Biserica și Marea Unire(III)

23.06.18 by

Biserica și Marea Unire(III)

Războiul „continuă cu furie, fără să fi ajuns la rezultate apreciabile”. „S-au pierdut în războiul acesta milioane de oameni şi cu toate acestea nu se vede o istovire, nu se vede o tendinţă spre pace”. Este analizată în revista ,,Biserica Ortodoxă Română”, număr de număr, scena politică internaţională. Se fac interesante aprecieri asupra statelor beligerante: „Vor curge valuri de sânge; vor pieri zeci de mii de oameni(…). O viaţă în gropi plină de umezeală, de noroi şi de apă. Mulţi nenorociţi şi-au lărgit locul săpând cu mâinile” „În timpul sărbătorilor Naşterii Domnului Iisus Hristos preoţii militari au căutat să consoleze şi să îmbărbăteze pe soldaţi”. Despre soldaţii ardeleni un maior suedez afirmă că „l-a impresionat îndeosebi atitudinea marţială a românilor, adăugând că sunt un excelent material de soldaţi”. Se fac numeroase spicuiri din gazetele străine cu privire la eroismul românilor.
Bucovina revine mereu în obiectivul revistei Sfântului Sinod: „Săraca Bucovină, veselă grădină! Ce nenorocire a căzut asupra ei. Situaţia ei e şi mai nenorocită decât a Belgiei. În Belgia au intrat germanii şi au rămas acolo. În Bucovina austriecii au părăsit-o de două ori şi acum sunt pentru a treia oară acolo (…). Suferinţele românilor întrece orice închipuire. Sate devastate, gospodării distruse, femei necinstite, oameni ucişi. Cui să se plângă, cui să se jelească? Viaţă de martiri (…). Nu s-a mai pomenit urgie mai îngrozitoare. Doamne al puterilor, când vor sosi zile tihnite pentru aceşti nenorociţi de români!”
Nu este indiferentă revistei nici situaţia de pe fronturile din Caucaz, Canalul de Suez şi Dardanele, cum nici cea din Balcani. Se analizează motivaţia politică pentru care alte ţări au intrat în război şi cauzele care le fac să lupte cu eroism. La invadarea Serbiei revista scria în paginile ei: „E de admirat acest popor sârbesc, care se luptă cu toate greutăţile omeneşti. Boli, sărăcie, lipsă de oameni şi cu toate acestea se luptă cu cel mai mare eroism. Iată un popor care merită să trăiască”. Referinţele la Serbia vecină revin de mai multe ori: „E de admirat acest popor sârb! Cu mijloacele lui restrânse face acte uimitoare. Iată ce însemnează un popor care luptă pentru un ideal şi pentru moşie. E un popor întreg strâns unit în jurul steagului naţional. Deviza acestui popor fiind moarte ori viaţă (subl. aut. – n.n.), nu se poate să nu iese învingător (…)”.
Teama pentru poziţia României se resimte cu prisosinţă din aceeaşi revistă: „România stă încă neutră. Vârtejul e prea vijelios să ne aruncăm în el. Pe teren militar şi cu sufletul suntem pregătiţi pentru orice împrejurare. Dumnezeu a ajutat neamul românesc şi-l va ajuta şi acum. Credinţa noastră e mare şi adâncă în această privinţă!”
Plecând de la concluziile ce le desprinde din atitudinea sârbilor, autorul are în vedere situaţia din Bucovina: „Durerea noastră e mare, când ne gândim la suferinţele poporului român din acele părţi. Am văzut şi am vorbit cu fugari din acele părţi şi sufletul ne sângerează de durere”. Situaţia de pe frontul din Bucovina determină masive emigrări spre România ale populaţiei, civili şi autorităţi, eveniment care nu a trecut neobservat de revista Sfântului Sinod: „Multe din satele noastre de la graniţă dintre punctele Rădăuţi-Mamorniţa au şi avut ordin a se retrage la câmp în timpul luptelor spre a fi feriţi de gloanţele care străbăteau departe pe teritoriul nostru (…). Judeţul nostru (Dorohoi – n. n.) a dat o largă ospitalitate tuturor refugiaţilor români, ruşi şi nemţi, care, îngroziţi de război, au năvălit peste Prut la noi cu ce au putut apuca. Am găsit colonii de români basarabeni stabiliţi pe toloacă la marginea satelor noastre de lângă Prut, fugiţi după cară, cu plug, grapă şi alte lucruri luate în grabă. O parte din ei s-au întors la vetrele lor după încetarea luptelor, dar mulţi din ei n-au mai avut la ce se duce, fiind prădate şi arse gospodăriile lor (…)”.
Pentru ajutorarea familiilor celor concentraţi s-a înfiinţat un comitet central şi subcomitete judeţene la sate, în care şi preotul figurează şi are şi el partea sa de muncă. Preotesele au fost solicitate să confecţioneze lenjerii şi pansamente, preoţii au înlocuit învăţătorii mobilizaţi, „aşa că preoţimea, cu multă bunăvoinţă, a făcut ca şcoalele rurale să funcţioneze regulat până astăzi”. În sate, din iniţiativa Ateneului Român, s-au ridicat „cruci monumentale din piatră în amintirea eroilor căzuţi (…). La ridicarea acestor monumente, cum şi la inaugurarea lor, preoţimea noastră îşi are un rol în comitetul în care iau parte şi ceilalţi notabili ai satelor”.
Poziţia României e clară în această direcţie: „Avem şi noi idealul nostru naţional şi interese mari peste hotare(…). Este nevoie mai mult ca oricând să fim stăpâni pe noi înşine pentru a putea fi stăpâni pe destinele noastre (…). Suntem în faţa unui război general european şi noi românii trebuie să fim la înălţimea situaţiei. Niciodată nu a fost în viaţa noastră naţională un moment mai înălţător şi mai precumpănitor. Să fim conştienţi de greutatea zilei şi să ne strângem rândurile pentru a fi o forţă neînvinsă”(Va urma)…
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*