Bulevardul (II)

01.05.11 by

Bulevardul desparte şi la propriu, nu doar sensurile circulaţiei, ci şi cartiere. Pe un trotuar eşti într-un cartier, pe celălalt în altul. Păstrând proporţiile, trotuarele se transformă în malurile a două continente, a două lumi. Şi este suficient să ne gândim la Berlinul post-belic ca metafora să se umple de izul putrid al realităţii istorice. El separă, sfâşie arterele memoriei, tulbură acea existenţă aflată sub semnul posesivului optimist al meu cu semnele tăioase ale posesivului haotic al nostru.

Lăţimea bulevardelor este completată de înălţimea imobilelor construite de-a lungul lor. Multe sunt sedii de firme, unele necunoscute, care se distanţează prin anonimatul lor, altele notorii, care impun distanţă tocmai prin această notorietate. Atunci când aceste clădiri imense sunt spaţii de locuit, bulevardul devine chiar o lume contradictorie, căci normalitatea orizontală a locuirii tradiţionale este contrazisă de verticalitatea locuirii moderne. Casa şi succesiunea de vecinătăţi din oraşul vechi, care alcătuiesc o stradă ca unitate de memorie, se transformă, în oraşul nou, într-o „maşină de locuit” (Le Corbusier), aflată pe o scară de bloc, cu o arhitectură tristă, nefericită şi hiperformalizată ce exclude memoria, înlocuind-o cu o surescitantă stare de tranziţie, de provizoriu. Locuirea în astfel de apartamente este sinonimă unei necesare treceri printr-un purgatoriu aerian pentru a fi demn de a reveni în paradisul terestru. Dintr-un motiv sau altul, că eşti străin în oraş sau că destinul te-a pedepsit, alungându-te din casa părinţilor tăi, locuirea la bloc reprezintă un stagiu obligatoriu, ca o iniţiere sau o expiere, pentru ca, mai curând sau mai târziu, în raport de vrednicie sau gravitatea păcatului comis, să poţi reveni în lumea caselor, a identităţilor concrete, să te reîntrupezi în orăşean.

Acest plan vertical al locuirii este traumatizant printr-o dublă asimetrie, cea mentală, a coordonatei orizontale a vieţuirii şi cea concretă, spaţială, a verticalizării ameţitoare. Când astfel de blocuri sunt ridicate pe străzi înguste, această lipsă de simetrie este şi mai evidentă, clădirea sufocând atât strada cât şi trecătorul. Paradoxal, bulevardul prin lungimea sa, ca o devenire pe orizontală, echilibrează anormalitatea dezvoltării pe verticală a locuirii, atenuând contradicţia. P. Sansot consideră chiar că bulevardul ne restituie orizontalitatea pământului.[1]

Aş completa, afirmând că această restituire se face sacrificând orice cale spre transcendenţă, iar acest tip de sacrificiu ni se pare forma supremă de separare, de îndepărtare. Ea se concretizează în absenţa bisericilor construite pe marile noastre bulevarde. De cele mai multe ori, străzile vechilor oraşe dobândeau sens, şi direcţie, uneori, chiar şi nume, prin intermediul bisericii, care, din punct de vedere arhitectural şi urbanistic, coagula spaţiul în jurul ei, iar, din punct de vedere simbolic, devenea un centru al labirintului de străduţe. Parcurgerea lui zilnic poate să însemne viaţă fără orizont, dar şi probă iniţiatică, ce se termină prin descoperirea existenţei bisericii cu fiecare liturghie. Această descoperire este sinonimă cu ridicarea privirii, cu limanul, cu ieşirea din rătăcire, atât la propriu, topografic, cât şi la figurat, spiritual.

Sansot vorbeşte despre o construcţie jungiană a oraşului, pe care îl vede ca o mandala. Aş spune că, din aceeaşi perspectivă, oraşul este o juxtapunere de mandala, centralitatea desenului labirintic fiind asigurată de biserică.

Bulevardul este lipsit de o astfel de perspectivă, poate şi pentru că el exercită o astfel de iluzie: aceea a deschiderii terestre. Te atrage hipnotic să-l parcurgi, iluzionându-te că-ţi poate apropia orizontul, făcându-te stăpân pe spaţiul necunoscut. Bulevardul este, într-un fel, catedrala omului modern, care nu mai priveşte în sus ci doar în depărtare.

Bulevardul se impune, însă ca o necesitate. Mereu mai multe, bulevardele, într-un fel, chiar apără oraşul de invaziile moderne, purtate permanent de automobil, duşman şi aliat, în acelaşi timp. Când priveşti valul de maşini ce irumpe la culoarea verde a semaforului, ai impresia că bulevardul este asemenea unei ecluze, menită să protejeze malurile de inundaţii, să preia şocul pricinuit de puterea valului şi să-l redirecţioneze, înşelându-l şi, astfel, diminuându-i puterea. Rolul lui devine foarte clar atunci când este un bulevard circular, când, ca vechile ziduri de apărare ale cetăţii, ţine la distanţă hoardele duşmane. De altfel, nu întâmplător, în marile oraşe europene, zidurile de apărare au fost distruse pentru a face loc unor astfel de bulevarde inel. Oraşul modern trăieşte sub un veşnic asediu al armatei de cai putere, iar bulevardul este singura lui formă de apărare, prin eschivă.

Bulevardele sunt noile porţi ale oraşelor, mult mai primitoare dar şi mai periculoase prin ceea ce simbolizeză ele. Oraşul, deschis de gurile bulevardelor, este nesăţios: el nu lasă să intri ca o poartă de cetate, altădată, ci înghite pur şi simplu şi varsă, scuipă, aruncă afară, căci întotdeauna un bulevard are două direcţii. Este invitaţie şi respingere, ospitalitate şi reticenţă.

Veşnic deschis, el nu mai poate asigura oraşului semnele unei ritmicităţi diurn/nocturn, cum o făceau vechile porţi ce se închideau peste noapte. Nu mai poate asigura nici protecţia în felul în care vechile porţi ale urbei o făceau; prin obstrucţie. Un bulevard apără oraşul mult mai subtil: înghiţind şi digerând duşmanul, căci, la fel ca vechile porţi ale oraşului, care puteau fi înşelate pentru a rămâne deschise de către aliatul ce s-a transformat în duşman peste noapte, bulevardul nu poate distinge aliatul de duşman.

Bulevardul este un fals semn de ospitalitate: te primeşte dar nu te acceptă niciodată, aşa cum ar face-o strada. Dar pentru ca strada să-şi poată îndeplini esenţa ei ospitalieră, un bulevard trebuie să poată eschiva invaziile duşmanului, fie că acesta se numeşte automobil sau vânt, ploaie sau ninsoare. Străzile te protejează căci puterea unor astfel de duşmani nu se mai exercită întreagă asupra lor, fiind oprită, mistuită, înşelată de bulevarde. Vântul cel mai aprig ce răstoarnă semnele urbane ale bulevardului ajunge domesticit pe străzile înguste.

Bulevardul ca fortificaţie simbolizează ambiguitatea existenţei urbane, ceea ce este rău poate fi şi bun, ceea ce crezi că-ţi poate fi duşman te poate apăra. Semnele apocaliptice, paralizante ale iernii apar întotdeauna pe bulevarde tocmai pentru că acea funcţie de eschivare, de mistuire a duşmanului nu se exercită perfect şi oraşul pare a fi copleşit, învins. Orice ninsoare pe o stradă oarecare produce efecte normale.

Arterele oraşului întreţin un sentiment dacă nu morbid, cel puţin, tragic sau al nesiguranţei. Atât străzile cât şi bulevardele oraşului amintesc despre boală, despre malformaţie, despre handicap. Într-un fel, ele sunt epiderma acestui corp uraiaş al oraşului, o epidermă aproape permanent afectată, rănită, operată, cicatrizată, sfâşiată, dar şi protejată, îngrijită. Zilnic, undeva în oraş, pe o stradă sau un bulevard, apare un spaţiu încercuit, marcat, delimitat, unde, ca într-o sală de operaţii, indivizi îmbrăcaţi în uniforme distincte, sapă, scotocesc, taie, se agită, dezvăluiesc măruntaiele oraşului, înlătură puroiul, inhalând miasmele adâncului unui corp ce pare a se supune altor legi. În urma lor rămâne un plasture de asfalt, semn al unui cancer ce macină oasele ascunse ale urbei şi, totodată, semn al dinţilor ascuţiţi ai timpului. Într-un alt fel, ele sunt întruchiparea nesiguranţei. Accidentele de circulaţie constituie o cauză din ce în ce mai importantă de deces în lumea urbană. Prezenţa salvărilor gonind cu disperare, într-un vacarm sfâşietor provocat de semnalizarea acustică, îţi trezeşte instantaneu spaimele latente. Maşinile de poliţie te avertizează asupra unui alt fel de pericol, criminalitatea, hoţii, violatorii

Bulevardele îmbătrânesc mai repede decât străzile. Cunosc străzi cu pietre de caldarâm, vechi de peste un secol, cu capace de canal chiar mai bătrâne, care-şi arată cu mândrie certificatul de naştere turnat în fontă la sfârşitul secolului al XIX-lea. Unele mai păstrează şi un ciot de fier al unui stâlp din vechea reţea de iluminat public. Nici nu mai încearcă să-şi ascundă vârsta. Sunt asemenea unor oameni care au arătat dintotdeauna bătrâni. Cu bulevardele este altă poveste. Ele fug de semnele bătrâneţii prin face-lifturi periodice. Pielea lor ruptă, sfâşiată de ger sau arşiţă este reparată cu grijă cu „pomezi” scumpe.

Toate acestea sunt semne care temperează tendinţa orăşeanului de a se crede veşnic, credinţă pe care i-o alimentează oraşul însuşi, văzut cea mai durabilă formă de înfrângere a naturii. Ţăranul a creat o cultură ecologică, a micimii sale raportată netraumatic la veşnicia naturii. Orăşeanul a creat o cultură în care natura a fost sufocată, înjunghiată, aruncată sângerând dincolo de ziduri. Rimurile naturii au fost înlocuite cu straniile ritmuri ale oraşului, inconsistente şi amăgitoare, false repere ale unei vieţi trăite pe jumătate. Bulevardul este morala acestei fabule numită oraş.


[1] Op.cit., p.294

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*