Bilet de ieşire din spital

25.06.15 by

Bilet de ieşire din spital

Se făcea că eram într-un sat de prin Apuseni; vedeam în jur munţii … Cineva îmi vorbise în trecere despre un medic veterinar, Merişor…
– Merită să-l cunoaşteţi… O să vă placă.
Femeia, cea care-mi vorbise despre el, nu avea de unde să ştie, gândeam eu, că sunt jurnalist şi caut oameni de leac. Sau poate doar eu credeam că n-are de unde să ştie… Ca şi alţii şi eu sunt ancorat în propriile tipare, prejudecăţi şi caut să-i înţeleg pe cei din jur pornind de la experienţele mele … Câteodată nimeresc… Când însă experienţele celorlalţi sunt atipice – fiecare are istoricul lui, greu de imaginat în toate detaliile, emit şi eu concluzii false… Şi dacă mă grăbesc să iau decizii după ele o dau cu oiştea-n gard. Asta însă am descoperit-o târziu… Şi de la a descoperi ceva şi până la a-ţi însuşi acel principiu – a-l aduce adică în propriile tipare – e o cale lungă dacă nu cumva chiar imposibilă… E ca şi cum aceste matrici – engrame cum se numesc ele în limbajul ştiinţific sunt deja formate înainte de naştere sau în copilăria timpurie… Şi-odată ce-am crescut nu le mai putem schimba… nu mai avem acces la ele… Unele, pare-se, se schimbă în situaţii limită… Cine-şi doreşte însă să treacă prin astfel de încercări şi să vadă moartea cu ochii?… Iscoditor din fire şi atent cu semnele trimise de propriul organism, observasem de mult că visele – cele de peste noapte – vorbesc cu limba mea de copil şi adolescent, oprindu-se toate la o anumită vârstă… Aşa că vorbele acelei femei ce apăruse ca din întâmplare în calea mea le-am luat la fel… De unde să ştie ea, femeia aceea, că eu căutam acolo, departe de casă şi de-acasă (mult mai departe de-acasă decât de casă!), un „nu ştiu ce” – om, întâmplare, poveste sau o …născătoare de poveşti – tocmai pe Merişor. Nu ştiam nici eu exact ce anume îmi lipseşte, ce anume m-ar putea vindeca… Nu o cunoşteam, nu ştiam cum o cheamă însă mi se părea cunoscută… Mi-a căzut dragă! Aşa dintr-o dată… Hodoronc-tronc!… „Cine-n lume treabă are?!…” Mai emisese Liviu Rebreanu, pe undeva printr-o scriere de-a lui o spusă de duh: „Despre inima şi gândurile mele nu dau socoteală nimănui!” N-am înţeles-o la timp şi nici n-am ştiut să mi-o însuşesc şi o aplic când mi s-a cerut imperativ socoteală despre sentimentele mele. N-am avut curajul să întreb persoana care-mi ceruse socoteală: Cine eşti tu?! Dumnezeu? În numele cărei legi îmi ceri să te iubesc necondiţionat doar pe tine?… Nu ştiu cum de mi-au venit toate aceste gânduri îmvălmăşite tocmai atunci, ştiu doar că se amestecau tulbure cu fărâme de copilărie, cu mirosuri şi gesturi şi sunete cunoscute… Ea-mi vorbea despre Merişor, îmi spunea că trebuie să merg tot înainte şi că, departe, la câţiva kilometri, după o intersecţie, o să-mi apară în faţa ochilor pe partea dreaptă a drumului, chiar pe colţ, casa lui, o casă mare , din pământ, neterminată încă… Eu îmi aminteam ca şi când ar fi fost aievea momente din primele zile de viaţă… O vedeam pe mama care tocmai îmi făcuse baie şi-apoi mă aşezase în pat pe un fel de plăpumioară din lână albă, împletită de ea… M-a şters cu un ştergar de cânepă pe care cususe flori albastre şi eu întindeam mânuţele să le culeg. S-a aşezat în genunchi la marginea patului, un pat din lemn de măr şi, cu o privire pe care o voi ţine minte şi dincolo de viaţă, s-a aplecat încet, cu sfială şi mi-a sărutat picioarele lipidu-şi-le de obraji… Simţeam sub degetele de la picioare şi sub tălpi un lichid cald, ca amintirea unui contact dintr-o altă lume, din care, nu de mult, ieşisem… Lacrimile ei… spălându-mi tălpile… Şi s-a făcut dintr-o dată că nu mai era mama ci era acolo, la capătul patului, alt pat, Ea, femeia visurilor mele… Aceeaşi dragoste nesfârşită, necondiţionată, totală… Aceeaşi căldură, făcându-mă să mă descătuşez, abandonându-mă cu toată fiinţa mea Iubirii… Niciodată, nimeni, nu mă iubise aşa… Şi în timp ce mă lăsam în voia ei … auzeam de departe în scrâşnet de fiare ruginite şi miros de pucioasă aprinsă un reproş, repetat sinistru, tot mai departe de mine: „…Îţi put picioarele, porcule!… De ce nu te speli?! Îmi vine să vomit…”
– Vă este mai uşor dacă luaţi autobuzul… continuă femeia, a cărei voce parcă se îndepărta… Sunt două autobuze care merg cât e satul de lung…
Văzusem şi eu staţiile şi maşinile: opreau, coborau din ele – ca-n vis – femei şi copii şi vârstnici, unii erau îmbrăcaţi în costume naţionale, ca pe vremuri în Apuseni… „Munţii noştri aur poartă/ noi cerşim din poartă-n poartă…” Nu mă întrebasem cum se face tocmai acolo, prin acel sat uitat de lume că, iată, există două linii de autobuze şi că maşinile vin mai des chiar decât în Bucureşti …
O să merg pe jos, m-am gândit… Tot înainte şi tot pe dreapta…
Femeia care-mi vorbise despre Merişor – omul de leac din satul lor – dispăruse ca şi cum n-ar fi fost… Mergeam atent, privind mai ales casele din dreapta drumului, cele de după fiecare intersecţie… Ştiam că munţii şi costişele din jur, împădurite sau cu păşuni sunt acolo, la fel cum tot acolo, din loc în loc, erau staţiile de celor două linii de autobuze, 68 şi 79, care mergeau cât era satul de lung… Eu nu mai vedeam decât casele de pe colţ, de dincolo de intersecţii, cătând din priviri casa aceea neterminată, de pământ… Nu-mi era teamă că n-o să-l găsesc pe Merişor sau că odată găsindu-l, o să refuze să-mi vorbească şi să mă primească în casa lui… acasă. Când dorim neapărat ceva nu ne este teamă că dorinţa nu ni se împlineşte sau că n-o să ajungem la liman sau că altceva ne schimbă de la traiectoria noastră… Şi nici nu spunem celui de lângă noi îndoielile… N-avem nici un argument, simţim însă cu toată fiinţa noastră că aşa va fi… Putem fi înt-o mulţime, într-o incintă sau într-un spaţiu deschis, vedem toate cele din jur şi totuşi gândurile noastre se adună toate pe ceea ce atunci gândim, se focalizează cumva, ajutându-ne să ne întâlnim cu propria noastră dorinţă concretizată într-un om, într-o nevoie de împlinire sau de vindecare… Eram pur şi simplu acolo… mergeam cu privirile şi inima ţintite către casa de pământ unde locuia Merişor, medicul veterinar, legendă vie a moţilor noştri din Apuseni … Şi totuşi, simţeam oboseala. După atâtea drumuri făcute prin sate, în căutarea a ceva… eram epuizat… Mă stingeam … ca lumina dintr-o candelă în care untdelemnul e pe sfârşite…. În stânga mea, altă staţie de maşină … Şi tocmai atunci opreşte un autobuz. Mă uit să văd numărul… 68! „E cel bun!…” Pe uşa din mijloc şi pe cea din faţă coborau câţiva localnici… Unii cu o înfăţişare pitorească… Nu aveam însă timp de ei… Nu mai aveam timp… Caut către uşa din spate şi, atent, să nu pun piciorul pe alături de scară… urc, în timp ce autobuzul pleca deja din staţie… Mă prind de o bară verticală… În stânga mea, rezemat de capătul maşinii era un bărbat îmbrăcat cu o cămeşă albă, simplă, fără înflorituri şi alături o femeie, muierea lui, care ducea la subţioară un coş de nuiele, cu o găină pitică… „Probabil, i-a legat picioarele de stă aşa cuminte!…”
– Îl caut pe Merişor, îi zic eu acelui bărbat, care parcă se aştepta să-i vorbesc…
– L-ai găsit, eu sunt… Coborâm la prima staţie… De ce nu v-aţi urcat mai devreme?… Aţi făcut atâta cale pe jos…
– „Târziu nu-i niciodată şi totu-i prea drevreme…”, îi răspund, citând un vers dintr-un poem al cărui titlu îl uitasem, aşa cum uitasem şi autorul…
Am coborât împreună… Următoarea staţie era chiar la poarta casei lui… Nu ştiu cum şi când a deschis poarta… o poartă mare de lemn, prin deschiderea căreia ar fi putut să intre şi un car încărcat cu fân… Numai că nu se trecea către curte, aşa cum m-aş fi aşteptat la o casă tradiţională românească… Imediat se făcea o scară, sprijinită până în pragul porţii, fără balustradă, doar cu nişte şipci late prinse pe doi căpriori de lemn, pe care urma să coborâm câţiva metri, şapte până în zece, n-am putut estima exact, către un spaţiu săpat în pământ… Curios, nu-mi era frică să cobor pe acea scară… Era lumină… Urmându-l pe Merişor, am ajuns curând acolo, jos… în casa lui de pâmânt… Acasă!
Un spaţiu circular, curat, bine întreţinut, câteva mese precum cele de la un restaurant monden… Fiind obosit n-am mai băgat de seamă celelalte piese de mobilier prezente în acea încăpere… M-am aşezat pe un scaun la prima masă din „colţul” încăperii rotunde, era în stânga şi parcă de jur împrejur se făcea un cerdac asemănător celor ce deschid arhondaricul unor mănăstiri ortodoxe, de undeva venea un miros dumnezeesc de borş – borşul pe care-l făcea mama, când eram acasă – m-am sprijinit de spătarul acelui scaun, mă simţeam ca şi cum aş fi în braţele femeii iubite, ori copil în braţele mamei, totuna …căldura trupului ei mă pătrundea până-n tălpile picioarelor încălzindu-mă, trezidu-mă… Având capul rezemat am putut să văd pe tavanul acelei încăperi câteva candelabre cu o lumină plăcută… Erau lucrate cu gust, în armonie cu mobilierul şi cu picturile de pe pereţii acelui spaţiu circular…
– Cine a făcut această lucrare? îl întreb pe Merişor, fără să ridic de pe spătar capul. Tocmai venea către masă aducându-mi ceva aburind pe o tavă…
– Eu am făcut tot ce vedeţi… Cu mâinile astea două… Îmi doream răcoare vara şi căldură iarna… Cunoşteam bordeiele olteneşti de pe vremuri şi m-am pus pe treabă … Odată ce-am ridicat casa de-afară, pe care n-am terminat-o, am lăsat-o aşa „la lut” nu „la roşu” că e făcută din pământ şi nu din cărămidă, doar am acoperit-o cât să nu plouă, m-am apucat de săpat… pământul l-am dus în grădină găleată cu găleată, e grădina mândrei mele, tot ce e afară e lucrat de mâna ei, udat cu sudoarea tălpilor ei… Când plantează un trandafir sau îi răsare o plăntuţă se simte precum Dumnezeu… Eu aici, ea dincolo… eu-rădăcină, ea – floare…
Pleoapele mi se închideau, grele, capul parcă se contopea cu fiinţa din spatele meu a cărei căldură mă cotropise…
– Vă rog, fiţi binevenit! …
A aşezat tava pe masă, mi-a dat un prosop… poate să-l pun pe braţe, îmbiindu-mă, mai mult din priviri, căci vorbele nu i le înţelegeam, să iau din bucatele lui…
Mă scufundam, nu puteam nici măcar să ajung mai aproape de masă… Am vrut să-i spun că-i mulţumesc şi că mă bucur să ştiu că sunt …Acasă. Nu puteam să mai deschid însă nici gura…
*
O usturime pe obraz, apoi, de o parte şi de alta două palme, energice, scurte… Şi altele două, parcă mai tare…
– Domnule, treziţi-vă, nu-mi faceţi asta!…
Am făcut ochi mari… Figuri stranii, multe, femei şi bărbaţi purtând halate de spital, de jur împrejur… Am recunoscut după becurile din tavan locul în care mă aflam… Salonul 7! Treptat, chipurile din jur s-au redus ca număr până au ajuns la câteva: infirmiera, asistenta şefă, medicul de gardă şi încă o asistentă şi o infirmieră, chemate de urgenţă de la o altă clinică din aceeaşi clădire…
Pe orajii doctorului, încă tânăr, curgeau lacrimi. Nu le putea opri…
– Aţi stat mai mult de două ore în comă! îmi zice el, şi buzele şi vocea îi tremurau… Şi pornite de de acel tremur, toate celelalte femei au început să plângă … de se scuturau halatele pe ele.
– Ce s-a întâmplat? am întrebat, cu glas stins…
– Nu ştim… Aţi făcut febră, aţi chemat asistenta de pe secţie… Febră mare… Abia acum am reuşit să vă stabilizăm… Episodul acesta febril nu are nici o legătură cu operaţia… Toate analizele făcute sunt la valori normale…
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. brod

    DACĂ CHIAR SE VEDE AŞA DE FRUMOS, DE DENS, DE SUBSTANŢIAL, ÎN STAREA ACEEA… CUM SĂ ZIC? TRĂIASCĂ, COMA! :))

  2. Dr. Cornelia Stancu

    Iscoditor din fire, autorul intră “in comă” şi astfel poate călători din neolitic până în zilele noastre, din Moldova natală în Oltenia şi Ardeal.Autobuzele 6,7,8,9 îl duc în casa lui unde gaseste imaginea mamei,iubita care îl îngrijeşte şi hrăneşte conform tradiţiei ortodoxe .Printre mâncăruri este borşul probabil moldovenesc. De fapt autorul işi caută rădăcinile si face remarci privind psihologia colectiva in lumea satelor din Muntii Apuseni.

Leave a Comment

*