CA UN ABUR, VAMESUL…

11.02.11 by

„… Te aduce si pe tine mai aproape, de fiecare data…”
(James Joyce – „Ulise”)

O admirasera câteva anotimpuri la rând, când scrutasera toti trei departarile de pe câte un tanc de stânca din apropierea caldarii, dar nu reusisera niciodata sa ajunga Pâna Acolo. Coliba scunda din bârne, pitita sub streasina brazilor din marginea de sus a padurii catarate pe coasta semana mai mult a refugiu vremelnic pentru braconierii rataciti în pustiul muntelui, decât a asezare omeneasca des frecventata, si, întotdeauna le scapase din inventarierea amanuntita a adaposturilor din masiv, datorita absentei vreunei poteci clare, practicabile, care sa-i scoata la liman.
Se zvonisera istorii ciudate despre stâna aceea parasita, situata într-un teritoriu ostil, neprietenos. Inexplicabil, îi atragea mereu ca un magnet, dar înca nu izbutisera sa dea curs chemarii ei sfâsietoare, trimisa în seninul diminetilor de toamna. Pasii lor înca nu se încumetasera sa porneasca pe o cale poate fara întoarcere, si numai daca ar fi avut aripi, ca o pasare sagetând departarile, ar fi planat fiecare dintre ei pe deasupra acoperisului acela spart, cu sindrila putrezita, pentru a afla ce se petrece înauntru…
Cu toate acestea, într-un sfârsit de toamna, si-au facut curaj si au înnoptat la mai putin de un kilometru de granita misteriosului teritoriu, ca dupa o noapte friguroasa petrecuta între lespezile adapostului din piatra de pe malul lacului din caldare, sa strânga repede tabara, în zorii unei zile încetosate, pentru a marsalui grabiti peste grohotisul cenusiu, împrastiat aiurea pe coasta.
Înaintau tacuti, fara acele strigate de încântare, scapate altadata aproape instantaneu la descoperirea potecilor de capre, poteci jalonate pe alocuri cu scheletele albe ale jnepenilor uscati, descarnati, arsi de-o seceta veche. Stiau toti trei ca uneori umblatorile animalelor te scoteau în puncte moarte, de unde continuarea drumului sau întoarcerea deveneau imposibile. La fel si acum. Din nefericire, poteca sfârsea la baza unui perete stâncos, masiv, ca o poarta uriasa, de unde orice continuare logica a traseului aparea de-a dreptul absurda. Era suficient numai sa arunci o privire în haul cascat dedesubt, pentru a-ti înabusi orice tentatie de a pasi Dincolo. Iar cale de întoarcere nu mai exista, decât cu pretul unor eforturi supraomenesti.
– Trecem peretele! hotarî sec Tudorel Scheianu. Acum ori niciodata! Si-asa nu mai putem da înapoi, iar daca e sa dibuim coliba, atunci vom fi nevoiti sa coborâm prin vaile de la rasarit… Dar mai întâi sa facem o pauza!…
Se tolani ostenit pe-o iesitura a tancului, ferindu-si încet rucsacul din calea celorlalti, pentru a le face loc lânga el. Într-un târziu, desuruba calm dopul de la plosca din lemn de dud atârnata la sold. Câteva gâlgâituri scurte, bolboroseala de apa rece bauta cu lacomie, se propagara neplacut în linistea diminetii. Luis si Barabas Blondul îi urmara de îndata exemplul, trecând galagiosi plosca de la unul la altul, apoi Tudorel Scheianu fuma o tigara si adulmeca nehotarât vatra stâncii, pe unde urmau sa se strecoare într-un echilibru precar, ca niste pisici escaladând noaptea acoperisuri.
Toti trei studiara curiosi împrejurimile, dar fara ca nimic deosebit sa le atraga atentia. Aceeasi liniste mohorâta, întarita parca de alunecarea moale a valurilor de ceata, ras la firul ierbii, printre stânci cenusii de grohotis si resturi de jnepeni uscati, uitate pe coasta muntelui. Tudorel Scheianu scrâsni cu o încrâncenare ce-l putea duce pâna la capatul lumii, apoi se ridica hotarât în picioare. Porni cu mâinile sus si fata la peretele stâncos, într-o miscare lenta, mai mult un fel de alunecare oarba, în care pipai cu mâinile si picioarele asperitatile stâncii, pentru a-i simti fisurile ajutatoare.
Ceilalti îl secondara pe rând, nu înainte de a-si slobozi privirile pe furis înspre fundul prapastiei, unde spumega pârâul salbatic, izvorât din caldare. „Pâna ajungi jos, ai timp sa te faci surcele” – gândi Tudorel Scheianu realist, lipsit de posibilitatea de a contempla pârâul din râpa, dar imaginându-si caderea în cele mai mici amanunte. Ocupat cu traversarea peretelui si ierarhizarea senzatiilor contradictorii, iminente unei prabusiri, nici nu sesiza când picioarele lui pipaira pamânt moale. Reusise. Nesperat de usor, dar reusise. Aproape ca urla de încântare, iar ceilalti chiuira strasnic când îsi grabira pasii dupa el, pe aceeasi poteca neclara, conturata de capre în lungul coastei.
Perdeau groasa de ceata le exploda violent în fata, într-un miraj înselator, ca un roi de pulbere aramie. Lumina soarelui aproape ca le rani ochii, infiltrându-se neplacut în simturile lor atente, încordate, mereu la pânda. Abia atunci zarira cu usurinta extremitatea de sus a vaii, pe care o traversasera precauti, si întelesera ca stâna parasita se afla foarte aproape, suspect de aproape. Depasira în goana marginea padurii, urcând cu gâfâituri scurte printre brazii razleti. Uneori zdrobeau sub talpile bocancilor crengutele uscate, care pocneau înfiorator în pustiul acela, cu ecouri stranii…
– Uite-o! sopti Tudorel Scheianu, surexcitat.
Se oprise pe neasteptate într-un luminis, de unde se zarea clar si fara dubii acoperisul spart, din sindrila putrezita, oarecum ascuns privirilor de crengile brazilor. Era, fireste, aceeasi coliba care îi chemase de atâtea ori, identificata fascinant de pe creasta de rasarit, numai ca de aproape parea mult prea mare, masiva, greoaie, o adevarata casoaie în paragina, împrejmuita de balarii sau înconjurata de frunze ruginii de feriga si cioate putrede de brad.
Când deschise usa veche, darapanata, din lemn crapat pe alocuri si napadit de muschi, Halunga îsi înclesta degetele de mânerul cutitului de la sold, ca apoi sa-i scape un suspin lung de usurare. Stâna parasita, goala, pustie, nu parea sa prevesteasca nici o primejdie, chiar daca în jurul ei se vehiculasera atâtea povestiri stranii, alarmante, presarate pe ici-colo cu fel de fel de aratari, începând de la vasilisc si pâna la pricoliciul padurii…
Însa Tudorel Scheianu fusese orbit de prima impresie. În realitate coliba pastra totusi urmele unei prezente recente. În vatra din piatra înca mai fumegau câtiva taciuni, si, pe sub lavite, zaceau lemne crapate nu demult. I se paru de-a dreptul suspect ca lipsea cu desavârsire si cea mai vaga urma a omului. De regula, vizitatorii stânelor parasite obisnuiesc sa uite pe lânga vatra focului resturi de provizii, cutii goale de chibrituri, chistoace de tigari. Nimic din toate acestea, nici macar o sticla goala sau vreo urma de talpa de bocanc imprimata în tarâna moale a podelei…
– Nu pot sa pricep, care dracu’ s-a încumetat sa vina Pâna Aici înaintea noastra! se minuna Tudorel Scheianu. La urma urmei, de ce ar fi facut-o?
Au cercetat înfrigurati poiana, împrejurimile. Nici urma de om, doar pustiul padurii si imensitatea deprimanta a muntelui. În curând, au priceput lesne ca indiferent Cine ar fi fost înaintea lor Acolo, si ar fi aprins focul acela, nu ar fi avut nici o sansa sa coboare prin vaile de la rasarit, cu atât mai putin sa se întoarca pe unde sosisera ei. L-ar fi întâlnit pe drum. Dar pe drum nu întâlnisera decât aburii usori ai pâclei alburii care le mângâiase fetele. Atunci, Cine?
„Cine a foost (?)
Daca a foost (?!)
Daca om a fost (!)
Ori zeu?
Ori chip de om cu trup de zeu!?!…
Ori lebada cu chip de leu!…
Cine mai stie, oare?…
Cine mai stie, oare?…”
(Finalul poemului rock Zalmoxe / Sfinx)
Noaptea au aprins focul si au ascultati înfricosati urletul furtunii care smulgea sindrila din acoperis. Coliba scârtâia din toate încheieturile, ca o corabie hodorogita, cât pe ce sa se faca tandari la prima rafala de vânt. Din noaptea aceea au botezat-o „Vâjâitoarea”. Totusi în aer nu te pot îngropa… îsi aminti Tudorel Scheianu cu glas tare (inutil, ceilalti nu-l citisera pe Joyce). Poate doar în ceata, în pâcla ca un abur, dar dupa ce treci granita, devii tu însuti un abur (…) Si apoi, te supui Vamilor Vazduhului, sau, Poate tu însuti devii vamesul Celorlalti, Dar mai înainte priveste bine bârnele stânii, Casca ochii la semnele încrustate în lemn, Nu-ti amintesti?, Le-ai mai vazut pe Arcanele lui Hermes Trismegistos (…), Si totusi, de ce a trebuit sa venim aici?, pentru ca, Totusi în aer nu te pot îngropa, Si atunci?, Atunci sa parasim coliba asta blestemata, da, chiar acum, în rasarit de soare, dupa o noapte de cosmar (Dumnezeule, unde a disparut furtuna si unde sunt Vamile Vazduhului?), vamile sunt peste tot, cale de întoarcere nu exista, decât poate în sus, catre vârful acela ascuns în ceata, bine, si de acolo?, Degeaba ma întrebati, nu stiu ce sa va raspund, deocamdata sa urcam si sa admiram aceasta dimineata superba, suntem singurii oameni de pe muntele asta singuratic, deci fiti fara grija, în doua ore ajungem pe creasta de nord-est, iar de acolo vom descoperi o Trecere în laterala masivului, pentru a scapa din toate capcanele crestei, de ce naiba ai pornit casetofonul ala? Cum de ce, tu nu auzi ce se cânta si Cine cânta?, Ba da, stiu, cunosc, e destrabalata de Olivia Newton Johns, am vazut-o aproape goala pe video, are picioare frumoase, ei nu mai spune, cum era?, Policroma, o femeie policroma, ciorapi verzi, chiloti rosii si sutien negru, o mândrete de femeie, daca nu un animal superb care-si flutura coama blonda, cei de pe lânga ea mugeau de încântare, Dar ce anume la cânta masculilor?, Exact ce se cânta si-acuma, adica Magic, eternul „Magic”, Magic!, Magic!, Ei, si ce crezi ca vom descoperi sus?, Evident, o femeie dezbracata, Nu-i adevarat, opreste porcaria aia de casetofon, strica peisajul, strica aerul, aburul, voi nu vedeti ceata din vale?, Hola-laa, iata ca am ajuns Sus, Acum cauta Trecerea, Niciodata nu a existat o Trecere pe aici – spun ceilalti, Sa ne întoarcem, Tu nu vezi, singura Trecere este doar zborul, numai asa poti iesi din labirintul acestui masiv blestemat, Care zbor?, Cel cu aripile frânte, daca te prabusesti de aici te faci oale si ulcele (deci tot lut) pâna ajungi jos, în caldare, În verdele stins al iezerului sfârsesc toate visurile (necazurile) noastre, Da, ai dreptate, sa ne amintim iarasi de femeia blonda cu ciorapi verzi, Nu, mai bine Femeia verde, Desigur, Vâlva Apelor, Esti un tâmpit, eu întotdeauna am preferat-o pe Tina Turner, sau în cel mai rau caz pe Dona Summer, dar, în final si la urma urmei, bateti câmpii cu totii (te înseli, amice, înca ne mai aflam pe munte), da-le naibii de femei cântatoare, la chestia asta se potriveste mai bine un „Pynk Floyd”, Si tot eu va spun, e timpul sa priviti acoperisul stânii, Dumnezeul, ai dreptate, uite-o suvita de fum, cineva a aprins focul (greseala), Cineva a aprins focul, Amintiti-va ca la plecare, toti trei am calcat cu bocancii peste taciunii stinsi în vatra, Ei, si ce daca S-A întors, oricum nu mai trecem pe la stâna, o taiem pe coasta din stânga si prindem iarasi poteca pe care de fapt am venit Pâna Aici, Faca-se voia ta, Înteleptule, dar sa nu crezi ca vom scapa de întâlnirea cu cel care stapâneste muntele asta, Atentie, vom traversa peretele în aceeasi ordine ca la început, nu mai avem apa, eroare, plosca mea de la sold este plina, ne vom opri în dreptul steiului si vom bea cu totii apa din plosca, Sper ca este apa de ploaie, nu, sau macar Apa de Ceata?, Poate ar fi trebuit sa lasam plosca la stâna, acolo s-ar fi potrivit mai bine, în decorul acela, decât atârnata la soldul unui orecare Tudorel Scheianu, Lasati glumele, istetilor, tineti-va dupa mine, ca tot eu va scot la lumina (în cârdasie cu Dracul? sau cu Cerul? – gândul lui Tudorel Scheianu plutind deasupra lor, ca un fulg ratacit…) Iata si peretele, prima si ultima noastra Trecere, daca scapam de aici, nu stiu când ne vom mai întoarce…
– Stop! se ridica pe neasteptate dintre ei un urlet gâtuit. Nimeni nu mai face un pas înainte! Voi vedeti ce atârna deasupra noastra? racni Barabas Blondul, cu ochii holbati.
În aceeasi secunda cu urletul, când ochii tuturor scrutau nehotarâti la stâncile steiului – Poarta Muntelui, cum avea sa ramâna în memoria lor – plosca lui Tudorel Scheianu se desprinse pe neasteptate de la soldul acestuia si se rostogoli cu zgomot la vale, hurducaind printre stâncile grohotisului, pâna disparu în adâncul prapastiei. Însa ei continuau sa priveasca imperturbabili crucea, ridicata semet chiar deasupra potecii. O cruce simpla, metalica, de o culoare incerta, cu fuioare de lâna argintie, adiindu-i usor în laterale. Si doar crucea nu a fost Aici, când am trecut prima oara prin acest loc, îsi aminti fiecare dintre ei, nu fara un fior de neliniste… Dar peste cruce aluneca o pâcla subtire, ca un abur, ceva ireal si dezarmant. Poarta fusese deschisa si vama platita…

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*