Boul roş, sămne şi umbre

16.05.12 by

Boul roş, sămne şi umbre

– De unde eşti, maicî?

– Din Bucureşti, răspund eu, sigur pe mine.

– Ba nu, să nu te superi, da’ matale nu eşti din Bucureşti. Vii dintr-un sat, numa’ că e mai adunat ca Măgura noastră. Vii de la Schitul Mănăstirii, aşa îi?

– Aşa este, da’ cum de-aţi ştiut?

– D’apăi, maicî, le mai brodesc şî eu. Ce sî fac?

 

Aş greşi dacă aş spune că întâmplarea m-a ajutat să o găsesc. Catrina Oneţ, vrăjitoarea din Măgura Ilvei, este mai degrabă o ipostază a drumurilor şi căutărilor proprii. Nu ştiam că o voi găsi, nu ştiam cum anume va decurge întâlnirea, dar trebuia să se întâmple şi asta. „Fiecare om are drumul lui”, îmi spunea nu de mult un muntean de la Grădiştea Muncelului. Pe un aseme­nea drum, unic, într-un moment de cumpănă, cu sufletul măcinat de nelinişti, pe care nu aveam curajul să le ascult, un fierar de pe Valea Ilvei, a scăpat o vorbă. Cunoscuse odată, cu mulţi ani în urmă, o femeie care l-a scos din belea.

*

„Eram cât pe ce să fac o prostie. Am vrut să iau o muiere care nu era cum trebuie: nu numai că avea barbă, pe care şi-o ardea zi de zi cu lumânarea, dar mai avea şi coadă. Da, pocitania trăieşte. După ce a nenorocit o duzină de bărbaţi, au alungat-o nevestele din sat cu furcile. Dar eu nu o vedeam decât pe ea. Mi se părea frumoasă. Cine ştie ce boscoane-mi făcuse? Şi într-o zi, era în Vinerea Mare, pornisem ca apucatul, spre casa ei. Chiteam să o fur. Dar nu m-a lăsat cel de sus. Mi-a apărut în drum vrăjitoarea.

– Nu te grăbi, maică, că nu-i de tine.

– Lasă-mă, femeie, ce-ţi veni?

– Opreşte-te, maică, că asta nu-i întreagă. Are coadă de purcel!

– Ascultă, femeie. Merg acum la ea şi o caut. Să te ferească Dumnezeu să nu fie cum zici!

Şi aşa a fost, domnule. Când am prins-o de coadă, a început să ţipe ca din gură de şarpe. M-am întors la vrăjitoare să-i mulţumesc. Şi-atunci a început să-mi spună şi altele. Fără s-o întreb eu. Ştia tot. A băgat groaza în mi­ne. Am plecat ca din puşcă, credeam că-l are pe Necuratul. Sunt ani de când n-am mai călcat pe lângă casa ei. Fie pe pustiu. Nu-i nime întreg în jurul ei. Case blestemate, case de cucuvele.”

Scuipă voiniceşte pe o bucată de fier înroşit şi o trage pe nicovală, să o bată. Ciocanul cade ritmic pe metalul ţinut în cleşte. Smocuri de scântei luminează faţa întunecată a fierarului. Izbucnesc într-o clipă, apoi se sting, lăsând loc altora. Ca păcatele nemărturisite.

Întreb de numele vrăjitoarei, dar fierarul e surd şi mut. Într-un târziu, îmi arată cum i s-a zbârcit pielea de pe spate. Zici că e frate cu zbârciogul!

„De câte ori amintesc de ea, mi se întâmplă năcaz. Am jurat că nu mai fac. Şi-acum vii dumneata! Lasă-mă, omule! Lasă-mă-n pace! Lasă-mă!.”

 

Plec. Bat la porţi de gospodării răzleţe, întrebând pe localnici dacă ştiu ceva. Şi oamenii se îndepărtează de mine, ca de un ciumat. Întreb unde sunt casele blestemate, acolo unde n-a mai rămas nici unul întreg?

Un nebun îmi arată drumul.

Noroc cu el!

*

– Câţi ani aveţi?

– Şaptiştrii, împliniţi în 9 iulie, acuma.

– V-aţi născut în douăzeci şi…?

– Şase, în 26. Ia.

– Cum trăiţi aici pe vârf de munte?

– Aici? De zece ani îs fără nime, numai eu.

– Şi cum vă descurcaţi?

– Uite-aşa, cum pot. Mulţumesc de întrebare.

 

Pe o măsuţă, aflată în mijlocul încăperii, stau în neorânduială câteva cărţi bisericeşti, dintre cele care se vând pe la mânăstiri ori pe la bisericile mari din ţară, un caiet cu însemnări, două rămăşiţe de creioane, o „carte de plante medicinale”…

 

– Când am fo’ mică era foarte bine. Meream la şcoală cu mălai în straiţă şî cu ciuderi, dacă ştiţi ce e.

– Nu ştiu.

– E apă dupe prune, acrită. O băgau bătrânii în bute, puneau mere şî prune şî scoteau ciuderiu. Cum se face acuma oţătu’. Îl luam într-o sticluţă de doi deţi, şî mâncam două fete din el. Şî mălaiu ni-l prăjea mama acasî. Ne făcea truţe de mălai, coapte pe sobă. Eu eram pe-antâia, ailaltă soră era pe-a treia, cealaltă era pe-a patra. Şî nu le lăsa tata sî mearî la şcoală. Le-nvăţam eu, cî eram mai mică pe ele. Două surori şî doi fraţi am fost. Pe una a chemat-o Zamfira şî pe una Ileana. Or murit.

 

– Ştiţi vreun descântec mai vechi ori ştiţi să ghiciţi în cărţi?

– Eu nu ştiu să descânt nimic. Eu, dacă m-o ajuta Dumnezeu să vă spun, vă spun adevărul, dar nu pot să descânt. De-acelea nu ştiu, n-am învăţat. Nici nu vreau. Stai, să mă pui jos, că nu mai pot, viu de la pădure, aproape trei kilometri am umblat…

– Nici de deochi nu descântaţi? Dacă se îmbolnăveşte unul din vecini?

– Se zice de nouă ori:

Meri la Sfânta Lune, Sfânta Lune meri la Sfânta Marţe, Sfânta Marţe meri la Sfânta Miercure, Sfânta Miercure meri la Sfânta Joi, Sfânta Joia meri la Sfânta Vineri, Sfânta Vinere meri la Sfânta Sâmbătă, Sfânta Sâmbătă meri la Sfânta Duminică, S-o primească la Domnul Iisus Cristos, să vindece omul cum poate… Meri la Sfânta Lune, Sfânta Lune meri la… De nouă ori o spui.

– Şi aveţi şi cărbuni pe care-i puneţi în apă?

– Eu nu. Numa zâc descântecu’ de nouă ori, aşa cum pot.

*

Când a fost comunismul ne-o adunat de pe văi şî munţî sî ne ducă la Ceauşăscu, în Bucureşti. Şî eu m-am dus la Cernica. Tătă lumea o zis cî me’ la Congres. Da’ noi am me’ de năcaz, n-am me’ de bucurie. Am fo’ bolnavă, piciorele mi-erau umflate, ca butucii. Până aici erau… Dumnezeu m-o dus. Cu trenul! Şî-n dealul Braşovului, s-or oprit vagoanele alea, care vin de la Oradea Mare. Cinci ceasuri ne-or ţânu’ acolo în bătaia vântului şî-n nea. Acolo ne-o ţânu’. Era în decembrie ‘89. Când o fujât Ceauşăscu cu elicop­teru’.

Şî după aia, la cinci ceasuri numa’, or vin’t şi-or dezlegat trii vagoane.

Asta-i lucrare diavolescă, i-am spus la conductoru’.

Ş-am ajuns la Cernica, la taici. Mai bin’ era cum o fo…

*

 

– Dumneata ai venit cu gând bun, dar nu te deschizi, te apasă ceva. Nu mă crezi.

Uşa cămăruţei era deschisă, crengile pomilor din jur se vălătuceau, peste coame de munte împădurite se ridicau nori de furtună. Nu aveam stare. Trebuia să mă întorc, altfel drumurile, şi aşa destul de prăpădite, nu ne-ar mai fi îngăduit să plecăm. Şoferul maşinii mă aştepta undeva, departe de zona blestemată. «Domnule redactor, mergeţi, dar eu nu mai pun piciorul acolo. N-aş vrea să am de-a face cu necuratul.»

– Nu mă crezi, dar pe mama dumitale o cheamă…

– De unde aţi ghicit numele?

– Văd acolo, pe crengile copacilor.

Mă uit şi eu, pe uşa deschisă, într-acolo. Bătea vântul şi crengile prunilor se legănau, alcătuind pe coroanele lor îngemănate un desen asemănător celui lăsat într-o ceaşcă de cafea. Pete unduitoare de verde crud, deschis şi întunecat, umbre de nori, care alcătuiau un desen fluid, în care bătrâna îşi citea propriile gânduri ori poate pe ale mele. Tresar speriat.

– Aţ avut un năcaz acasî, la mama. Văd un grajd ars, cum stai cu faţa spre el, casa e în dreapta şî în faţî e grajdul.

Nimerise iarăşi.

Apoi se încruntă, tulburată, lasă capul în piept şî nu mai spune nimic. Încerc să-i fac o fotografie şi scap aparatul. Bătrâna bate cu mâna dreaptă în salteaua patului pe care stă. Vorbeşte cu cineva pe care nu-l văd.

„Lasî-mă! Lasî-mă-n pace! Lasî-mă!”

Mi se face frig. La Bucureşti, după ce voi developa filmele, obţin o ima­gine clară şi, în dreapta ei, acolo unde bătea cu mâna, un nor de ceaţă albăstruie.

*

Dumnezeu m-o ajutat, am făcut ce-am făcut pe-aici pe-acasî şî duminică am mers la bisericî. O vin’t vecinu’, ăla cari m-o du, şî mă-ntreabî: «Mem astăz or nu mem?» Mi-am luat pitî, slăninî nu am luat, c-am gătat-o! Am luat mâncare de asta de post – era postul Crăciunului – ş-am plecat.

Când ne-o oprit trenul în dealu’ Braşovului eu am zis: «Aici nu-i bine, se întâmplî ceva.» Şî s-o tâmplat.

– Ce?

– Păi, nu l-or omorât pe Ceauşăscu? N-o fo bine.

O oprit trenul ş-o îngheţat picioarele în pantofi. La tăţ. Era un copil acolo şî nu mai răbda de frig. O trebuit sî se desculţe, ş-am luat un ziar şî i-am învelit picioarele în ziar.

– Era de congres sau înainte de Crăciun?

Nu, ce să facem la Congres? Am me la Bucureşti, acolo, v-am zâs. Când a fugit cu elicopterul… Şî le-am băgat sub catrinţă, la mine până i s-o ‘ncălzât sânjili pe chişior în sus. No acuma se va aşeza…

«Să-ţi deie Dumnezău sănătate!» mi-o zâs unguroaica, mama la copil. Altă unguroicî, care era lângă mine, cu bărbatu-său, avea mânile în mănuş de piele. Tăt, tăt îngheţate. Aşa steteau. Frecatu-le-am, am suflat în ele, ca cum făcea mama cu mine. Şî no, de la o vreme n-o mai putut. O luat bărbatu-său şî zâce: «No, hai, cî îngheţăm.» Ninjea afarî şî intra prin crăpăturile de la jeam, sî mă iertaţ, şî-n cur nimerea.

Venea conductorul şî… tot pe el: «Ce facem, că noi n-ajungem?» «Unde s-ajungeţi?» «Păi să mem unde mem. Ce vă interesează? Asta e oprire diavolească, nu-i de la Dumnezău.» «Da’ dumneata cine eşti?»

Zâc: «o prăpădită. Da, zâc, mi-i foame şi n-am ce mânca şi uite mă ţineţ aicea’n drum.» Veneau să ne scoatî pe coridor, sî ne plimbăm. Da unde să te plimbi, cî era plin de ţâgani? Şî aveam o cumnată şî zâce: Hai, nanî sî mem, sî vedem. Şî am me pânî la capătul vagoanelor. Şî era la toate vagoanele ca la mine. Hai napoi. Şî când venim, ne-a luat altu locu, nu ne-a aşteptat. No, fain! Da aveam biletul. Dacă mem pe loc, atunci să stăm. Aşa că am rămas. Şi la şase dimineaţa am plecat la Bucureşti.

*

Acu tre’ sî mănânc bureţii. Dacă veneaţi mai înainte îi găsaţi, da’ apoi îi aruncai…

– Nu sunt buni?

– Ba nu, da’ nu mai pot mânca. I-am aruncat fripţ-gata.

– Şi şcoala unde era atunci?

– Lângî bisericî, din sus. Unde-i acuma căminul, cum mergi pe drumul lui Antonescu. Casî parohialî o fost. De când s-o făcut cu regimul ăsta, o făcut un cămin, ca sî nu mai fie şcoalî. Şî nici nu a mai vrut sî dea casî parohialî părintelui. Şî părintele a plecat, cî n-are unde şedea.

– Şi în biserică mai vine cineva?

– Ciorile vin, maicî, ciorile.

– Cât aţi umblat la şcoală?

– Patru ani întregi şî unul pân’ la Crăciun.

*

Şî m-am dus sî văd moaştele. Şî Dumnezău o vrut aşa şî Maica Domnului, de-o venit tocmai atunci şî-or deschis racla, de-am putut sî-l văd cumu-i. Eu nu pun mâinile pe el cî-s păcătoasî, am zâs la stareţul de la Cernica. Doamne, ţie-ţi mulţumesc!

*

Bătrâna Catrina Oneţ nu este o vrăjitoare din categoria celor lansate de „paranormalii” vremurilor noi. Nu are nici recuzita vindecătoarelor ce se ţin neam cu Omida, şi nimic din fasoanele pe care le arată Câmpina, vrăjitoarea Elenei Ceauşescu, ori Regina Magiei Albe, din mahalaua Oborului. Nu are nici cărţi de ghicit, nici bobi măcar, nu ştie descântece, în afară de două sau trei, pe care şi le-a compus singură, în nopţile de zbucium. Speriată de puterile pe care şi le-a descoperit ori poate îngrozită de fantomele care o bântuie, s-a pornit pe drumuri. Merge pe la biserici şi mânăstiri căutând ceva. Ce anume? Nici ea nu ştie. „Umblă ca strigoiu’ prin toată ţara”, îmi spusese Doniză Cătuna, cojocar născut în Poiana Cătunenilor. Trăitorii din Ţara Ilvelor i-au memorat prezicerile, recitându-le adesea, ca dintr-o carte. A ţinut morţiş să fie binecuvântată de părintele Argatu, când mai trăia şi-l scotea pe diavol din păcătoşi la mânăstirea Cernica, ori la schitul Darvari, din Bucureşti, a fost la Poşaga la părintele Ioan când a avut un năcaz şi s-a făcut bine, apoi i-a proorocit părintelui că o să ridice mai multe mănăstiri la Rimetea, unde să-l zidească pe Dracu’. Că dacă tot l-a scos din păcătoşi nu-i bine să-l lase slobod prin lume. A anticipat, odată, că fiul lui Noica, ieromonahul Rafail, se va întoarce în ţară şi se va stabili definitiv într-un crâng de pe munte, spunându-le credincioşilor că se va stabili tocmai în Apuseni, la Lăzeşti, într-o casă pe care proprietarul urma să o părăsească tocmai atunci, şi n-a crezut-o nimeni; asta se întâmpla înainte de ’90, la hramul bisericii de la mă­­năstirea Râmeţ, a cumpărat cărţile părintelui Cleopa şi, zice ea, ar fi ghicit ce boală are. Şi, lucru spăimos şi mare, o dată, într-un pelerinaj la părintele Arsenie Boca, retras undeva în Muntenia la o mănăstire, unde primea credincioşi din toată ţara, ar fi spus, în 1983 (!), de faţă cu toţi ceilalţi, că Nicolae Ceauşescu o să fie împuşcat, din ordinul unor spioni ai ruşilor, pe care i-a înlăturat de la Putere.

Şi când femeia a spus asta – eu, spunea vorbito­rul, am văzut şi am auzit, eram aproape de ea – şi imaginaţi-vă, dumneavoastră, erau acolo câteva sute de oameni, veniseră din toată ţara, şi părintele Arsenie ieşise afară din biserică, pe o pajişte, şi când cei de lângă ea or auzit s-or dat la o parte, şi s-o făcut dintr-o dată linişte, şi ceilalţi, câţi erau la distanţă, n-or auzit şi întrebau ce se întâmplă.

Şi a strigat atunci, către noi, părintele: Nu plecaţi şi nu vă spăimântaţi. Femeia aceasta a pătimit multe, şi vede şi înainte şi înapoi. Dar ţineţi seama, că cei care o aud acum n-au auzit nimic, şi când vor încerca să vorbească vor vorbi ca animalele. Şi venise acolo, la părintele, unu’, de aici de la noi, îi zice a lui Chioru, lucrase el la Securitate, la Bistriţa, şi se pensionase, avea o muiere beteagă, cu Ducă-se pe Pustii, şi când a ajuns să întrebe pe părintele ce să facă, i-a spus: Tu să nu te duci unde ai pus de gând să te duci, că te duci degeaba. Şi nu ştiu pe unde a umblat, da’, când s-a întors în sat, lătra precum cânele şi guiţa ca purcelu’. De-atunci, n-a mai fost om…

Cine caută, găseşte. Dar rareori acolo unde caută.

 

Catrina Oneţ seamănă cu mama. Sunt aproape şocat de asemănare.

Nu trebuie să vă miraţi că aduc la chip cu mama dumneavoastră. N-aţi mai văzut-o de mult. Mereu umblaţi. Căutaţi ceva. Pune capul în piept, într-o parte, ca şi cum şi-ar asculta, cu bărbia, bătăile inimii. Îmi vorbeşte despre un doctor din Vâlcea, pe care îl cunoscusem cu un an în urmă, îmi spune şi cum îl cheamă, şi că este artist fotograf, că o să cunosc alţi oameni prin el, că vom ajunge împreună, acolo unde nici unul dintre noi nu o să ajungă vreodată…

 

„Parcă mi-ar citi gândurile”, îmi trece prin minte. Şi-o aud, chiar atunci:

– Nu, maică, nu citesc gândurile. „Văd.” Cam tot aşa cum m-aţi găsit as­tăzi, aici. Mulţi mă caută, dar, vezi, numai dumneata m-ai găsit.

 

Face ce face şi, când se urcă în autobuz ori în tren, se nimereşte ori pe lân­gă un popă vestit ce se întoarce de la tribunal, ori faţă în faţă cu un călugăr pornit şi el în căutarea liniştii. Între pelerinii locurilor sfinte din România, ea face parte dintr-o anume categorie, fiind deţinătoarea unor experienţe ieşite din comun. Cu întâmplări trăite, pe care rareori muritorii le pot invoca, viaţa ei cotidiană se împleteşte straniu cu visele din timpul nopţii ori cu viziunile din ceasurile de taină. Vibrează la tot ce se întâmplă în jur, „vede” prin oameni, prin pereţi, ca şi cum între ea şi ceea ce vrea să vadă, n-ar fi nici obstacole şi nici timp, pronunţă cuvinte recente ori neologisme, apoi se scuză că nu ştie ce e cu ele ori ce înseamnă, motivând simplu: «Aşa mi-or vin’t.» Nu m-ar mira să o aud vorbind şi limbi străine, ori, eventual, sanscrita sau greaca veche. Sau poate chiar limba dacilor, a căror urmaşă ar putea să fie. Capacităţile ei par de-a dreptul nefireşti în lumea noastră, dar nu sunt constante. Îşi schimbă expresia, devine ba energică şi pusă pe poveste, ba te­mă­toare şi-mi cere să închid reportofonul, timbrul vocii i se modifică. La fel cu vremea de afară. Câteodată, i se modifică chiar şi înfăţişarea.

Mi se pare că sub faţa ei uscată, plină de riduri, întrezăresc, ca într-o oglindă fluidă, curgătoare, chipuri cunoscute cândva.

Omul vede ce vrea să vadă, observase ea, puţin mai înainte, eu văd ce îi. În cămăruţa aceea, ce-mi aminteşte, în chip ciudat, de simplitatea din casa părintească, sunt ca într-un labirint al oglin­zilor, vorbesc, prin intermediul ei, cu oameni întâlniţi cu ani în urmă, de­­parte de acele locuri, sau cu alţii pe care aveam să-i întâlnesc mult mai târ­ziu. Sau cu mine însumi.

Nu mai ştiu cât timp a trecut, aproape că timpul ca reper nu mai există. Ceea ce trăiesc are o extraordinară coerenţă şi densitate.

Mă gândesc iarăşi la experienţele relatate de consumatorii de droguri, dar nu văd nici o asemănare cât de mică între ceea ce am citit şi ceea ce mi se întâmplă.

Mai degrabă stările prin care trec – prin care trecem, eu şi bătrâna şi casa şi întreg locul acela – se aseamănă cu visele ori cu situaţiile descrise de unii asceţi.

Este imposibil să treci prin aşa ceva şi să nu te schimbi.

– Dumneata eşti om bun, îmi spune. Lumea s-a stricat, nu mai e ce-o fost.

În curând, o să vină furtuna. Tunete puternice zgâlţâie din ţâţâni muntele şi pădurile din jur. Cerul se întunecă, faţa femeii devine mai aspră, expresia ei se schimbă de parcă umbrele ce se fugăreau pe coroanele arborilor din apropiere s-ar oglindi pe chipul ei. „Am, oare, vedenii?”

Mai mult ca să-mi confirm, mie însumi, că nu mi-am pierdut raţiunea, întreb de casele pustii din jurul gospodăriei unde trăieşte.

Se supără, pune capul în piept şi tace. Norii se rup peste casa ei şi apele curg din ceruri, potop. Bătrâna se scutură ca de friguri. Îmi povesteşte cum unul din vecini, care a venit să-i ceară ajutor, drept mulţumire i-a făcut poartă şi gard la drum. A lucrat fain şi, „după ce le-o gătat, o murit.”

– Şi nu aveţi remuşcări?

– De ce? Asta a fost voia Domnului. Şi-apoi, domnule, nici moartea nu e moarte, ne mutăm numa dintr-un cuib în altul…

Mă întreb ce vrea să spună. Întâmplările relatate de ea au un anume rost. Ele răspund unor căutări proprii, unor stări ce abia se înfiripă. Stăm în aceeaşi odaie, dar e ca şi cum am merge, împreună, pe un drum prăpăstios. Şi când vreau să fac un pas în gol, când abia se înfiripă intenţia acelui „pas”, mă opreşte relatându-mi o întâmplare sau alta. Oare ea face asta?

E credincioasă, într-un fel al ei, şi-mi reproşează că nu prea merg la biserică. Un gând răzleţit de celelalte mă împinge să o întreb ce să fac la biserică? Şi tocmai atunci, cu voce de candelă, continuă: «Nu pentru preoţii ăştia de import, ci pentru ceilalţi, cari or fost.» Ştie că mă trag din călugări, coborâţi dintr-o familie veche, îmi spune cum a sfârşit unul dintre strămoşi, dar nu-i ştie numele. Nu-mi citeşte gândurile, altfel ar fi ştiut. Şi-atunci, ce fel de fenomen e acesta?

Nici una din afirmaţiile ei despre lucruri cunoscute de mine nu a fost greşită. Nu mai poate fi vorba de coincidenţe. Ar fi prea multe. Ştia chiar că în aceeaşi seară aveam intenţia să caut un alt vindecător, iar mai târziu îmi va spune că mâine-zi se va rupe drumul de la ploi şi n-o să ne putem întoarce pe unde am venit. Am putut verifica în ziua următoare: drumul era rupt şi, ca să ajungem la cel mai apropiat oraş, am făcut un ocol pe drumuri forestiere. O zi întreagă ne-am chinuit pe un traseu imposibil.

Fâşii de lumină brăzdează cerul. Potopul pare fără de sfârşit.

– Vrei ceva sî mănânci? Ştiu cî n-ai mâncat nimic. Pot sî pregătesc nişte ouă. Nu se poate sî vii la mine şî eu să nu-ţi dau nimic.

– Mai bine, povestiţi-mi.

– Vedeţi?! Vă este frică.

 

…Şî-a mai fost un băiat de aici, Iosif. Sărac, sărac! Şî-a venit la mine sî mă întrebe dacă sî meargî la mânăstire. Şî i-am zâs: «Du-te, da’ du-te acu. Doar nu vrei sî hii păcurar la oi toată viaţa?» Şî s-o dus dragu’ de el, şî s-o făcut călugăr.

au luat de pe mine ş-au pus la mort

– Tata şî mama au fost Irimie şî Sofia. Jghira era numele de familie. Am avut vite, dar or murit. Am avut 20 de bucăţi, noatine.

– Boi aţi avut?

– Nu, n-am avut cu ce-i ţinea. Eu spun aşa cum îi.

Aici am copilărit, da nu în casa asta. Asta-i făcută în 45.

– Şi-aţi făcut casa cu soţul sau cu tata?

– Domnule dragă, eu n-am fost măritată până la 49 de ani şi jumătate.

– Dar de ce nu v-aţi măritat?

– Păi, n-am putut.

– De ce? V-a făcut cineva farmece?

– Au luat de pe mine şî-au pus la mort. Mi-au tăiat părul din cap şi poalele dela cămaşî şî le-a băgat cu văru-meu în groapă.

Şî eu, la vreo trii săptămâni, am visat că face mama cuptor.

 

O găină din cele cinci, câte are într-o împrejmuire de sârmă ruginită, în­ce­pe să cânte cucoşeşte. Câteva vrăbii se zburătăcesc prin cameră. Ca şi cum n-am fi acolo, ca şi cum am fi rude cu păsările şi cu vântul.

Ploaia s-a oprit pen­tru moment. Încerc să mă mişc prin cameră, făcându-mi de lucru cu icoa­nele vechi, să le văd de aproape. Ceva mă ţine în loc, de parcă încăperea ar fi plină cu smoală topită. Poate e doar oboseala, gândesc eu, făcându-mi curaj.

 

Şî m-am dus la mama, în vis, şî am zâs cătră ea:

Mamă, uite un câine la noi la uşa cuptorului.

Zâce: Stai să-i dau o ţâră de aluat.

Că încă mai cocea.

Mai era aluat încă pe troacă.

Şî când deschide uşa, nu era câine, era văru-meu.

Ş-atunci a murit.

În visul meu el s-o făcut câine, apoi om, şî o zâs către maică-mea sî-i de să mânce, că-i foame.

Era fratele mamei. Da n-o mai stat şî o deschis poarta de la grădină şî o plecat spre pădure. Nicula îl chema pe el şî o fost la călugări, acol-o stat. S-o născut cu ceaţî pe ochi şî pe urmî l-or dus sî-l opereze. O vin’t acasî şî citea cu nasul. Uite-aşa umbla cu nasul pe ceaslov, dintr-o parte în alta. Şî citea, Doamne iartă-mă! Da’ cum o murit? Avea 65 de ani când a chicat de pe scară. Suia paie în pod şî s-a agăţat de o creangă de prun. Aici era, că l-a mânăstire nu l-au mai ţinut.

– Dar cine va tăiat părul să vi-l pună la mort?

– Cumnata lui tata, Sofia. Nepotul ei mie mi-o fo’ văr.

– De ce v-a făcut asta?

– Ca sî nu mai mă mărit. Nici nu bănui dumneata de ce-s în stare oamenii. …A fost numa de 23 de ani când o murit. Şî mi-o părut rău. Eu eram acolo, şî plânjeam, şî ea a venit cu foarfeca pe la spate şî „Harşti!”

– Mătuşî, ce faci!? M-o tras de cap, aveam părul lung şî eram despletită.

– Nu fac nimic! zâce. Cu atâta am avut noroc: că nu m-a făcut sî nu mai fiu întreagî niciodatî. În batjocurî a făcut-o, ştie naiba de ce. Şî uite-aşa, am rămas, pânî la 49 de ani şî jumătate, nemăritată.

– Eraţi mulţi copii la şcoală?

– Eram câte treizăci. Învăţătoru’ era mai bătrân, el era mai bun. Doamna preoteasă avea copii mici, era necăjită, şi-apoi ne mai şî bătea. Trebuia să fie şî cu ei, nu numa cu noi. Fie iertată, tare m-a mai bătut. Nu puteam să socotesc. Mă mâna la tablî, sî socotesc. Şî mamî dragî, m-am dus la tablî şî n-am ştiut unde să pui. Da’ stai sî-ţi arăt, că eu nu spui minciunî. Uite-aşa era tabla şî eu trebuia sî pun numerii. Şî pentru asta mi-o dat cu metru în cap. Şî gata, n-am mai putut să socotesc de-atunci. Niciodatî! Socotesc în cap, dar pe hârtie nu.

 

– Şi de la Crăciunul ăla, din al cincilea an, de ce n-aţi mai mers la şcoală? Nu v-a mai putut ţine tata?

– Am fost slujnicî. La un om către Murăş. Şi chiar atunci, în ‘39, a început mobilizarea şi am rămas cu stăpâna, cu doi copii mici, şi cu o nepoată de-a ei. Eram cinci. Şî pune Catrină şî munceşte la 12 ani, cî nu aveam doişpe ani împliniţi. Erau şî cinci vite în grajd. Şî toate trebuiau făcute, şî copiii după mine, scâncindu-se: «I-la, pa-pa, Ca-ti-na.» Că ei nu puteau vorbi bine. «Stai, cî eu nu gătai, mă, aici; am de lucru la ghite.»Am stat un an de zile slugî la unguroaicî. Pentru haine vechi şî pentru mâncare, atât îmi dădeau. Ş-am făcut păduchi. Părul meu era ca un muşuroi, aşa stăteu păduchii. Dacî-am fost la ghite, nu mai puteam sî mă spăl pe cap, nimic. Mă ustura pielea şî mă durea capul. Erau tăt bube. Ş-a venit mama me şî m-o luat, şî m-o dus la doctor în alt sat. Pentru Dumnezeu, da’ ce-ai făcut? se minuna doctorul. Apăi am fost necăjitî. Trebuia sî ie ouăle de la găini, sî le ducî la oameni ca sî capete bani sî cumpere ce-i trebe în casî.

– Aveţi găini?

– Am cinci dărabe.

– Altceva?

– Din ‘65, nu mai am nimic.

 

– Şi la 49 de ani, când v-aţi măritat cum a fost?

– Rău, rău o fost. Mai bine nu-l luam, da’, iacă, am rămas cu pensie după banii lui… Şi iaca-şa, am fost la episcopie şi am luat haine pentru preotul de la biserică. Două rânduri de haine i-am luat, din banii mei…

 

– Şi până la 49 de ani n-aţi avut bărbat?

– Nu s-a putut. Că eu tot aşa-l visam pe ăsta cari m-o luat. Îl tăt vedeam pe tren, şî se tăt legăna, apoi îl întâlneam pe drum şî iar se legăna cî era mort de beat.

Şi după aia am me după pită-n oraş. Şi el venea de la baie (de la mină, adică, nota noastră) c-o straiţă-n spate şi cârligul de lampă acăţat în umăr şi, mă iertaţi, cu fundul de la pantaloni desfăcut de iac-aşa se vedeau numa coaiele.

«Vai, zâc, de muierea care mâncă din blid cu tine!»

El însurat, are acum fată de douăzeci şi şepte de ani.

Dar o voce în somn îmi spunea mereu: «Asta-i al tău!» Îmi tăt spunea… «Ia-l că altu nu mai găseşti. Ăsta-i al tău!»

Ia, aşa o fo’.

– Aţi mai avut şi alţi drăguţi?

– Peste treizeci am avut, dar n-or fo’ ai mei.

– Şi pe el unde l-aţi îngropat?

– Aici, la biserică, la morminţi. În Măgura noastrî.

– Şi copii n-aţi avut?

– Nu! Am avut, dar în vis. Am visat mereu o fată şi un fecior. Da, ce-or făcu’?

(…) Mă înregistraţi?

– Nu!

– Cum nu? Cî mă-nregistrezi!…

 

Era un sanitar care a venit sî-mi facî injecţie, şi n-a făcut-o cum trebui. Mâna mi se umfla, şî s-o tăt umflat, şî mama m-o dus la doctor. Şî doctorul o zâs cî sî-mi taie mâna. D-apăi, eu n-am vrut. Şî numa ce vine într-o zî un ţâgan, era dintr-un sat de pe lângă Mureş, şî mă vede.

– Ce are, nanî, fata la mânî?

Şi ţâganu m-a scăpat, cî a ştiut cu ce. Sî mă duc – zâce – sî culeg un scaiete turcesc. «Acuma, dumneata ştii ce-i turcesc?» Cî-i cu frunzele aşa late, pe pământ şî-i tăt cu ţăpi pe-aici, aşa, de-a roata, tăte lunji. Şî acela sî mă duc sî-l culeg, că dedesubt, cătră pământ îi vatî. Şî eu sî vin acasî cu el, acuma sî mă iertaţ cî spun o prostie, da tre sî mă piş pe frunza aia şî sî dau cu săpun. Mai întâi sî călesc scaiu pe sobî, ca sî se-ncalde, apoi sî mă piş pe el, şi sî dau cu săpun, şi sî-l pun pe mânî. Şî sî stau apoi cu el pe mânî, la soare. Şî cu o cârpî de bumbac peste el. Da sî nu umblu la el nicidecât. Am făcut ce-am făcut, am pregătit, m-am pus la soare cu mâna întinsî, şî douî ceasuri şî jumătate n-am mişcat mâna de fel. Aşa venea pe umeri în jos o căldurî, o căldurî de nu o mai poci suferi. Ş-acuma vine la fel! Şî n-am mişcat mâna. O spart beşica aia, şî-atunci o ieşit ţâţâna. O lună a tot curs. Vai de mine, ce m-am chinuit!

Şî de câte ori mă gândesc la asta zâc: sî-l ierte Dumnezău. Că mi-a dat o reţetă bombă. O murit şî el, la puţin timp după aceea.

S-au pornit oamenii: că cică-s vrăjitoare. Or vrut să-mi dea foc la casî. Da eu spun ce-mi arată Dumnezeu. Dacă văd spun, dacă nu văd nu spun.

Şi numa oamenii care-s lipsâţ şî năcăjâţ, aceia vin. Eu ce să fac?

O venit o femeie mai acu un an că ş-o chert vaca. Eu stau şi văd că vaca nu-i sângură şi are ghiţăl. Şi vine femeia să mă întrebe. «Păi vaca ta era a făta!» «Păi era.» «Păi, vezi cî s-a tras într-un loc, aşa, cu lăstăriş…» Şî-i spun eu cum îi locul, iar viţălul stă între pomi. Şi-a adus aminte femeia că ştie locul, era pe celălalt vârf de munte, şi a găsit vaca cu ghiţăl cu tot. Da n-a mai venit, nici să-mi mulţumească! Uite-aşa.

– V-a plăcut să jucaţi?

– Ba, nu mi-o plăcut. Mi-era fricî cî-m rup opchincili!

Râde şi-i fac fotografie. Îşi duce mâna la gură. Imaginea e învăluită în ceaţă.

– Da’, cum o fost? Am me’ cu toate fetele, cum era, la joc. Şî care băiat te lua primul la joc, ăla te băga după masă. Şî pi mine m-o luat unu, şî a fujât. M-a lăsat în mijlocul jocului…

– Da cum e cu băgatul după masă?

– Te baji după masă şi-acolo mănânci. Cum se stă la mese. Şi după aceea plăteşti.

Şî-o venit altul, care făcuse jocul, şî m-o luat cu el. «Hai, tu, stai cu mine aicea. Lasă-l în călcătură, zâce, că-i bolând.» Şi l-or bătut, apăi l-or bătu, vaii… C-o şî murit după aia.

– De ce l-au bătut?

– Că de ce m-o luat, dacă nu i-o plăcut sî mă baje pe mine după masă? Putea sî mă lase acolo, şî mă lua altul. Nu să mă ia şî sî mă lase în mijloc de joc. Era rânduială, satul nu se stricase, ca acu… Da’ mie nu mi-o plăcut jocu’.

– De ce?

– Păi am văz’t că-i numa aşa, o pierdere… Jucam pe hotar, la ghite, da jucam desculţî ca să nu rup opchincile.

– Chiar aşa de uşor se rup?

– Se rup, că-s subţiri. Şî jucam cu ele pe pământ. Şî bietul tata n-avea bani să ne facă altele. Şi mergem cu tata la seceră, tocmai jos la Orăştie. Tot desculţă, nu aveam decât 13 ani. Noi eram, tăti trii, şi cu el, bietu tata. Avea 60 de ani şi secera de dimineaţă până noaptea. Şi mai aveam o nepoată care avea cinci copchii. Stăteam la seceră câte două săptămâni şi ne aduceam pituţă pentru iarnă. Plăteam la oameni să vină să ne aducă bucatele, nu aveam car. Atunci erau mori, mereau pe apă, da’ acu’ nu mai e nimic.

„Cineva, era de-al lui Troacî, a venit: «Ajutî-mă, tuşî, cî mi-or luat boii!» I-or luat din păşune. «Sî văd ce pot faci!» zâc.

Ş-a plecat omul, la el. C-avea de lucru la fân.

Ş-apoi sara am început sî văd cumu-i. Era unu galbân cu alb, mai voinic, şî unu roş cu alb. Cel galbăn pe o parti şî ălălalt pe cealaltă. Şî-atâta îl bătea pe ăsta roş, cî era mai moale, nu vroia sî meargî. Şî vedeam cum îl bati, şî pe unde merje. Am trimes vorbî şî l-am chemat pe om. I-am spus cum a trecut Măgura, cum a apucat-o pe vale către sate, cum e îmbrăcat bărbatu care-i mâna, ce avea în picioare. Da omu, ca omu; când i-am spus ce culoare au boii, şi după ce-i cunoaşte el, s-o spăriet. Şî a plecat omu la fân. Şî a doua zî iar l-am văz’t pe cel cu boii. Mi s-a tulburat aşa în faţa ochilor, şi iaca ce-l văd. Bătea cu un bulumac în boul roş. Era moale, şi nu me repede. La o râpî l-a omorât în bătaie, a dat cu cizma în el şi l-a rostogolit acolo, în râpă. Era acolo un cireş sălbatec.

Şi l-am chemat, şi i-am spus omului. Apoi, ăl de furase, a coborât cu celălalt într-un sat, era departe de aici, şi l-a dus la o casă. Şi unde i-am spus, şi la ce număr este, şi ce a vorbit cu gazda şi ce bani i-a dat, şi de unde a luat glaja cu ţuicî, sî-l cinsteascî. Apăi, acolo s-a dus cu Miliţia, şî a găsit bou’ şî pe cel care l-o luat.”

Găina pistruiată din curte, iar începe să cânte cocoşeşte. Aici, la casa vrăjitoarei, parcă şi lucrurile vorbesc.

„I-am spus omului tăt: cum o coborât dealul, cum e aşezatî uliţa. Tăt. Dar duminicî noaptea a scos bou de-acolu şî l-o mutat la altî casî. Şî asta i-am spus. Am auzât cum vorbea şi ce spunea, am văz’t cu ce-i încălţat. Apoi, când celălalt l-o strâgat, i-am auzât numele. Aşa or fost.”

Povestea cu boii ne-a fost confirmată şi de doctorul veterinar din zonă şi de proprietarul lor, şi de un fost miliţian, pensionat acum. N-a fost însă prea încântat că l-am căutat. „Bătrâna asta are pe dracu-n ie, no. Numa’ năcaz am avu’. O căutam cu una, şi-acasî se întâmpla alta. Ba îmi murea o vită, ba a paralizat soacra… Bine că-i sângură, fut-o dracu’!”

Miliţienii şi chiar unii procurori din zonă deveniseră atenţi. Ori de câte ori aveau un caz mai dificil, veneau la ea, aşa mai discret, să le dezlege misterul. Iar bătrâna Catrina Oneţ, făcea ce ştia şi îi ajuta. În viziunile ei ciudate stabilea filmul întâmplărilor şi al locurilor. Avea însă nevoie, ca şi câinii poliţiştilor, de un punct de plecare, de o descriere exactă a unui loc ori, mai ales a unuia din personajele implicate în poveste. Şi le spunea celor ce o căutau: „Eu zâc ce văd, da o să aveţ năcaz. Pentru orice primiţ, tre’ să daţi…”

Şi mulţi or dezlegat cazurile, or aflat criminalii şi-or murit apoi. Unii de accident, alţii de boală…

„Că nici crima nu-i c-o vrut omul… Vezi, dumneata: se scoală omul dimineaţa, da’ nu ştie ce-l aşteaptă… Dacă nu vine feciorul să bage furcelu-n el, vine un taur şi bagă cornu… Aşa a fost să fie! ziceau hăi bătrâni… Ştiau ei di ce…”

„(…) Da bou’ cel roş nu l-or găs’t. Trec câteva luni şi numa ce văd pe potecă că vine un domn cu o mapă subsuoară. Şi mă-ntreabî…

«Duceţi-vă la închisoare, şi scoateţi-l la interogatoriu, şi să spună unde-i boul cel roş.» Şi s-o dus, şi nicicum n-o vrut sî spuie. Cî era sâgur cî nu-l poate găsî. Că doar o fo’ sângur acolo, la râpî. Numai cî eu l-am ştiut, şî după cum le-am spus or găsât şî boul roş.

Ş-o zâs comandantul: «Daţî-i pace.» Şî i-o mai dat câţâva ani.”

Povesteşte întâmplări cu ruşii, din timpul războiului. Umblau după fete şi după băutură. Nenorociri, răni…

– Eram la seceră. Şi noaptea ne ascundeam. Ne făceam una cu buruienile, cu pământu’, numa’ să nu ne vadă. Vai de noi! În tăti gunoaiele or cătat. Doar, doar… Or scos o fatî din closet şi-acolo or batjocorit-o.

– Pe dumneavoastră cum de nu v-au găsit ruşii?

– Mă gândisem eu, cu mintea mea, că dacă ţi-e frică de ceva nu scapi. Ştii şi dumneata asta, nu ţi-e frică de câini, şi nici un câine nu te mai latră. Astăzi, la fierar acasă, unde-ai întrebat de mine, câinele lui şi-a pus coada între picioare şi s-a ascuns. Are un lup pe care l-a îmblânzit. Şi a scăpat, omul, barosul pe picior când a văzut asta… Vezi că ştiu… Când ţi-e teamă de ceva atragi necazul. Mie nu-mi era teamă de ruşi… Mi-era teamă numai de mine… A uitat popa, când m-a botezat, să-mi închidă uşile sufletului…

– Crimă s-a întâmplat aici în sat?

– Au fost, vai: şî omorâţî şî spânzuraţî. Auzeam voci când se întâmpla, ştiam tot. Pe urmă, numa ce-i vedeam că veneau de la miliţie să mă întrebe cine-i. Şî le spuneam. Că mie, mi s-a arătat Maica Domnului şi mi-a spus că la tăt omu’ să-i zâc ce văd. Că daru’ ăsta de la Maica Domnului îl am. După ce s-a prăpădit bărbatu-meu, văd tăt ce-i năcaz.

„Eram mică, că eu am mers repede, pe la şapte luni. Şi mă culca maica într-o trocuţî. Şî noaptea, atunci, ce se-ntâmpla?! Am văz’t trii copii lângă mine. Un copil negru mă trăjea de picioruţî, sî mă baji pe-o scarî în jos. Şî atâta întuneric era acolo, cî nu încăpea pî pământ. Şî lângă mine mai erau doi copii, unu mă lua de o mână, altu de alta.

Şî eu râdeam cî ei se jucau cu mine, aşa cum stăteam în trocuţî. Da’ aşa m-am speriat, cî pânî la şapte ani n-am mai vorbit şî nu m-am jucat cu copii. Cî eu mă jucam noaptea cu ăştilalţî.”

*

Am ajuns la mânăstire, şî afarî ninjea şî ploua. Era prăpăd. Şî-atunci a venit şî ne-a deschis, ş-om me acolo, înăuntru.

– O sî stai la masă cu mine, o zâs stareţul cătră mine.

– D-apăi cum!? Eu mi-am adus mâncare, nu-mi trebe.

– Ba o sî stai aici, lângă mine, o zis stareţul.

Şî am stat în dreapta lui, ş-am mâncat.

– Aşa a fost şi la Cina cea de taină, îţi aminteşti, mătuşî Catrinî?

Vezi, dumneata… De undi mi-a ştiut el numele

*

– Mama l-a avut pe Necuratul. Tari m-am înfricat. L-a luat pe gură!

– Cum adică l-a luat pe gură?

– I-a intrat şoarecul pe gură.

A vin’t din vânt, s-a făcut şoarec, şî l-a înghiţât. Şî când o murit, numai la un ceas după, o murit şî spurcatu’ din ea.

– Vaii, cum o mai chinuit-o!

Când o ajunjea, ferească Dumnezău ce făşea cu ea. Atâta ţiu minte cî eram micî şî sujeam la ţâţî. Ş-o apuca, vaii, iart-o Dumnezău!

– Se tăvălea pe jos, ce făcea?

– Nu. Vroia să o ia şî să o ducă.

Mă ţâpa jos, şî ea pe uş-afarî. Pornea! O ducea necuratul. Şî ţâneau de ea şî fratele ei, şî vecinii, ş-abia puteu. Şasî bărbaţ punea la pământ, vaii! Pe urmî, nu mai ştia nimic. Venea la mine şî mă lua în braţî. Şî eu zâşeam: Mama, dă dâdă. Adică, ţâţî. Vai, vai!

Plânge, îşi şterge lacrimile cu dosul mâinii uscate. Are mâini ca de iască. Continuă încet, cu voce de candelă.

Numa năcazuri or crescu în inima mea. Că eu am fost cu ea mereu. Când a fost mică a luat casa foc, o fujât bunicu – că era orb – afară şî ea rămas înăuntru. Ş-a ars! Avea pielea tăt arsă pe burtă, de i se vedeau prin ea maţele. Credeai că te uiţi prin plastic.

 

 

Am tăt umblat, da acuma am venit acasă. Ştiam că tre’ să vină cineva, tre’ să vină. Şî nu puteam me, şî veneam sî ajungî. Şi s-a pornit vânt, şi-am rătăcit…

Şî numa’ odatî am ajuns, când aţ’ vin’t. Aţ’ văz’t?!

*

– Tre’ să-i daţi un răspuns mamei dumneavoastră. Dar nu mai puteţ să vorbiţ cu ea. Orice aţi face, nu mai puteţ.

– De ce? Se întâmplă ceva rău?

– Nu mai puteţ să vorbiţi cu ea, nu mai puteţ…

*

Peste două zile, când m-am întors la Bucureşti, m-a anunţat un vecin

că mama paralizase. Un atac cerebral, cu semipareză şi afazie!

 

Note:

__________________________________

 

* Într-un text publicat anterior: http://www.omniscop.ro/literatura/proza/sa-nu-ingropi-o-poveste/ făcusem o referire şi la Catrina Oneţ, considerată de localnici „vrăjitoare”. Un prieten, care s-a mutat de mult în lumea celor drepţi, profesorul universitar Mihai Şelaru, psihiatru la Spitalul Socola din Iaşi, îmi spusese că sunt un norocos că am întâlnit-o. El o considera, după cele povestite de mine, un medium. Poate că era doar o încercare a lui de a aşeza întâmplări inexplicabile în universul propriilor reprezentări. Povestea – o parte din poveste – este redată mai sus.

O fi oare povestea ei? E povestea mea? Sau o fi povestea noastră?…

Deşi au trecut mulţi ani de când am cunoscut-o pe Catrina Oneţ, deşi multe din previziunile ei s-au împlinit, nu ştiu nici acum răspunsul…

** Textul face parte din volumul Poveştile mele, aflat în pregătire pentru tipar; coperta este realizată de dr. Trestian Găvănescu (AFIAP).

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Şerban Grigoraş

    Adevăratul sens al unei povestiri:
    „Catrina Oneţ, vrăjitoarea din Măgura Ilvei, este mai degrabă o ipostază a drumurilor şi căutărilor proprii. Nu ştiam că o voi găsi, nu ştiam cum anume va decurge întâlnirea, dar trebuia să se întâmple şi asta. „Fiecare om are drumul lui”, îmi spunea nu de mult un muntean de la Grădiştea Muncelului. Pe un aseme­nea drum, unic, într-un moment de cumpănă, cu sufletul măcinat de nelinişti, pe care nu aveam curajul să le ascult…”
    Poate fără să vrea – sau fără să ştie – autorul dezvăluie o taină: să scrii proză este un destin, e ceva dat… Ca să aduci la vedere o poveste precum cea de mai sus e un adevărat miracol, e nevoie să gte naşti şi să trăieşti tu însuţi într-o poveste…
    Şerban Grigoraş, Canada

  2. Stancu Cornelia

    Vrajitoarea reprezinta in logica mea,deschiderea spre lumea misterului, a dezordinii suferintei. E o poveste a noastra. E drumul fiecaruia. E lumea imaginarului mai frumoasa decat lumea cotidianului.
    Totul se intampla intr-o casa stranie, in verde-culoarea cunoasterii. Verdele in acest context poseda o putere malefica.
    EA seamana cu mama care pleaca… raman nelinistile la care sa reflectam.

Leave a Comment

*