Basarabia în viziunea lui Eminescu

28.04.12 by

 

„Teoreticianul prin excelenţă al naţionalismului român”[1], cum remarca Mircea Eliade, în 1942, M. Eminescu a fost nu numai poetul naţional, ci şi un mare istoric care „stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală: nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi”[2].

În vasta problematică a epocii sale (politice, economice, sociale, culturale etc.), el a inclus şi istoria reală, sinceră am zice cu un termen actual, a neamului său, în care patriotismul este privit în marginile adevărului („Cu cât ne iubim mai mult patria şi poporul nostru, cu atât va trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să nu surescităm cugetarea”[3]). Românismul devine în gândirea istoricului Eminescu o dominantă, el „vede” ideea întregului, studiind nu numai pe conaţionalii săi din ţară (adică din cele două principate române), ci în integritatea lor, dinpreună cu cei din provinciile înstrăinate (Transilvania, Bucovina, Dobrogea, Basarabia) sau cu cei din sudul Dunării, tonul său devenind unul apăsat când este vorba despre încălcarea grosolană a unor drepturi legitime sau a unor rapturi[4].

În acest sens, problematica Basarabiei avea, în opinia sa, o importanţă deosebită, pe care a integrat-o contextului europeanconsiderându-se dator a ne lămuri şi a lămuri Europa asupra împrejurărilor acestui fapt, de a dovedi drepturile românilor asupra acestor teritorii. Pentru aceste motive, se aruncă în luptă, şi tot înarmat cu argumente irefutabile, apărând cu cerbicie drepturile conaţionalilor săi, lovind fără cruţare în teoriile impertinente care încercau să motiveze acest ruşinos fapt istoric. Problema celor două provincii l-a preocupat încă din studiul Influenţa austriacă…, dar ea este pusă cu deosebită acuitate după terminarea „războiului oriental” din 1877-1878, şi mai ales în timpul şi după Congresul internaţional de la Berlin (iunie 1878), congres care făcea o mare nedreptate ţării noastre, chiar în condiţiile jertfei pe câmpul de luptă din Balcani. Atenţionând guvernarea liberală că orice modificare a constituţiei ţării, care să ratifice hotărârile acestui congres, n-o poate face decât o „Constituantă” şi nicidecum adunarea legiuitoare obişnuită, Eminescu apelează, din nou, la probleme de drept internaţional. Negând ideea, vehiculată şi adoptată la Berlin, de „schimb (échange) al teritoriilor uzurpate”, consideră rectificarea graniţelor numai în situaţii bine determinate, „prin bună învoială şi cu bună credinţă”, recunoscând drepturile celuilalt”[5]. Punând în discuţie o problemă de principiu („Vedem deci că un teritoriu inalienabil – cum suna art. 2 din constituţia de atunci – nu se poate aliena – sublinierile aparţinându-i. Ceea ce se poate aliena sunt posesiuni uzurpate”), Eminescu e tranşant: „Uzurpat-am noi Basarabia?”. Evident că nu, răspunde el, şi continuă: „De aici însă rezultă că teritoriul statului, declarat inalienabil de către Constituantă, trei mari părţi ale lui nu se pot declara alienabile decât iar printr-o Constituantă”[6]. „Claritatea hotărârilor noastre (din Constituantă) este absolut necesară în contextul implicaţiilor congresului berlinez, întrucât aceste hotărâri luate la Bucureşti, trebuie ca astădată să înlătureze de-a pururea chiar pretextul pentru un viitor amestec al cuiva în afacerile statului român”[7]. Necesitatea convocării acestei constituante este dată, aşadar, de rezolvarea unor probleme de o importanţă majoră, „a căror rezolvare va determina pe de-a pururea soarta naţiei româneşti în genere, a statului român îndeosebi. Cele trei mari întrebări: cestiunea Basarabiei, acordarea de drepturi politice evreilor, anexarea Dobrogei, atârnă ca o sabie cu trei tăişuri asupra noastră şi va depinde de înţelepciunea noastră de a le face inofensive în marginile putinţei”[8]. Şi demonstraţia eminesciană continuă: „Ştim foarte bine, pentru noi şi între noi, întâi că Basarabia ce ni se ia, e o parte străveche a ţării Moldovei şi c-a fost a noastră de la 1300 şi ceva până la 1812, ştim asemenea că evreii nici nu au fost, nici nu sunt persecutaţi în ţările noastre şi că îngrădirile ce lis-au impus au fost dictate de un natural  instinct de conservaţiune”[9]. „Dar nu ajunge că le ştim noi astea”, decretează el. Este nevoie de conştientizarea Europei, astfel încât rezoluţiile ce vor urma să fie adoptate la Congresul de la Berlin să fie în consens cu adevărul istoric, cu dreptul popoarelor la autodeterminare. Este nevoie ca guvernul de la Bucureşti să manifeste maturitate politică şi diplomatică, care să asigure existenţa independenţei nu „de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor esterne, cari să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională”[10], ci ca o soluţie legitimă. Din aceste considerente, hotărârile Congresului sunt incalificabile. Drept „recunoştinţă” pentru cucerirea, pe câmpul de luptă, a neatârnării şi mai ales pentru ajutorarea armatei ţariste aflată la un pas de un eşec catastrofal, Principatelor Unite li se ia din teritoriu, „compensând-o” cu un lat petec de pământ tot românesc. Nedreptatea şi inumanitatea acestei hotărâri este aspru sancţionată de Eminescu: „Cum că acea necesitate internaţională n-are nevoie de a ţine seamă de sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de un petec de pământ cuasi neutru lângă Dunăre, ne-a dovedit-o cu de prisos Congresul. Ce-i pasă Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-e lor Hecuba? Ce-i pasă, cine va locui pe pământ românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fâşie  de pământ între Rusia, Austria şi nouăle formaţiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e totuna”[11].

Campania eminesciană pentru o pace dreaptă datează cu mult înainte de semnarea armistiţiului în războiul româno-ruso-turc (23 ianuarie/4 februarie 1878), a tratatului de pace de la San Stefano (19 februarie/3martie 1878), sau a Congresului de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878), avertizând asupra pretenţiilor teritoriale ale Rusiei. Dacă la început se baza pe intuiţie, pe caracterul expansionist al oricărui imperiu, pe unele ştiri ale agenţilor sau presei străine, lui Eminescu începe să-i fie tot mai clar că este vorba despre o nouă reîmpărţire a sferelor de influenţă în detrimentul ţării sale, punând degetul pe rană: „România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi dezmembrată de chiar aliatul ei, după ce au încheiat cu el o convenţie, prin care i se garantează integritatea teritoriului. România vede zburând ca pleava în vânt asigurările unei convenţii, a cărei iscălituri sunt încă umede şi pe care a încheiat-o c-o împărăţie mare, pe a cărei cuvânt se credea în drept să se întemeieze”[12]. Nu găseşte nicio explicaţie logică a acestei pretenţii teritoriale mai ales că noi am plătit greu Războiul de independenţă, ajutând Rusia, profitând de laşitatea Austriei, interesată de chestiunea Dunării, iar acum Rusia, sub mantia creştinismului eliberat de sub turci, începe anexări de teritorii. „Ciudată mântuire într-adevăr”, exclamă el, continuându-şi peroraţia: „Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie”[13]. Motivând necesitatea unor relaţii de bună vecinătate cu Imperiul ţarist, Eminescu reafirmă dreptul istoric al românilor asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru; „Drepturile noastre asupra întregei (sublinierea lui Eminescu, n.n.) Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, pentru a ni se putea vorbi cu umbră de cuvânt de onoarea Rusiei angajată prin Tratatul de la Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea”[14]. În 1812, Basarabia n-a fost cucerită cu sabia, demonstrează el, ci prin Tratatul de la Bucureşti s-a făcut această cesiune: „Se ştie că diplomaţia engleză, împreună cu vânzarea beiului grec Moruzi a fost cauza cesiunii Basarabiei”[15].

Această retrocedare a Basarabiei îmbracă, sesizează el, şi un lat aspect, ar fi o „cestiune de existenţă pentru poporul român”[16]; această pierdere ar duce, implicit, la o pierdere şi mai mare: „încrederea în trăinicia poporului român”[17]. Cu toate „zguduirile” istorice prin care a trecut, poporul „rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene”[18]. Şi pentru ca să se manifeste plenar conştiinţa românilor este necesară o unitate a ideilor naţionale şi fermitate în aplicarea lor, peste deosebirile politice, a două partide, astfel încât „elementul istoric din România ar fi trebuit să predomnească în aceste momente, în care istoria întreagă a României e primejduită”[19].

Basarabia, care poartă numele celei mai vechi dinastii româneşti, face parte din trupul Moldovei înainte de apariţia politică a Rusiei, iar motivaţia diplomaţiei ruseşti de anexare a ei este o „panglicărie dialectică”[20]. Relaţiile de bună vecinătate dintre Moldova şi Rusia au fost încălcate de ultima (de vreo 4-5 ori în acest secol”) dăunând comerţului şi agriculturii noastre, care „au trebuit să sufere nişte catastrofe aproape periodice”, pierzând „tot fructul muncii noastre”, deşi noi „îi servim de grânar, de cazarmă, de poziţiune înaintată. I-am dat în atâtea rânduri bogăţia noastră, fructul muncii noastre; de astă dată i-am dat şi sângele nostru”[21]. Cât privesc pretenţiile Rusiei, c-ar fi luat Basarabia şi Bucovina de la turci şi tătari cu sabia, şi nu prin convenţia, Eminescu demonstrează că ea a fost luată „prin fraudă, prin dragomanul Porţii, fanariotul Moruzi, care spera să vină la domnie cu ajutor rusesc”[22]. Şi acesta, afirmă categoric, o „putem dovedi oricui cu documente şi cu istoria în mână”[23].

Fără doar şi poate, problema Basarabiei şi Bucovinei era extrem de delicată pentru destinul României şi Eminescu sesizează importanţa. Îşi dedică cea mai mare parte a timpului în depistarea de documente în arhive şi biblioteci pentru a oferi argumente istorice şi juridice incontestabile privind situaţia critică a Basarabiei şi Bucovinei, mai ales după 1877, în opoziţie vădită cu toată panglicăria politicianistă internă şi internaţională. Nu-l interesa propria-i existenţă; „când vorba era de durerile neamului românesc, el ardea în foc nestins şi devenea om de iniţiativă şi de acţiune, stăruitor, neînduplecat, care nu ne dedea răgaz, ci ne mâna mereu înainte”[24]. Aşa s-a întâmplat la organizarea serbării de la Putna din 1871, aşa s-a întâmplat în 1875, când a introdus clandestin în Bucovina o broşură antihabsburgică a lui M. Kogălniceanu. Luptător politic energic, robust, promotor al ideii de progres şi de românism, „piatră unghiulară a sensibilităţii noastre, a verbului, a gândului şi destinului românesc în forme artistice unice”[25]. Eminescu s-a angajat, ca un autentic istoric, să scrie un studiu de o rară profunzime, intitulat Basarabia, pe care-l publică în Timpul, între 3-14 martie 1878. Spre a demonstra că „Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte a turcilor sau a tătarilor, ci a unui stat constituit, neatârnat, deşi slăbit şi încălcat în posesiunile sale, a Moldovei”[26], Eminescu apelează la izvoare de primă mărime, pe care le menţionează: Istoria critică a românilor şi Arhiva istorică a României de B.P.Haşdeu, Fragmente din istoria românilor de Eudoxiu Hurmuzachi, pe care poetul însuşi le traduce în scurta sa vacanţă de la Floreşti-Gorj, cronicile editate de Kogălniceanu, Melchisedec, cronica lui Pseudo-Amiras, Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir. Apelează şi la lucrările unor cronicari şi istorici străini spre a demonstra că Basarabia făcea parte din Moldova cu multe secole înainte ce 1812.

Studiul fusese anunţat prin articolele anterioare şi numai lipsa spaţiului din ziar şi probabil pentru argumentarea documentării a amânat această amplă dezbatere. Metodic, istoricul Eminescu îşi împarte studiul în şapte capitole, începând cu Numele şi întinderea ei (a Basarabiei, n.n.), cu istoricul ei pe secole, de la veacul al XV-lea până la cel contemporan lui, în ultimul capitol înglobând şi menţionarea izvoarelor utilizate. Denunţând articolele calomnioase privind apartenenţa acestei provincii româneşti la Rusia, făcând un amplu istoric al ei, iar faptul că în unele conjuncturi istorice ea n-a putut fi apărată, nu-i o dovadă că Moldova a renunţat la ea. „Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-l pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de raţiuni de stat, fie izvorâtă din orice alte consideraţii, nu se modifică şi nu se nimiceşte decât în momentul în care renunţăm la el”[27]. Vehiculând o idee, ce şi-a dovedit în timp perenitatea, cum că „tăria unui popor mic a stat totdeauna în drept”, Eminescu adevereşte adversarilor săi şi ai neamului său că „oricât de slab ar fi dreptul, lipsit de arme şi de putere, el e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul”[28]. Demonstrând continuitatea dreptului Moldovei asupra Basarabiei şi Bucovinei, urmărind „firul roşu al dreptului neschimbat al Moldovei asupra Basarabiei, întrucât el trăia chiar în conştiinţa ţării”[29], Eminescu conchide cu multă claritate: „Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatorii pentru ele, garantarea integrităţii actuale (sublinierea lui Eminescu, n.n.) a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-au dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac, ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră”[30]. Şi mai aduce un argument: „Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc”[31] .

Nici după acest studiu, Eminescu nu abandonează problema cedării celor două provincii româneşti. Cedarea Basarabiei este pentru Rusia o problemă de onoare militară, înţeleasă din punctul de vedere al unui imperiu în plină expansiune teritorială, dar pentru oi este o problemă de existenţă. În acest sens, contestă dreptul statelor mari la cuceriri teritoriale şi la impunerea dreptului celui mai tare. „Statele, ca personalităţi politice, sunt egale de jure şi deosebirea de facto stă numai în puterea pe care o dezvoltă într-o stare nejuridică şi anormală de lucruri, adică în război”[32]. În acelaşi context, critică teoria graniţelor naturale propusă de Rusia în interesul ei. Astfel de graniţe sunt necesare mai ales Principatelor şi nu Rusiei, deci unui stat mic, care „are nevoie de ajutorul configuraţiunii teritoriale pentru  a se apăra”[33].

În perioada războiului de independenţă, şi nu numai atunci, tendinţele de cucerire ale Imperiului ţarist îngrijorau profund statele din jur. Din aceste considerente, critica acestui imperiu este deosebit de dură, acuzându-l de aroganţă, lipsă de cultură, fanatism, despotism, însuşirea unor misiuni istorice, gust de spoliere. „Căci stă oare destoinicia unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă?” se întreabă Eminescu[34]. Răspunsul este, evident, şi exemplifică cu Olanda sau Veneţia, foste mari puteri europene, câştigate prin muncă îndelungată. „Ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urât, care-i face să caute în cuceriri ce n-au înlăuntrul lor”, pretinsa lor misiune istorică avându-şi sorgintea în acest gol sufletesc, care-şi caută „compensaţie în glorii sângeroase şi în cuceriri”[35].

Demascând promotorii panslavismului, prevederile testamentului lui Petru cel Mare, Eminescu îşi îndemnă concetăţenii la bărbăţie, dar şi la prudenţă, căci, „deşi nu s-a născut încă insul care să fie în stare a ne insufla frică, grija tot ne inspiră, ba putem zice cu siguranţă, că ne aşteaptă vremi grele. Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim, că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe”[36]. În faţa acestor tendinţe de cucerire, care, din păcate, s-au transformat în crude realităţi, Eminescu recomandă, cu două luni înainte de Congresul de la Berlin, ca deviză naţională: „a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii, precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi de aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică”[37].

În contrast cu această politică perfidă şi agresivă, „neiubitori de ceartă şi ştiind bine rolul modest pe care poporul românesc din Principatele dunărene e menit a-l  juca în istoria acestei lumi, nu ne-am aruncat niciodată ochii dincolo de graniţe, nici cu speranţa, nici cu dorinţa”[38].

Avertizând guvernul liberal, în perioada premergătoare Congresului de la Berlin, că a intrat în jocul de interese al Rusiei, Eminescu devine necruţător după acest eveniment, cu aceste „naturi catilinare”, care s-au mulţumit „să consfinţească pierderea unei bucăţi a patrii noastre româneşti, ei, cari n-au patrie, n-au lege, n-au Dumnezeu şi cari consideră pământul nostru ca lucru străin, ce-l poţi precupeţi numai să rămână la putere”[39]. Prin nedreptul Tratat de la Berlin, „poporul românesc e legat de mâini şi de picioare”, vinovat fiind guvernul prin lipsă de fermitate, lăsând „să se consume o vânzare de ţară”, în condiţiile în care „nu s-a găsit un singur român de la domn pân’ la plugar, de la mitropolit pân’ la poporul cu opinci care să consimtă a o da”[40], el, poetul şi patriotul aflându-se de partea celor care „au o patrie de iubit, un popor de apărat, o cultură de înaintat”, alături de cei care „iubesc trecutul poporului lor, cei cari au în suflet tezaurul de amintiri, care îl face pe omul singuratec să se simtă şi el o parte, un rezultat al istoriei ţării sale”[41]. Îl doare nespus de mult „ca România să sângere din nou”, după jertfa de sânge dată de ostaşii români în războiul din 1877, lipsa de patriotism a unor concetăţeni (care se consideră „cetăţeni ai universului”): „azi când slavismul loveşte cu talazurile sale de invaziune corabia statului român, pasagerii acestei corăbii fără busolă şi fără ancoră, corupta generaţie de astăzi începe a avea un semnificativ interes pentru cestiuni de pură etnologie”, în timp ce „Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, în sânul negrei singurătăţi”[42].

Privitor la cererea, nejustificată, a Imperiului ţarist a le ceda cele trei judeţe din sudul Basarabiei, Eminescu cere garantarea prin Tratatul de la Paris a „integrităţii şi neatârnării teritoriului nostru actual”, de către Rusia, care n-are niciun drept de pretenţie, neavând război cu noi, căci „poate să fie în alte locuri obicei să se precupeţească pământul patriei şi cetăţenii statului, noi nu cunoaştem aceste obiceiuri şi nici nu voim a le cunoaşte”[43]. Niciun schimb teritorial, aceste teritorii nu trebuie cedate. Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce suntem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi”[44].

„Generos agent al istoriei”, vehiculând primatul intereselor naţionale în faţa celor de partid, divulgând pericolul „monarhiei universale a creştinătăţii”, pe deplin convins că „românul îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea deplin”, Eminescu demonstrează prin atitudinea sa civică, că a sosit pentru românii de pretutindeni momentul plenar al cunoaşterii de sine ca popor intrat în zorii istoriei moderne, cu toate exigenţele pe care incumbă. Încă o dată este dovedită marea actualitate a gândirii eminesciene.

 



[1] Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Iaşi, Junimea, 1987, p. 36.

[2]N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, cap. VII. Literatura în serviciul politicii, în N. Iorga, Eminescu, Iaşi, Junimea, 1981, p. 269.

[3]Convorbiri literare, X, nr. 5, 1 aug. 1876, p. 168.

[4] Pe larg, în Tudor Nedelcea, Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni, Craiova, Aius, 1995.idem, Pentru mine, Eminescu, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2005.

[5] („Am spus-o în numărul trecut…”), Timpul, III, nr. 183, 20 aug. 1878, p.1, în Opere, X, p. 99

[6] Ibidem, p. 100

[7] Ibidem, p. 99

[8] Ibidem

[9] Ibidem

[10] („La propunerea noastră…”), Timpul, III, nr. 191, 31 aug. 1878, în Opere, X, p. 105

[11] Ibidem

[12] („În sfârşit vedem limpede…”), Timpul, III, nr. !), 25 ian, 1878, p. 1, în Opere, X, p. 40

[13] Ibidem, p. 41

[14] Ibidem, p. 40

[15] Ibidem

[16] („Cestiunea retrocedării…”), Timpul, III, nr. 31, 10 febr. 1878, p. 1, în Opere, X, p. 46

[17] Ibidem

[18] Ibidem

[19] („De câte ori s-a făcut în parlamentul nostru…”), Timpul, III, nr. 35, 15 febr. 1878, p. 1-2, în Opere, X, p. 49

[20] („În numărul nostru de vineri…”), Timpul, III, nr. 39, 19 febr. 1878, p. 1-2, în Opere, X, p. 50

[21] Ibidem, p. 51

[22] („Argumentul de căpetenie…”), Timpul, III, nr. 47, 1 mart. 1878, p. 1-2, în Opere, X, p.55

[23] („De câteva zile limbagiul…”), Timpul, III, nr. 40, 21 febr. 1878, p. 1-2, în Opere, X, p. 52

[24] Ioan Slavici, Opere. IX. Memorialistică. Varia. Bucureşti, Minerva, 1978, p. 49

[25] T. Păunescu-Ulmu. Problema Eminescu. Comentarii şi interpretări. Studii critice. Craiova, Editura Ramuri, 1938, p. 7

[26] Opere, X, p. 56

[27] Ibidem

[28] Ibidem, p. 60

[29] Ibidem, p. 68

[30] Ibidem, p. 70

[31] Ibidem, p. 70

[32] („Fiindcă noi suntem…”), Timpul, III, nr. 34, 14 febr. 1878, p. 1, în Opere,  X, p. 47

[33] Ibidem, p. 48

[34] Tendenţe de cucerire, Timpul, III, nr. 78, 7 apr. 1878, p. 2-3, în Opere, X, p. 74

[35] Ibidem

[36] Ibidem, p. 75

[37] Ibidem

[38] („O cestiune mai mult caracteristică…”), Timpul, IV, nr. 43, 24. febr. 1879, p. 1-2, în Opere, X, p. 195

[39] („Astăzi se deschide adunarea…”), Timpul, III, nr. 203, 16 sept. 1878, p. 1, în Opere, X, p. 113

[40] Ibidem

[41] Ibidem

[42] („Pe arborele tăcerii creşte fructul ei, pacea…”), Timpul,  III, nr. 220, 6 oct. 1878, p. 1, în Opere, X, p. 133

[43] („Fără a prejudeca hotărârile Adunărilor…”), Timpul, III, nr. 22, 28 ian. 1878, p. 1, în Opere, X, p. 42

[44] Ibidem

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*