Bulevardul (I)

10.04.11 by

Trasată pentru a uni gospodăriile celor care aparţin aceluiaşi neam, uliţa a fost, înainte de toate, semn al uniunii şi, doar după aceea, semn al utilităţii. Nu întâmplător, în satele româneşti vechi, de tip adunat, uliţele poartă numele neamului descălecător şi lasă impresia a ceva familial, având aspectul, păstrând proporţiile, de hol mai mare. Uliţa nu îndepărtează casele, ci le apropie, fiind un fel de prelungire a curţilor; ea nu înstrăinează, ci solidarizează.

De altfel, există documente care atestă că locuirea la români1a fost reprezentată de satul de tip risipit şi că adunarea satului în jurul unei axe centrale şi alinierea lui la linie se face relativ târziu, printr-un proces foarte lent ce începe în secolul al XVIII-lea din motive economice, precum folosirea judicioasă a terenurilor. Până atunci, gospodăriile se întemeiau în raport de aspecte magice (loc bun/loc rău) şi de o pragmatică topografică esenţială (existenţa unui curs de apă sau a unei forme geografice protectoare). Între gospodării se întindeau livezi sau fâneţe, ceea ce dovedeşte că vatra satului se utiliza cu multă generozitate şi lejeritate. Limitele proprietăţilor erau marcate tot magic, prin brazde, şanţuri sau „lemne de pocire”, forme simbolice, acreditate de un tip specific de mentalitate, bazată pe solidaritatea locuirii şi pe sensurile mitico-magice ale acesteia.

Trecerea de la o astfel de mentalitate la una modernă, modelată de principii economice, a adus cu sine îmbogăţirea formelor de aşezare şi locuire: linia (uliţa), gardul, poarta, hambarul. Niciuna nu are, însă, scop separator sau desolidarizant, ci, mai curând, individualizator. Dovadă că, la începutul secolului al XX-lea, într-o statistică făcută de Petre Cazacu în Regat2, cei care au făcut din gard un simbol obstructor, construindu-l din piatră, reprezintă doar 1,9 % din cele aproape 30.000 de gospodării inventariate. La polul opus, 11% din gospodării nu au gard iar 4% au gard de trestie, formă, mai curând, simbolică decât eficientă, de apărare. De altfel, marea majoritate a gospodăriilor, 49,7%, au garduri de nuiele, ceea ce dovedeşte clar ideea de protejare şi marcare şi nu de separare.

Un alt aspect ne este oferit de semnificaţia porţilor şi, mai ales, de obiceiul ţăranilor români de a le orna. Astfel de porţi au, mai curând, rolul de marcă socială, identificând şi impunând din punct de vedere social proprietarul: „Porţile sunt, din punct de vedere vizual, o prefaţare a locuirii, sărbătoreşti prin elevaţie, embleme kairotice de întâmpinare, conferă prin raportarea la rest, orizont, sens şi calitate umană locuirii”3şi „traduce statutul social al proprietarului”4.

Aşa stând lucrurile, linia (uliţa) nu desparte, ci impune solidarizarea locuitorilor, aşezaţi pe un spaţiu pe care ea îl marchează, locuitori văzuţi ca individualităţi capabile de dialog social. Uliţa este un fel de agoră a satului românesc.

Funcţional, spaţiu de trecere, ea este, totodată, şi spaţiu de socializare a celor care au în comun originea, strămoşul, dar şi spaţiu ritual, consacrat, devenind scenă a unor ritualuri semnificative pentru comunitate, care ritmează existenţa acesteia, dându-i sens şi conferindu-i idntitate.

Linia este un semn al ospitalităţii. Dacă poarta este o prefaţare a locuirii, linia este prefaţarea vizitării. Ea se cere parcursă, dar nu „en promenade” ca o stradă de oraş, fără scop, agale, permeabil faţă de semnele culturale emise de arhitectură, de sculptură, de mirosurile de hrană gătită, ce ies pe ferestrele larg deschise ale bucătăriilor, ci cu un scop bine stabilit, acela de a te duce la cineva, vecin, rudă, prieten, duşman pentru a înfăptui ceva.

Vizitarea ca formă de manifestare a ospitalităţii concretizează o serie de raporturi sociale pe care simpla plimbare pe străzile oraşului nu o face. Vizitarea exclude anonimatul, plimbarea pe străzile oraşului, nu.

Din acest punct de vedere, bulevardul reprezintă maximizarea anonimatului urban. Întâlnirea cu un cunoscut este o întâmplare, regula presupune ca bulevardul să adune oameni care au în comun „…le même goût d’une promenade anonyme”5. Bulevardul desolidarizează, separă.

Din punct de vedere al retoricii urbane, el este o contradicţie. Oraşul ca formă de locuire face ca bulevardul să fie o anomalie. Oraşul ca structură funcţională îl transformă în necesitate.

Oraşele, şi, chiar dacă au altă paradigmă, nici cele româneşti extracarpatice nu fac excepţie, sunt construite pe alternanţa stradă-piaţetă. Fie din raţiuni istorico-militare, care au impus ca strada să fie îngustă şi întortocheată, fie din raţiuni de proprietate, care au făcut ca străzile să treacă doar pe acolo pe unde a permis proprietarul pământului şi, nu rareori, ele au căpătat un aspect sinuos, ilogic, doar pentru că trebuiau să ocolească proprietăţi, fie din raţiuni economice, care au generat o lărgire a străzii pentru a asigura condiţiile unui comerţ fluent, atractiv şi productiv, indiferent de epocă, strada construieşte în jurul ei o identitate, care dăinuieşte de multe ori şi după ce strada dispare.

Strada este o matrice urbană şi, în acelaşi timp, identitară. Despre ea poţi să spui: „Pe strada asta m-am născut.” sau „Am copilărit pe strada asta.” sau acea formulă foarte uzitată „Asta-i strada mea!” care nu înseamnă altceva decât un construct identitar, ceva la care mă pot raporta pentru a mă defini, ceva care îmi generează amintiri; un fel de madeleină urbană.

Într-un astfel de context, bulevardul este o excepţie de la regulă. Din punct de vedere istoric, este o apariţie târzie care contrazice matricea urbană. Despre el nu poţi să spui niciodată „Este bulevardul meu!”, căci el este al oraşului. El exclude posesia individuală în favoarea celei colective. În primul rând, pentru că sunt, ca număr, apoi, ca dimensiuni, excepţii. În al doilea rând, pentru că ele nu solidarizează, ci aglomerează.

Bulevardele reprezintă deschiderea oraşelor către exterior, legătura, calea de configurare a reţelei urbane naţionale. De multe ori, ele chiar poartă numele localităţilor vecine, spre care conduc ( Calea Bucureşti, Calea Timişoarei, Calea Aradului, Calea Clujului, Şoseaua Giurgiului, Şoseaua Alexandriei, Calea Craiovei etc.). Această deschidere pulverizează, nu ancorează. De aceea nu poţi să spui despre un bulevard că este „al tău”.

El nu poate fi „al meu” şi pentru că un bulevard nu uneşte, ci separă. Aproape fără excepţie, ele şi-au înfipt rădăcinile în durere, căci au fost construite pe ruinele unor străzi, case, destine. De la baronul Haussman şi Napoleon al III-lea până la Nicolae Ceauşescu, trasarea bulevardelor a presupus dărâmarea unei părţi a vechiului oraş. Starea de spirit a celor care au locuit pe străzile dispărute în burta vastă a bulevardului ţanţoş şi zgomotos nu-i poate solidariza cu cei care se plimbă grăbiţi şi nepăsători şi pentru care bulevardul nu înseamnă altceva decât o adresă.

(va continua)

1 Mihăilescu, Vintilă-L’Evolution de l’habitat rural dans les collines de la Valachie entre 1790-1900, Varsovie, 1937; Vuia, Romulus – Le village roumain deTransylvanie, Bucuresti, 1937

2 Cazacu, Petre – Locuinţele sătenilor, în Viaţa Românească, 1906

3 Puicin, Laurenţiu – Poarta şi pragul în tradiţia populară din Oltenia, teză de doctorat, Universitatea din Sibiu, Sibiu, 2008, p. 28

4 Idem, p. 29

5 Sansot, Pierre – Poétique de la ville, Paris, Petite Bibliothèque Payot, 2004, p.294

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*