înapoi…
M-am pomenit cu Ilie Potecea., agentul dezinfector.
El stătea la Bălţaţi, lângă Negreni, dar a venit, nu ştiu de ce, la dispensar. Era fără nevastă. „Ce facem?!” „Hai să băgăm calul pe hol…” Am deshămat, de bine de rău, calul şi, aşa, doar cu căpăstrul pe cap, l-am dus în holul de la dispensar. Să nu îngheţe, naibii… Îl aveam pe inventar. Eu aveam 1.250 de lei pe lună, 1.200 de lei salariul, aşa, şi 50 de lei sporul de rural. Iar calul, pe inventar, însemna 7.000 de lei! Nu putem să risc…
Dacă i se întâmpla ceva calului, ţi-l imputa de trei ori. Inginerul agronom era mai departe, stătuse întâi lângă dispensar, dar se mutase. Şi-n hol, ne uitam unul la altul şi amândoi la cal. „De ce să-l legăm?!” „De uşa de la sobă, domn’ doctor!” îmi zice Ilie. Era o sobă şi-n hol, la fel cu cea din camera mea. Că de la sobă mi-am şi adus aminte… Şi Ilie n-a mai plecat acasă. Unde să se mai ducă?! A dormit acolo. Nu ne ardea nouă de dormit, ne mai dregeam din când în când cu un vinuleţ… Şi Ilie, din patul celălalt, era mai aproape de uşa ce dădea spre coridor, îmi spunea: „Dom’ doctor, domn doctor, auziţi, calul iar se pişă!” Şi, domnule, dimineaţa, când am făcut ochi, şi-am ieşit, pe coridor era curăţenie lună! Ţaţa Andreana venea de la şase, cu noaptea-n cap. Parcă era ornic nemţesc. Curăţase, dăduse cu cloramină, să nu pută a grajd, calul se şi bălegase acolo, făcuse focul… La opt, când începea activitatea în dispensar, toate erau şnur…
*
Poveste demnă de un film: doctorul îşi pierde pe drumul de întoarcere către Circumscripţia sanitară unde lucra pe toţi cei aflaţi în aceeaşi sanie cu el. Se întâmpla către sfârşitul anului, a treia zi de Crăciun. Zi însemnată. Ca într-un ritual nocturn, se desprinsese de colectivul de oameni ai muncii de la dispensarul din Mărgineni; sau mai bine zis, „colectivul“ se desprinsese de el. Simbolic vorbind, ieşise din „mlaştină“. Aşa cum uleiul ajunge la suprafaţa apei, forţe necunoscute îl vor împinge şi pe el către elita medicală a Bucureştiului. Numai că elita către care aspira, avea să o afle mai târziu, era doar o altă mlaştină, şi mai teribilă decât aceea de la Mărgineni (de lângă Scorniceşti – satul lui Nicolae Ceauşescu, devenit, mai apoi, oraş), iar acele forţe necunoscute, ce acţionau în lăuntrul şi în afara lui, nu erau – pe termen lung – benefice, aşa cum am putea crede dacă ne vom lăsa înşelaţi de aparenţe. Ne aflăm în România, locul unde mai nimic nu este predictibil. Şi nici nu a fost vreodată…

Această poveste – spovedanie – s-a limpezit abia târziu în discuţiile purtate cu profesorul. Întâmplările vieţii şi rostul lor nu se aşează şi nu se arată strict cronologic. Nu este nici pe departe singura păţanie cu tâlc. Este însă un fel de punct nodal, ce se deschide către fenomene de neînţeles celor de astăzi.

08Într-o astfel de lume, parcă bântuită de forţe primordiale (n-aş spune oculte, căci pare să fie mai mult decât atât), deciziile individuale au mai puţină importanţă. Fără să ne dăm seama ce şi cum, suntem legaţi de natură şi de lume prin legi care, din fericire, scapă cunoaşterii logice, raţionale…
Şi scapă deopotrivă şi raţionamentului materialist – mecanicist spre care am fost împinşi de către o elită a viniturilor, slugi prea plecate ocupanţilor sovietici, alături de care şi ei au pus umărul, curul şi inteligenţa întru distrugerea unui neam şi a unei ţări. Lumea artistică şi intelectualitatea românească de după al doilea război a fost plină cu astfel de personaje abile, pleavă şi scursori a căror fixare a fost prilejuită de marea conflagraţie mondială… Şi nu e nevoie să-i căutăm prea departe: toate structurile centrale şi de stat, partidele, aveau şi au încă în puncte cheie asemenea specimene hidoase. Faţă de ei, ruşii adevăraţi au fost nişte îngeri…
Precizarea este necesară; tânărul student, mai târziu medic şi cadru didactic universitar, care a parcurs prin forţe proprii drumul spre înalta societate românească, s-a ciocnit adeseori tocmai cu aceste personaje ce, sprijinindu-se unul de altul, încercau să controleze tot ce mişcă în lumea elitelor… Lovituri pe la spate, documente furate din dosarele de concurs, până şi alegeri de „academicieni” din căciulă într-o fostă legislatură la Academia de ştiinţe Medicale…
Dezvăluirile profesorului Diaconu au îngrozit anumite cercuri, înainte de a fi publicate în totalitate. Se pare că la noi în România – poate la fel o fi şi prin alte părţi, dar eu unul n-am de unde şti – există ceva ce sperie mai mult decât arhivele fostei Securităţi: mărturisirile supravieţuitorilor, care au trăit în acea perioadă şi se încăpăţânează să trăiască şi astăzi. Auzind ce anume pregătesc pentru tipar şi cunoscându-l bine pe cel ce s-a hotărât să se spovedească astfel, asupra mea s-au făcut presiuni pentru ca această carte să nu mai apară.
„Cum să scrieţi despre el? Vă compromiteţi… A fost secretar de partid, a avut uşi deschise către Nomenclatura comunistă…“
„A fost, le-am replicat. Dar spre deosebire de alţii, el şi-a făcut meseria. Alţii, mari şi tari şi înainte şi după evenimentele din decembrie ’89, erau doar cu gura: „Hau, Hau!…” Cel despre care povestesc s-a folosit de funcţiile de la partid şi de la UTC ca să-i ajute pe alţii să lucreze, a fost respectat şi, în plus, a avut şi are curajul să vorbească onest despre cele trăite şi cunoscute de el… Fiind secretar de partid, nu a uitat să fie om şi să-şi respecte, ca medic, jurământul şi să-şi ajute semenii.“
„Păi, da, domnule. Dar el i-a ajutat pe români…“
„Şi?!… Dv nu trăiţi în România?“

Notă:
* Fragmentul publicat – Calul în dispensar – un capitol din volumul biografic: Dumitru-Justin C. DIACONU: Lupta mea pentru existenţă, publicat la editura Codex Aureus, octombrie 2013, în colecţia CODEX AUREUS WHO’S WHO – concept, interviu şi montaj de Iftimie NESFÂNTU. Lucrarea face parte dintr-un proiect al Asociaţiei Codex Aureus, Bucureşti, coperta volumului şi sigla colecţiei fiind realizate de dr. Trestian GĂVĂNESCU, AFIAP.

10

Prof. dr. Dumitru-Justin C. Diaconu vorbeşte cu seninătate despre ani de ucenicie şi peripeţii trăite la dispensarul Mărgineni

12

14

De la stânga la dreapta: Andreiana Catană – femeie de serviciu, Elena Cosmescu – soră de ocrotire, Steliana Stoicescu – moaşă, Dumitru-Justin C. Diaconu – doctor, Ilie Potecea – agent dezinfector şi Gheorghe Popescu – oficiant sanitar („doctorul acela mare“, cum îi ziceau băbuţele din sat)

16

De la stânga la dreapta: Gheorghe Voicu – primar, dr. Dumitru-Justin C. Diaconu şi şeful postului de Miliţie, Gulin Hristică
(fotografii din arhiva prof. dr. Dumitru-Justin C. Diaconu)

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*