Biserică şi monarhie

07.02.12 by

 

Unul dintre raporturile cele mai stranii, într-o veritabilă competiţie de originalitate în societatea românească, îl reprezintă, cu siguranţă, maniera în care a evoluat şi rezultatul aferent, raportut dintre biserică şi stat în perioada de după 1989. Dacă pentru ceea ce a fost înainte există o claritate ale cărei coordonate, deşi nesupuse investigaţiei laborioase, are suficientă percepere din partea spiritelor exact poziţionate, după 1989 neclarităţile s-au aglomerat, paradoxal, nu din partea agenţilor exteriori bisericii, a laicilor, ci exact din interiorul instituţiei eclesiastice ca atare. Cred că prima şi esenţiala neclaritate de sine a venit aici din partea perceperii poziţiei proprii în interiorul unui sistem politic dat – deşi aproximativ precizat, cu ambiguităţile sale; explicite sau implicite-în principal faţă de atâtea alternative contextuale şi de circumstanţă. Pentru că forma de stat a fost radical schimbată, raportul bisericii faţă de stat a suferit, volens-nolens, poziţionări rioi, atitudini inedite şi structuri de circumstanţă. Pentru noua relaţionare era nevoie de schimbări profunde care să modifice atât fizionomia cât şi structura intenă propriu zisă.

Lăsând la o parte că raportarea bisericii la puterea lumească, la statul laic, are o exactitate pe care pe care numai exigenţele bunei convieţuiri într-o societate modernă le echilibrează, apare la un moment o chestiune de opţiune ca preambul al unei probleme de decizie. Cum în înteriorul puterii exista o diversitate a factorului politic: republică constituţională, republică parlamentară, monarhie constituţională (în opinia unora mergându-se în identificarea regimurilor politice până la o „monarhie de drept dialectic”-Bellu Silber) s.a.m.d, biserica, instituţie ale cărei interese şi raţiuni specifice îi dictează orientarea politică, aproape este scutită de orice exprimare a opţiunii, în baza cunoaşterii minimale a regimului politic a cărui esenţă o reprezinta sau în care ea se regăseşte reprezentată. Or, din acest punct de vedere, singurul regim care deţine un ascendent pe scara raportării la Dumnezeu este, evident, monarhia. Indiferent de jocurile de interese, dictate de situarea în lume, biserica e regăsita în monarhie ca singurul regim cu originare în voinţa divină. Biserica nu poate să opteze politic aici. Opţiunea istorică este apriorică, adică eternă. Pentru biserică s-a optat dincolo şi dinainte de istorie. Nici un rol nu mai e de îndeplinit, istoriceşte vorbind. Zarurile au fost aruncate dinainte de existenţa alternativelor. Nu există libertate şi nici alternative politice pentru biserică. Ea este plasată în interiorul regimului monarhic în chip ontologic. Între biserică şi monarhie relaţia e tot atât de naturală pe cât este ierarhia bisericii stabilită de apostolii începuturilor. Or, în conformitate cu toate datele originare ale problemei, pentru biserica noastră nu se pune problema unei opţiuni între monarhie şi republică. Aşa ceva s-a decis odată pentru totdeauna. Acuma, evoluţia bisericii noastre, de-a lungul deceniului trecut, nu este de natură să menţină o claritate originară, unică. În condiţiile în care există un spectru al alterntivelor, şi acest spectru este monarhia, mi se pare în logica lucrurilor ca biserica să-şi asume orientarea şi să recunoască statutul politic de drept care-i revine într-o lume care se laicizează din ce în ce. Indiferent de consecinţe, există o chestiune de coerenţă care este deasupra bisericii actuale dar este în interiorul Bisericii. Dacă biserica noastră vrea să se menţină pe scara existenţei politice actuale, ea poate convieţui, prin concesii pe care nu va întârzia să le plătească, în orice regim politic. Dacă vrea să se menţină, însă, pe scara trasată de Mântuitor, ea trebuie să distingă între cele două’ împărăţii şi să-şi recunoască non-apartenenţa la lumea aceasta. Nici o suferinţă a opţiunii nu poate întuneca singurul chip în slujba căruia se află. În concluzie: biserica ori este monarhică ori încetează orice raportare la regimul politic, oricare ar fi el. Şi să nu mi se exemplifice prin cazuri de biserică existente în rcgimuri politice republicane: Franţa, Italia etc. Pentru că, cea mai, elementară privire de-a lungul raporturilor specifice ale evoluţiei bisericii în statul francez, de exemplu, este suficientă pentru a sesiza tensiunea continuă a bisericii pentru regăsirea în regalitate şi, mutatis-mutandis, a regalităţii în ea, iar atunci când cartea lumii moderne i-a fost definitiv ostilă, biserica franceză a preferat să tacă.

 www.omniscop.ro

 

 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*