Biserica și Marea Unire(I)

15.06.18 by

Biserica și Marea Unire(I)

Ortodoxă Română este cea mai veche instituţie organizată, cu continuitate neîntreruptă, a poporului român. Doar instituţia familiei o depăşeşte ca longevitate. De aproape două mii de ani pe pământul românesc s-a adus slavă lui Dumnezeu prin nenumăratele slujbe ce s-au oficiat; de aproape două mii de ani speranţele românilor s-au îndreptat către Dumnezeu; de aproape două mii de ani românii s-au adunat la vremuri de restrişte în jurul Bisericii, precum puii în jurul cloştii. De aproape două mii de ani în altare şi la strane a răsunat aceeaşi limbă românească pe tot teritoriul unde au locuit români, unde s-a vorbit limbă românească. Hotarele vremelnice care au împărţit pe români în diferite formaţiuni politice nu au putut să împiedice circulaţia ideilor, credinţelor, convingerilor, mentalităţilor.
Printre intelectualii de frunte ai neamului românesc, care au ostenit la temeluirea conştiinţei de neam şi de unitate românească, s-au numărat şi reprezentanţi străluciţi ai clerului ortodox român, fie că au fost ei ierarhi, fie preoţi, fie călugări. Nu va putea fi scrisă istoria adevărată a neamului românesc în general şi a culturii româneşti în special, fără să se vorbească şi de diaconul Coresi, şi de călugării Macarie, Azarie şi Eftimie, şi de mitropoliţii Varlaam, Antim Ivireanul, Dosoftei, Petru Movilă şi mulţi alţii. Nu se va putea vorbi de istoria limbii române, fără a se menţiona nenumăratele cărţi de cult ale Bisericii Ortodoxe, dar mai cu seamă de traducerile textului biblic, care a culminat cu Biblia de la 1688. Prin predici şi discuţii libere, prin manuscrise şi cărţi, ei au contribuit la formarea, cristalizarea şi îmbogăţirea limbii române unitare pe tot pământul românesc. Pe drept cuvânt au fost numiţi ctitori ai culturii române şi ai ideii de unitate a tuturor românilor.
Pe poteci de munte numai de ei ştiute, românii treceau noaptea munţii cu sacii în spinare plini cu manuscrise, iar mai târziu cu cărţi în limba românească şi le răspândeau în toată Transilvania, până în Ţara de Sus a Bucovinei, ori treceau Prutul şi le duceau în satele şi cetăţile basarabene. Aproape două mii de ani, Biserica Ortodoxă Română a lucrat pe-ncetul la temelia marelui act istoric de la 1918.
Unitatea neamului românesc nu a fost un act artificial, construit ca urmare a unei porunci, unei ambiţii personale a cuiva, a unei victorii armate accidentale. Ea a fost împlinirea unei aspiraţii de veacuri a neamului românesc de pretutindeni, a tuturor celor ce au grăit româneşte, celor ce s-au închinat la altarele Bisericii-mame, a celor ce-au purtat aceleaşi straie, au cântat aceleaşi doine, au jucat aceleaşi hore, au ţinut cu sfinţenie aceleaşi datini străbune.
Unirea de la 1918 a fost împlinirea unei aspiraţii multimilenare de refacere a unităţii dacice, de realizare a Marii Dacii. Pentru această realizare au luptat marii bărbaţi ai neamului, voievozi şi domnitori, boieri şi târgoveţi, ostaşi, lucrători ai pământului, ciobani şi nenumăraţi, ştiuţi şi neştiuţi eroi. Ideea de refacere a vechii Dacii sfârtecate prin vreme a fost firul roşu care a călăuzit prin veacuri lupta şi truda, visarea şi speranţa tuturor românilor. Unii au pecetluit chiar cu viaţa lor această luptă, înscriindu-şi numele în panteonul eroilor neamului. Este destul să amintim pe Mihai Viteazul, pe Constantin Brâncoveanu, pe Horea, Cloşca şi Crişan, pe Tudor Vladimirescu, pe Avram Iancu şi mulţi, mulţi alţii, ştiuţi sau neştiuţi. Avea dreptate Nicolae Bălcescu când rostea că ,, Unitatea naţională a fost visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari”.
Însăşi Marea Adunare populară de la Blaj din 1848 nu era altceva decât expresia conştiinţei unităţii de neam, de limbă şi de religie a românilor din toate provinciile româneşti. Unirea de la 1859 a fost o nouă etapă în înfăptuirea marelui act al Unirii de la 1918. Ea a arătat însă, atât neamului românesc, cât şi lumii întregi, că unirea românilor nu este un calcul diplomatic, un artificiu strategic al unor politicieni, ci este o realitate şi o necesitate, care trebuie recunoscută. Naţiunea română se impunea în concertul popoarelor europene cu o identitate inconfundabilă, cu nişte realităţi politico-sociale specifice, cu o voinţă de neînfrânt, cu nişte idealuri mature şi juste. Unirea de la 1859 dovedea fraţilor din Transilvania, din Basarabia şi din Bucovina, că unitatea este voită de toţi, că este posibilă, în ciuda tuturor vicistitudinilor. Unirea de la 1859 le întărea tuturor speranţele în realizarea apropiată a României Mari. Mai era un pas, un pas mic în politica europeană; un pas uriaş în politica românească. Pentru înfăptuirea lui au militat toate forţele politice, sociale, culturale şi bisericeşti. Toţi ca unul, fiecare cu specificul său, au adus o parte de contribuţie la realizarea speratului act de la 1918.
Biserica Ortodoxă Română a luptat pentru consolidarea unirii de la 1859, realizând ea însăşi unitatea bisericească. Prin Legea organică a Bisericii Ortodoxe Române din 1872 se consfinţeşte rolul celui mai reprezentativ cult de pe pământ românesc în consolidarea şi desăvârşirea unităţii statale. O conducere politică unitară, alături de o conducere bisericească unitară asigura legăturile osmotice între Ţara Românească şi Moldova consfinţite prin actul Unirii. Revista ,,Biserica Ortodoxă Română”, care începe să apară de la 1874 se răspândeşte în toate satele şi oraşele României. Ca organ al Sfântului Sinod, ea îşi are un rol incontestabil în unificarea conştiinţelor clerului şi credincioşilor. Dincolo de munţi, ,,Telegraful Român” milita, atât cât îi permitea cenzura austro-ungară, pentru realipirea Transilvaniei la Patria-mamă, pentru realizarea Daciei ,,aşa cum a fost”(mai 1881)(Va urma).
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*