Cădere în …toamnă

30.09.15 by

Cădere în …toamnă

Nu ştiu ce anume m-a determinat să deschid acel „pachet” cu fotografii. Poate că obosisem căutând zadarnic ceva… Şi dintr-o dată, uitând şi să respir, am rămas mut în faţa unui peisaj nefiresc de cuminte. A fost …ca şi dragostea la prima vedere. „Cuminţenia pământului!…” am spus, abia şoptit… N-am realizat că laptopul, poate obosit şi el, mi se blocase chiar pe acea fotografie… Mi-am tras uşor mâinile de pe tastatură… „Doar n-oi fi deochiat-o!” am gândit, repede, cu vorbele de-acasă, de demult… Învăţasem cu timpul: cuvintele sunt cărări către locuri prin care am trecut cândva, în care am trăit. Ca şi firele telegrafice… ori, mai nou, reţelele wireless… ne permit să comunicăm. Şi dacă aici, unde sunt acum, se trezeşte un cuvânt, cum ar fi un nume de fată, undeva departe, sub copacul unde am fost împreună prima dată, se face zână: sărutul de-atunci!
(…) Mi-am amintit: erau trei trunchiuri zvelte de frasin, trei fraţi, strânşi unul într-altul, şi-aveau o singură coroană… „Vezi, sunt ca şi noi”, mi-a şoptit ea, prinzându-şi mâinile de ramuri, lăsându-se apoi pe trunchiul din mijloc, abandonându-mi-se… Peisajul pe care-l priveam, simţindu-l până-n măduva oaselor, nu era din satul copilăriei mele… Şi nici un chip de om nu se afla la vedere. Şi totuşi, mă regăseam în el… apă, încet şi limpede curgătoare… Şi nu vedeam nici o apă acolo… E adevărat, curgeau cumva coroanele copacilor din pădure, o linie tremurată, verde, ce separa o culme, de alta şi alta, mai depărtate… Şi abia bănuit, curgea pământul, vălurit, sub pădure, sub iarbă… Ciudat – nu se vedea cerul în acest peisaj… Doar mosorul vertical al copacilor, închipuit, insinua ceva despre demnitate, anotimpuri şi despre un cer al nostru, acelaşi. În stânga muntele, cu panta lui domolindu-se spre poale, în fundal, iarăşi muntele, însemnat cu poieni şi pâlcuri de pădure… Şi, arareori, pe vârfuri, câte o pală de frunze galben-roşietice, rimând discret cu ţiglele câtorva case, presărate pe pajiştea uscată deja… aminteau de o altă curgere – cădere blândă – din vara vieţii întru toamnă… Şi-abia acum văd ceea ce simţisem – orgasmic – când mi-au căzut privile pe această fotografie: toate curg… Curg până şi leţurile gardului din prim plan… unele căzute deja în iarbă, în iarba uscată, altele agăţându-se cu o disperare tăcută de trunchiurile a trei copaci – trei fraţi – cu frunze încă verzi… Nu sunt frasini, sunt însă tot trei… Şi oarecum asemănători celorlalţi… Şi zâna – sărutul de-atunci – unde-i?! Mă aştept dintr-o clipă într-alta s-o văd înfiripându-se… Şi dacă nu acolo, măcar de după căpiţa, adunată poate de la prima coasă sau din anul celălalt… Şi dacă nu de după căpiţă, măcar de pe prispa casei din prin plan, casă cu draniţa (şindrila) putredă şi cârpită cu carton gudronat. Nici prispa nu se vede, e pe partea cealaltă a casei… Şi bine că nu se vede. Poate şi prispa a curs demult, făcându-se una cu pământul. „…Vezi, sunt ca şi noi”, mi-a şoptit zâna, în timp ce-şi prindea mâinile de ramurile zvelte de frasin, precum de marginile unui leagăn viu, lăsându-se încet pe trunchiul din mijloc, în timp ce rochia înflorată, ţesută din mătase pe urzeală de in, curgea în bocet stins de pe ea… Iftimie Nesfântu

ift
Fotografie de Petru Ilie Birău
În spatele …fânului cosit

Îmmm!… Dacă m-ar pune cineva cu tot dinadinsul să spun două vorbe pe marginea acestei poze n-aş putea să pun pe cuvinte altceva decât ceea ce simt şi ce nu simt, ce văd şi ce nu văd… Oile nu se văd… Se simt însă în preocuparea oamenilor, care nici ei nu se văd, în munca lor, chiar şi în felul în care umbra se aşterne pe iarba uscată… Şi totuşi noi, toţi oamenii, Noi – toţi oamenii acestui Pământ –, suntem aici. Am muncit să punem bârnele casei, am muncit în tihnă şi anonimat să punem şindrile şi să ne facem acoperiş… Noi, oamenii acestui Pământ suntem pe undeva prin spatele fânului cosit … ( sau nu mai suntem în spatele fânului necosit…), în spatele tuturor brazilor pe care-i aşteptăm să crească… Şi eu?!… În poza asta nimeni nu mă vede… sau cel puţin nu la prima vedere, aia de trecător grăbit peste pps-urile pe care ţi le trimit prietenii. Stau întinsă cu faţa spre soare pe prispa casei ăleia mici, făcută din bârne. Mi-e frig şi totuşi … mi-e bine. Îmi vine de aproape mirosul fânului din căpiţa de la deal. Şi dintr-o dată prin uşa casei iese mama, cu părul prins în basma înflorată. „Unde eşti fată, hăi?!… O să faci drum bătut până la frasinii ăia trei, din marginea grădinii…” Şi mă miram că mama nu mă vede deşi eram pe prispă, şi mă miram că nu vedeam prispa, deşi mă întinsesem pe trupul ei şi o simţeam cum toarce fericită sub mine… Şi m-a cuprins dintr-o dată groaza… în timp ce mama dispărea ca un abur cu basmaua ei înflorată cu tot… Şi simţeam cum de prin văi şi ascunzişuri urca înserarea şi auzeam doinind talanga oilor şi o mână nevăzută mă smulgea încet, încet, cu rădăcini cu tot, din reveria acestui colţ de rai. Şi-odată cu mine ne smulgea pe toţi, câţi suntem în poza asta – iarbă, copaci şi umbre, şindrilă şi bârne… – o poză pe care, absolut întâmplător, am deschis-o într-un pps trimis pe internet… Lenuş Velea
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. bogdan

    frumos! ca toamna….

Leave a Comment

*