Biserica și Marea Unire(II)

15.06.18 by

Biserica și Marea Unire(II)

Prilejul cel mai favorabil pentru realizarea Unirii celei Mari de la 1918 s-a ivit la începutul veacului al XX-lea. Situaţia din Europa şi din Balcani mai ales era explozivă. Vechile structuri politico-sociale nu mai corespundeau noilor realităţi. Statele subjugate de-a lungul veacurilor nu mai puteau fi ţinute sub opresiune. Marile imperii europene deveniseră adevărate cimitire ale popoarelor, care îşi manifestau tot mai des şi mai vizibil dorinţa de libertate, de independenţă. Criza economică accelera şi adâncea criza politică. Izbucnirea primului război mondial era iminentă. Revenea o mare şi grea sarcină pentru clasa politică românească, pentru diplomaţia românească, pentru armata română, pentru toate instituţiile responsabile de destinele fiinţei româneşti, inclusiv pentru Biserica Ortodoxă Română, de a specula şansele şi situaţiile noi ce se iveau în vederea realizării aspiraţiilor de veacuri ale neamului românesc. Examenul era de o importanţă covârşitoare. Pierderea lui ar fi fost un dezastru cu repercursiuni incalculabile şi de lungă durată pentru naţiunea română; câştigarea lui ar fi însemnat împlinirea marelui ideal al unităţii întregului neam românesc, realizării ,,vechii Dacii” în hotarele ei fireşti multimilenare. La o aşa miză nu se putea renunţa.
Am avut atunci capacitatea de a regăsi în noi înşine reazimul cel mai de preţ, care a contribuit substanţial la rezultatul dorit. Clarviziunea diplomaţiei româneşti şi a clasei politice din acea vreme a făcut ca România să se alăture acelei grupări de forţe, care i-au asigurat victoria finală. Eroismul fără seamăn de care a dat dovadă atunci armata română, dar şi întreaga societate civilă românească, a făcut ca România să se impună pe firmamentul european ca o putere militară de care trebuia să se ţină seamă, iar idealul românesc al unităţii naţionale nu mai putea fi tratat cu indiferenţă. La aceasta a contribuit efortul făcut de intelectualitatea şi diplomaţia forţelor politice unioniste din Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Acestea, asumându-şi riscuri incalculabile, au actualizat în conştiinţa populaţiei idealul unităţii cu Patria-mamă şi au militat pe toate căile şi sub toate aspectele pentru înfăptuirea acestui ideal. Circulaţia publicaţiilor prounioniste, a cărţilor, a intelectualilor, manifestările culturale, congresele şi întrunirile culturale cu tentă politică, chiar circulaţia unor formaţiuni corale dintr-o parte în alta a hotarelor vremelnice făceau ca ideea de unitate naţională să devină de o actualitate astringentă. Liga Culturală, alături de Biserica Ortodoxă din acele provincii, de intelectualitate, de întreaga populaţie transmiteau Europei şi lumii în 16 februarie 1915 mesajul că ,,toţi românii din cele patru unghiuri una suntem şi hotărâţi până la moarte a ne lupta pentru înfăptuirea marelui ideal naţional”.
Terenul era pregătit în întreg spaţiul românesc. Poporul român era gata pentru a da examenul final şi hotărâtor, pentru care se pregătise fără încetare, cu înfrigurare şi jertfe, timp de două mii de ani. Scânteia care a declanşat războiul a fost şi momentul de start al mişcării făţişe, unanime, pentru realizarea României Mari.
În revista ,,Biserica Ortodoxă Română”, organul central de presă al Sfântului Sinod, se urmărea cu atenţie evoluţia teatrului de război din Europa, pregătindu-se astfel starea de spirit necesară unei posibile intrări a Românei pe scena de operaţiuni militare. O simpatie imensă se revarsă din această revistă asupra poporului belgian, când armatele germane îl invadează: „Săraca Belgie! O ţară cu oameni liniştiţi şi muncitori s-a pomenit deodată invadată de armate numeroase şi puternice germane. S-au luptat bieţii belgieni pentru ţărişoara lor scumpă, însă încetul-încetul au fost biruiţi şi respinşi spre Anversul cel întărit, singura lor nădejde, singurul lor refugiu. Te înspăimânţi când te gândeşti la atâtea cetăţi, oraşe şi sate înecate în sânge… Louvain, oraşul vechi şi vestit în monumentele istorice a fost distrus de armatele germane. Au plâns toate sufletele artistice, a plâns toată lumea civilizată! Eroismul belgienilor a uimit lumea şi a înspăimântat pe duşman (…). Iată o ţară mică, iată un popor numai de şase milioane şi ceva! Şi cu toate acestea s-a luptat cu îndârjire, fiindcă îşi apăra bucăţica de pământ, locurile şi monumentele sfinte, de care îi leagă cele mai scumpe amintiri. Împărtăşim durerea acestui popor cu care ne asemănăm în multe privinţe (…). În luptele dintre sârbi şi austro-ungari şi dintre ruşi şi austro-ungari s-a vărsat mult sânge românesc. Sunt mulţi soldaţi români în armatele sârbeşti şi ruseşti; sunt foarte mulţi în armate austro-ungare. La Lemberg regimente întregi de români au fost secerate, fiindcă românii au fost puşi totdeauna înainte. Nouă nu ne rămâne decât să rugăm în taină pe Dumnezeu, ca din sângele românesc vărsat să rezulte numai bine pentru neamul nostru”.
Este urmărită, lună de lună, evoluţia frontului. Luptele de la Paris, Verdun, Reims, Anvers, Przemjsl sunt menţionate cu îngrijorare. Sunt citate ca surse de informaţie revistele transilvănene, precum ,,Românul” de la Arad, ,,Drapelul” de la Lugoj, Tengenpart” de la Timişoara, ,,Gazeta Transilvaniei” de la Braşov şi multe altele. Sunt urmărite cu bucurie succesele soldaţilor români de pe fronturile europene şi autorul, Petre Gârboviceanu, se întreabă: „Ieşi-va, oare, ceva de seamă pentru acest neam atât de oropsit de soartă de veacuri îndelungate? Răsări-va ceva trainic din sângele românesc vărsat în valuri la porunca streină? Am credinţă mare într-un viitor cu zile mai frumoase şi mai vesele”.
Îngrijorarea se simte tot mai puternic, pe măsură ce frontul se apropie de fruntariile României. Se face o adevărată analiză politică şi strategică privind punctele cele mai nevralgice din Europa şi din lume: intrarea Turciei în război, luptele din Caucaz şi Egipt, cauzele conflagraţiei (hegemonie economică şi politică), frontul din Apus (Franţa şi Belgia), frontul din Prusia, Transilvania şi Polonia, frontul din Balcani şi Extremul Orient.
De câte ori se face referire la provinciile istorice româneşti, autorul se înduioşează până la lacrimi: „Sărmana noastră Bucovină. La câte nevoi nu e expusă populaţia de aici. Mulţi români de groază şi de foame au trecut hotarul, pe pământul României(…). În războiul acesta înfricoşat neamul românesc e din ce în ce mai încercat. Se luptă flăcăii români din Ardeal şi Ungaria cu cea mai mare înverşunare în sus, în Galiţia şi Polonia şi mai în jos spre Serbia şi Muntenegru. Mulţi mor, mulţi rămân răniţi şi mulţi sunt luaţi prizonieri. Eroismul lor uimeşte din ce în ce mai mult(…). Am urmărit în ziarele vieneze listele morţilor şi răniţilor de la plutonier în sus. Doamne, dar mare e numărul românilor în aste liste!” Jertfele românilor pe teatrele de luptă europene pentru cauze străine de interesul lor naţional îl impresionează pe autor, cum şi pe noi cei de azi: „Ne simţim mândri când cetim asemenea rânduri despre vitejia soldatului român. Dar ne doare când ne gândim la atâta sânge vărsat pentru o cauză care nu e a românului. Zeci de mii de români şi-au pierdut viaţa pe câmpiile Galiţiei, în Polonia (…), în munţii Carpaţi şi în Serbia. Care va fi oare preţul jertfei lor? Veni-vor peste ei zile mai frumoase şi mai prielnice pentru dezvoltarea lor naţională? Să sperăm!”(Va urma).
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment