Brexitul și alegerile americane – considerații și perspective

28.11.16 by

Brexitul și alegerile americane – considerații și perspective

Rezultatul alegerilor americane constituie un șoc total și pentru toți. Orice-ar fi afirmat jurnaliștii și sondajele, aveam convingerea că Regatul Unit va ieși din Uniunea Europeană. Regretam profund, dar o privirea onestă asupra rarelor victorii și prea numeroaselor eșecuri ale spațiului nostru comun era de natură să ne convingă pe toți de aceasta. Doar două ore despart Londra de Leicester. Totuși, ele reprezintă o frontieră între două lumi ce nu se mai ascultă și nu se mai înțeleg.
În schimb, victoria lui Trump nu numai că m-a dezolat, ci m-a și surprins. Deși nu acord credit sondajelor și analizelor jurnalistice obișnuite. Deși, parcurgând coasta Est în această vară de la Nord la Sud, din Noua Anglie până în Georgia, n-am putut descoperi decât vreo duzină de panouri pentru Clinton, în grădini sau pe mașinile americanilor, – revelând că fervoarea pro Clinton era doar una mediatică, iar nu populară. În fine, deși o analiză a colegiului electoral stare cu stare demonstra că victoria democraților ar fi dificilă. În ciuda acestor numeroase rezerve, victoria republicană îmi părea imposibilă: candidatul lor fiind grosier, revoltător, repulsiv ; vorbele sale – simpliste, vulgare, insultătoare; ideile – limitate, uneori extremiste.
Trump va avea pentru viitor sarcina de a face și nu doar de a invectiva. Posedă poate, în favoarea sa, forța și îndrăzneala în chip de calități. Dar manifestările colerice, ambiția, egocentrismul, ura față de celălalt aruncă asupra personalității sale cu o umbră ce, pe bună dreptate, induce neliniști. Calitatea lui Clinton nu părea totuși mult mai mare decât cea a adversarului său. Astăzi Statele Unite pierd ceva: un pic din puterea lor de seducție, mult din prestigiu. Să recunoaștem că le-au pierdut chiar înaintea rezultatului acestor alegeri, din momentul chiar în care campionii celor două tabere au fost stabiliți. Marea majoritate a americanilor s-au simțit excedați de această campanie, și stânjeniți vizavi de un asemenea duo concurențial. Personal, între Charibda și Scylla aș fi ales-o pe Charibda, recte pe Clinton. Ambițiile sale mai mari pentru dezvoltarea energiei regenerabile, precum și voința de a dezvolta securitatea socială mi-au plăcut, ObamaCare având mari deficiențe și trebuind să fie ameliorată. Hillary reprezenta totuși vechea politică americană, intervenționistă după plac. Oricât de incoerent ar fi fost, programul lui Trump propunea o relativă izolare a Statelor Unite: el cerea ca țările NATO (europene, în special) să-și dobândească independență militară, spre a nu mai depinde de America; propunea de asemenea o întărire a relațiilor cu Rusia, în ochii mei indispensabilă. Orice-ar face pe viitor, americanii vor fi criticați; dacă intervin în țări străine vor fi acuzați de imperialism; dacă nu intervin, de egoism. După opinia mea, a sosit momentul ca țara să se ocupe mai mult de propriul popor decât de alte țări. „O țară mare e o țară compasională”, zicea Martin Luther King. Să cheltuiască mai puțin pentru armată și mai mult pentru infrastructurile lor, să producă mai puține arme și mai multă coeziune socială, asta ar fi năzuința mea, oricât de simplistă ar putea fi socotită. Această ușoară mișcare izolaționistă revendicată de Trump constituie poate singurul punct de convergență pe care îl am în comun cu el.
În trecut, țările marelui larg, Anglia mai întâi, Statele Unite mai apoi, au inițiat revoluția politică a libertății, Europa continentală înscriindu-se ulterior în acest demers. În zilele noastre, se pare că cele două țări demarează din nou o schimbare. Fiind profund pro-european și având o idee despre politică diametral opusă celei practicate de Trump, nu mă bucur deloc de această nouă direcție, care, bineînțeles, trebuiește să fie criticată. Totuși, dincolo de critica rapidă și facilă care devine adesea insultă, cred că este crucial pentru viitor să înțelegem ce se întâmplă. Jumătate din poporul englez s-a pronunțat; jumătate din poporul american de asemenea. Aceste popoare, prin votul lor, ne spun ceva. A le considera necultivate, a le insulta drept neonaziste ori fasciste nu onorează pe nimeni. Cuvintele au o istorie, o valoare. În Statele Unite unii republicani îl insultă pe Obama, socotindu-l, cu lejeritate, comunist. Martin Luther King, un om de o credință profundă, era confruntat tot cu asemenea acuzații necugetate. Mama mea a trăit în România comunistă. A susține că Obama este comunist înseamnă să nu înțelegi nimic din ce se întâmplă în lume.
Brexitul și alegerile americane indică după părerea mea o dublă suferință.
Prima este economică. Globalizarea în marș forțat a ultimelor decenii a produs câștigători dar și, de asemenea, perdanți. Trebuie să o recunoaștem, și să încetăm să-i disprețuim pe cei care suferă de pe urma ei. Muncitorii englezi, minerii americani nu mai au nicio încredere în instituțiile care i-au abandonat, sacrificat chiar. Unii suferă de multă, prea multă vreme, fără ca nimeni să le propună vreo soluție viabilă. Televiziunea noastră franceză, care face „reportaje” despre această Americă „extrem de profundă”, își exprimă deriziunea față de bieții mineri din Apalași votanți ai lui Trump, care le-a promis să revigoreze industria cărbunelui. Noi, noi îi bălăcărim. Cum, mai multă poluare? Preferăm să trecem drept oameni cu conștiința curată și să arborăm o bună imagine, chiar dacă, implicit, asta poate însemna condamnarea unor zone întregi la mizerie. Nu cred că revenirea la cărbune va aduce salvarea economică a Americii; dar sunt convins că trebuie să ascultăm acești oameni care depind de el, să încetăm să-i mai ironizăm, să ne punem în locul lor și să încercăm, cu bună credință, să propunem o soluție sau o alternativă. Dacă jurnaliștii americani ar veni la noi să realizeze un reportaj despre „Franța foarte profundă”, despre Franța periferică, din Centru, din Nord –Est, nu sunt sigur că le-am răspunde prin a ne amuza de acest subiect. Mai mult ca sigur că nu ne-am simți în apele noastre, ci ofensați și umiliți, răniți și neputincioși.
A doua problemă este cea identitară. La ce mă refer? Voi fi direct. Sunt, cu toată ființa mea, pentru amestecul culturilor, pentru schimbul de idei, pentru comuniunea inimilor și cea de spirit. Consider că e de datoria fiecăruia să iasă din particularitatea proprie spre a îmbrățișa universalul. Dar cred de asemenea că un asemenea schimb nu se poate realiza decât dacă ne rămâne ceva veritabil, autentic, de oferit. După decenii de globalizare, particularitățile se estompează, culturile se micșorează, limbile dispar. Câteva limbi acționează ca tăvăluguri-opresoare, în special engleza. Oare comunitatea umană la care năzuim este una în care toți privesc seriale americane, mănâncă sushi, au un iphone, își petrec vacanța pe plajele asiatice fără să-i intereseze multe despre istoria acestor țări, una în care toți francezii comunică prin frangleză? Ar fi o sărăcire, nu o îmbogățire spirituală. Avem un pic cam din toate, fără să mai avem, paradoxal, nimic. La Londra, fără exagerare, poți găsi mai multe persoane care vorbesc engleza cu accent străin decât cu accent britanic. Și există atâtea restaurante internaționale câte pub-uri engleze. Unii vor vedea în această stare de fapt triumful amestecului uman dezirabil. Dar este un melting-pot încă de perfecționat. Dacă merg în Anglia o fac, în definitiv, pentru o imersare în cultura și istoria britanică; iar de vreau să servesc masa într-un restaurant thailandez pot rămâne la Paris sau, mai bine, să mă duc pentru asta chiar în Thailanda! Londra a devenit așa de internațională încât mare număr de englezi nici nu-și mai recunosc orașul. Nu mai arată a oraș britanic: în pofida admirației mele pentru Regatul Unit și capitala lui, am constatat că Londra se transformă într-un oraș-lume, oraș-tot, însă de asemenea, pe nesimțite, într-un „oraș-nimic”. Tot astfel, când turiștii vizitează Parisul eu presupun că este pentru cultura franceză, iar nu pentru un melanj internațional găsibil în suficiente alte locuri din lume. Continuând exemplificarea mea, dacă mă duc în Maroc este pentru cultura marocană, iar nu pentru restaurante McDonald.
Nu mă interesez niciodată, bineînțeles, dacă se găsește sushi în Anglia și McDonald în Maroc. Și consider că internaționalizarea e de asemenea ceva opresiv, care face pe fiecare să-și abandoneze modul de viață al strămoșilor săi. Personal, cred că fiecare trebuie să ne redescoperim identitățile, autentic, profund și nu de manieră superficială.
Oricum am judeca, Statele Unite au pierdut. Decepție politică. Eșec moral, mai ales. În afară de americani noi toți, occidentalii, am pierdut. Aceste alegeri constituie reflexul societății noastre, a ceea ce suntem noi înșine. Că ne place sau nu, conștientizăm au ba, Trump c’est nous. În scrierile sale Walter Benjamin explica în ce fel reproductibilitatea tehnică a artei a schimbat-o, definitiv, pe aceasta din urmă: de aici înainte arta va depune mărturie despre politizarea lumii și, simultan, despre o estetizare a violenței. Această politizare integrală și această estetizare a violenței e regăsibilă zilnic, pretutindeni, pe toate suporturile. A fost constatată, cu deșănțare, sub dictaturile naziste și comuniste, e observabilă și azi: în viața cotidiană, cinema, publicitate, muzică… Mai ales în hip-hop. Trump e hip-hop. Trump e rap. Și vă împărtășesc asta, cu inima strânsă, în calitate de fan al rap-ului. Ce afirmă Trump? Că trebuie să fii tare, că trebuie să câștigi, că trebuie să fii „un ucigaș”; că există perdanți și câștigători… Exact ceea ce clamează imensa majoritate a rapperilor americani de bune decenii. Get Rich or DieTryin’: „Devino bogat sau mori încercând să devii!” Și 50 Cent o spune în fața sălilor arhipline, în fața unui public înfierbântat, în fața indivizilor ce îl venerează ca pe un semizeu. .. De ce adorăm noi la rapperi ceea ce urâm la Trump? Ce ne arată serialele, filmele, revistele, reclamele noastre? Violență, sânge, insulte, crime, aservirea femeilor, disprețul pentru cei mai slabi. Cu cât mai multă violență cu atât ne place mai mult. Cu cât mai multă perversiune cu atât ne place mai mult. Oare de ce consumăm această violență ridicată pe altarul culturii devreme ce ea ne îngrețoșează la Trump? Există aici o imensă ipocrizie, din partea noastră a tuturor (a mea inclusiv).
Nu am o soluție-miracol; probabil că nici nu există. Singura soluție totuși, pentru viitor, este curajul și onestitatea. În discursul său despre Declinul curajului, din 1978, rostit la Universitatea Harvard, Aleksandr Soljenițîn explica de ce societățile comuniste și capitaliste sunt profund bolnave. Soluția, scria el, n-ar fi nici mersul un pic mai la stânga nici cel un pic mai la dreapta; ci mersul „în sus”. Curajul nu înseamnă nici să protestezi nici să critici pe celălalt: aceasta fiind indispensabil, dar nu suficient. Adevăratul curaj este mai întâi de a recunoaște că fiecare dintre noi este supus greșelii, lipsit de echilibru, plin de contradicții. Că fiecare dintre noi nu face binele pe care îl iubește, ci răul pe care nu-l iubește. Îi putem insulta pe Trump, pe alegătorii săi, votanții pentru Brexit… – dar asta nu face decât să ne accelereze căderea. A-l critica pe altul când ești tu însuți destul de criticabil este în cel mai bun caz ineficace, în cel mai rău ridicol. Trebuie desigur să ne apărăm valorile, să ne angajăm curajos în această luptă… dar cu condiția să fi luptat mai întâi chiar împotriva noastră înșine! Adevărata revoluție este individul; câmpul ei de bătălie inima omului. Henry David Thoreau, Tolstoi, Gandhi, Martin Luther King, John Milton, Dostoievski și atâția alții ne-au arătat aceasta.
În Greutatea și harul Simone Weil are această frază magnifică: „Nu religia, ci revoluția este opiumul popoarelor.” Vreme de secole, am încercat de toate: revoluție pentru a ieși din feudalitate, revoluție capitalistă, revoluție comunistă, regim autoritar, democrație directă, indirectă, etcetera. Dar nu ajungem niciodată să fim mulțumiți de vreo formă sau alta. De fiecare dată, există ceva care ne deranjează. Capitalismul uită că viața noastră e socială, comunismul uită că viața noastră este privată, materialismul uită că viața noastră este spirituală. Votăm o dată la stânga, o dată la dreapta, alteorii, vai, extremele; sperăm, credem în votul nostru, ne amăgim cu iluzii. Și mereu această teribilă constatare: dăm greș, din nou și mereu, în mod dezolant. Pretinsa revoluție a devenit drogul nostru. Am făcut atâtea revoluții încât ne-am întors împotriva înșine a noastră, de manieră excesivă, până la repulsiune.
Singura soluție este revoluția inimii. Când fiecare vom avea curajul să creăm o comunitate cu celălalt, când fiecare vom avea curajul să invităm peste noapte la noi un om fără adăpost, când fiecare vom fi capabili să invităm un sărman la un restaurant spre a-l asculta, să îi oferim căldură umană și să învățăm de la el, doar atunci vom fi reușit. Abia atunci marea revoluție va fi sosit! Abia atunci vom înceta să supraviețuim de la o zi la alta, și vom trăi din plin, cu intensitate, pentru eternitate. Bunii mei prieteni, această revoluție veritabilă trebuie să fie sarcina generației noastre.
*
Autorul este Financial Auditor, Ernst & Young
Finance & Strategy Graduate, Sciences Po Paris

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*