Bădia, românul cu o mie şi una de feţe

01.06.12 by

Bădia, românul cu o mie şi una de feţe

Odată, de mult, descopeream,

Ernest Maftei

cu acea bucurie naivă ce însoţeşte orice revelaţie,

că nu mai pot face deosebire între copilăria mea

şi poznele făcute de Nică a lui Ştefan a Petrei

din Amintirile lui Creangă.

Citisem şi recitisem povestea

 de atâtea ori

până mă pierdusem în ea sau o pierdusem

 pe ea în mine.

Blestem? Moştenire? Un fel de a trăi?

S-a întâmplat la fel şi cu Bădia.

După ce-l văzusem în zeci de filme

şi i-am substituit chipul cu bunicul

 ori cu bătrânii din sat,

chip îndepărtat şi ceţos al lui Dumnezeu,

s-a urcat într-o zi în maşina 331,

care mergea spre Bucureştii Noi.

Privire de vultur, barbă albă cu ţepi

zvârliţi în toate direcţiile,

mândrie şi demnitate bine strunită în fiecare gest:

Bădia.

 

Cine îl cunoaşte pe Bădia?!

De unde vine?

Câteva interviuri lungi, desfăşurate pe parcursul mai multor luni, m-au convins aproape definitiv.

Descopeream atunci, dincolo de măştile actorului, ceva tulburător, adânc… din mine însumi.

Ca un dar de la Dumnezeu a fost întâlnirea cu el.

 

– Viaţa? – Un rol cum n-ai jucat niciodată!

 

Actor! Câţi înţeleg cu adevărat ce înseamnă asta? Chiar: oare câţi români realizează că dacă nu ar fi filmele poate nu ar fi nici televiziune şi zilele noastre ar fi pustii şi triste? Dacă nu ar fi filmele acestea – bune sau proaste, cum sunt – n-am şti aproape nimic nici despre ruşi, nici despre americani, nici despre război… Şi culmea, n-am şti nimic nici despre istoria noastră. Câtă istorie s-a făcut în şcoli în 50 de ani de comunism? Câţi au citit cărţi interzise? Câţi sunt cei care cunosc adevărul despre noi? Câţi ştiu sau bănuiesc măcar despre minciunile insinuate în mintea şi sufletul nostru de vinituri de pe cine ştie unde, aduse de puhoaiele istoriei şi care ne batjocoresc trecutul, valorile, câte mai sunt? Sunt unii, chiar printre noi, care se cred cei mai deştepţi şi mai frumoşi şi mai îndreptăţiţi să ne dea lecţii ori să ne impună o aşa-zisă civilizaţie, străină de lumea românească. Au invadat lumea artelor, mass-media, lumea politică, ne-au otrăvit sufletele şi continuă să ne culpabilizeze – ei, ocupanţii! – pentru o vină născocită de mintea lor.   Ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost …filmele româneşti? Şi ce fel de filme am fi văzut dacă nu-i aveam pe actorii noştri?!

Românii de astăzi, în majoritatea lor, refuză trecutul. Nu vor să ştie de un­de vin, nu mai doresc adevărul. Nu toţi; doar cei duplicitari, cei lipsiţi de curaj, cei marcaţi de psihozele ce ne bântuie. Şi poate ar trebui să-i înţelegem. „Nu orice român are puterea de a spune în faţa unei instanţe a mai-marilor zilei «Aiasta nu se poate!»“, afirma, la Iaşi, prof. dr. Mihai Şelaru, referindu-se la Mihail Kogălniceanu.

 

Ca să-l asculţi pe Bădia vorbind, ori, şi mai mult, să-l laşi în faţa judecăţii cititorilor aşa cum este e nevoie de curaj şi de onestitate, de tot respectul cuvenit unui mare artist, care ne-a încântat cu rolurile jucate în atâtea şi atâtea filme, multe dintre ele celebre. Dar niciodată, se pare, n-a fost înţeles. Sau nu s-a dorit. A fost agreat mai degrabă pentru bancurile lui referitoare la aventurile cu femei. Celelalte „dezvăluiri”, reale sau jucate doar, au fost cu mare abilitate ocolite, tăiate cu grijă din înregistrările filmate. Poate doar perseverenţa unora de a-i caricaturiza imaginea, topind-o în clişee de doi bani să atragă atenţia că aici se ascunde ceva. „Cine închide uşa ca să nu intre minciuna lasă afară şi adevărul”, observa cu subtilitate Tagore. Căci, se ştie de când lumea, cea mai gogonată minciună este adesea cel mai dur şi crud adevăr. Viaţa actorului şi omului Ernest Maftei pare să fie crescut precum aluatul în jurul acestui ferment al disimulării credibile. Dar oare, nu este asta, câteodată, chiar esenţa artei?! Aşa că ne îngăduim, păstrând distanţa cuvenită faţă de cele relatate, dar şi faţă de toţi ceilalţi, ce au cultivat statornic minciuna şi industria manipulării în defavoarea lui Ernest Maftei, să-l lăsăm pe el să povestească. El este singurul martor al vieţii sale.

 

Aşadar, iată-l pe actorul Ernest Maftei, BĂDIA, cum îi spun cunoscuţii, „fără să ştie di şi!”, relatând lucruri incredibile. A spus la toţi că a fost legionar, ba chiar că, după 1945, a avut cel mai înalt grad în mişcarea legionară, şi nu l-a crezut nimeni.

Toată ţara înhi zâşi „Bădie” şi nu ştie di şi!...

A salvat de la moarte 136 de evrei, motiv pentru care aceştia au venit la procesele în care era judecat şi l-au scăpat, la rândul lor, de la moarte.

Afirmaţiile se pot uşor verifica, dar nimeni nu a făcut-o! De ce?! Nu vrem să ne cunoaştem trecutul sau am devenit cu toţii mancurţi?

A făcut parte din acel guvern de 20 de minute din timpul „Revoluţiei” – poate fi vizionat filmul în arhive – şi tot Bădia l-a desfiinţat. Dar partea finală, episodul desfiinţării acelui guvern, n-a fost prezentată niciodată pe un post de televiziune!

De ce?

Bădia este omul care, în decembrie 1989, a pus în mâinile fostului preşedinte, Ion Iliescu, un Kalaşnikov (!!). Cu ocazia premiilor oferite de „generalul” Antonescu actorilor, în 2001, şi nu numai atunci, Bădia, în luarea de cuvânt, aminteşte acest lucru în prezenţa preşedintelui Iliescu, care se afla în sală. Întregul spectacol a fost retransmis de televiziune şi doar intervenţia făcută de Ernest Maftei era ciuntită.

Ştie cineva de ce?!

Este bătut până-şi pierde cunoştinţa de „mineri cu mâinile albe” şi aruncat în Dâmboviţa – era în timpul evenimentelor din 13-15 iunie 1990 –, şi doar norocul sau bunul Dumnezeu a ajutat să fie găsit şi salvat.

Nimeni nu suflă o vorbă.

I se iau ample interviuri – televizate –, însă cele mai multe dintre acestea apar ciuntite sau nu sunt prezentate deloc.

Nici o explicaţie.

În 1990, a fost trecut pe o listă – a celor mai periculoase persoane din Europa! – listă difuzată de un post de televiziune german. Soţia lui a văzut din întâmplare (!) emisiunea şi a făcut infarct.

Bădia nu vrea să se vorbească despre asta.

Ne vorbeşte despre persoane importante din România, care au făcut jocurile KGB sau au făcut parte din asemenea structuri. Sau despre alţii, din serviciile româneşti, ce îi deconspiraseră. Au fost atraşi în acele zile tulburi din decembrie 1989 într-o capcană şi, „oameni de bine” le-au tăiat capetele, aşezându-le pe maşinile blindate în care veniseră. Să fie drept pildă şi altora! Neavând posibilitatea de a verifica cele afirmate, vom ocoli aceste episoade.

Dar nu le putem ocoli pe celelalte, oricât de incredibile sau incomode ar fi.

Dacă s-ar face un studiu asupra modului în care pretinşi „cronicari” şi autori de cărţi despre istoria filmului au izbutit, elegant, să-l ţină în permanenţă în umbră, cred că s-ar putea scrie un adevărat tratat al manipulării. Machiavelli e un dulce copil pe lângă ei. Uneori, filmele în care a jucat au fost desconsiderate pentru că se aducea vorba despre legionari, alteori pentru că aveau teme impuse de partid ori pentru că scenariştii erau dacologi sau pur şi simplu buni români. Când rolul făcut de Bădia era deosebit, filmul era etichetat în ansamblul său. Principiul ploşniţei în farfuria cu fragi a funcţionat perfect. Când un obscur scenograf trebuia promovat, referirile se opreau doar la acesta, uitându-se mai întotdeauna de actorul care întreaga lui viaţă a militat pentru reinstaurarea normelor morale şi demnităţii umane.

Să nu uităm rolul din „Osânda”, când, impresionat de o autentică poveste de dragoste, cantonierul (jucat de Bădia) ia asupra lui păcatul crimei. Şi plăteşte cu viaţa, şi ştie că va plăti cu viaţa. Este un rol zguduitor despre oamenii de mare curaj, făcut într-o lume în care corupţia tindea să se generalizeze, acaparând şi actori, şi pretinşi critici cinematografici, şi regizori…

Bădia nu este doar personajul din „Dumbrava Minunată”. Nu este nici doar povestitorul de istorii amoroase, interminabile poveşti cu femei şi fete care alergau după el şi aşteptau cu sufletu’n buci să fie „violate”. Grotesc aproape, jurnalişti de doi bani şi editori de publicaţii „de succes” au lăsat să apară titluri de genul: „Cum a fost violat Ernest Maftei”. E o ruşine pentru ei, e o ruşine pentru cititorii unor astfel de bazaconii.

De câte ori a jucat într-un film, a redescoperit viaţa proprie, adevărata viaţă; ca actor, a schimbat cătuşele de plastic cu cele adevărate, aduse de-acasă! El le păstra! Ca să nu uite ce a trăit în închisorile ţării pe care a iubit-o, ca nimeni altul.

 

Îl ascult pe Bădia povestind şi mi se sparie gândul; închis fiind la Vaslui, s-a primit ordin ca jumătate dintre deţinuţi să fie împuşcaţi. Şi comandantul închisorii i-a adunat în spaţiul îngust dintre celule, a ordonat să se aşeze toţi deţinuţii într-un rând şi acolo, în faţa celorlalţi, fiecare al zecelea deţinut era împuşcat în cap. Se ajungea la capătul şirului şi iar începea numărătoarea: al zecelea era împuşcat. Zburau creierii prin gaura făcută de glonte. Se împrăştiau pe pământul acoperit cu sânge. Bădia era acolo şi a scăpat. „E un destin şi ăsta!” De 13 ori a fost judecat, a stat aproape zece ani prin închisori şi, după fiecare proces, verdictul a fost acelaşi: ACHITAT!

– Cum de s-a întâmplat asta?

– M-au ajutat evreii pentru că şi eu, legionar fiind, i-am scăpat pe evrei de la moarte. La Bacău a fost asta, vă povestesc…

Viaţa lui poate fi subiect pentru un film tulburător despre România şi despre noi. Nu, nu un film, poate zeci de filme. Dar acestea există, sunt filmele în care a jucat Bădia. Nu le mai ştie nimeni numărul.

Dar filmul acela, despre el, românul cu o mie şi una de feţe, nu l-a făcut nimeni încă. Căci aproape toţi– care ştiu cât de cât ce înseamnă artă –când au posibilitatea ca să facă un film, se gândesc doar cum să se auto-promoveze pe ei şi pe ai lor!

 

Povesteşte Bădia. E fantastic să-l vezi cum intră în poveste. Parcă s-ar îmbrăca. Îşi pune pe el sufletul, apoi trece, ca printr-o poartă, prin amintirea unei iubiri şi dintr-o dată se aruncă în apa tulbure a unei nenorociri. El este! Mereu e …de acolo.

„… S-a făcut un film cari sî cheamî «Convoiul». Domnule, io am trecut prin multi scenarii cari ar hi fost geniale. Dacî s-ar hi făcut ca lumea! Convoiul! Formidabil a fost. Trii luni am filmat pi la Câmpina, prin văgăunili şelea. Trii luni! Azi nu mai vez’ aşa şeva. Dacî n-am umblat o sutî di kilometri cu cătuşî la chişioare, n-am umblat! Nhi-au făcut din aşelea di’ plastic şî sî rupeau. Şî nhi-am luat io cătuşî, le am ş-acum la ţarî, adivărati cătuşî. Am adus de-acasî cătuşâli di când am fost închis. Şi-apoi, filmări… Pas alergător, cătuşî la chişioari, şî cântam.”

Râde, amar: „Viaţă!”

Se ridică în picioare de la masă, se îndepărtează de mine pentru a-şi crea un spaţiu de mişcare şi continuă să povestească de parcă atunci, în locul meu, se afla obiectivul aparatului de filmat. Voi reveni, pentru unele din cuvintele lui, la forma literară.

„(…) Şi aveam replici, domnule. Să te închini, nu alta. «Că ne duce şi ne dă chirpici!» Subiectu’ a fost aşa: Cinzăci de puşcăriaşi, politici, arestaţi politic, purtaţi cu cătuşe la picioare de la o puşcărie la alta, la cinzăci de kilometri de mers pe jos, ei toţi, în convoi, 50 de inşi, şi până să ajungă acolu trebuiau toţ omorâţ! Idee grozavă! Numa c-aşa: io aveam replici aşa: «Uiti-acu ni dă chirpişi». Nu, am greşit, întâi: «Uiti, cî ni bagă cătuşe! Ne pun cătuşe. Uite, bate nitu’ pe butuc! Uite, ne-a dus la chirpici, ni dă chirpicii!» Era mălai într-o tavă, se punea făină de porumb şi apă clocotită, şi s-întărea puţân. Ţî-l tăiau, ca pe o cărămidă ca formă, şi ţi-l da; după ce l-ai băgat în buzunar să sfărâma, e un boţ de făină opărită. Am mâncat aşa în puşcărie, şi la Vaslui, şi la Galaţi… Alţii s-au îmbolnăvit de stomac atunci, da’ io nu. La Văcăreşti chirpici, la Galaţi, chirpici…”

Scenariul scris de Horia Nicolae Murgu se baza, din câte s-a spus, pe o întâmplare reală, trăită de autor. Căpeteniile legionare ale epocii ordonaseră mutarea deţinuţilor de la o închisoare la alta. Pe drum, „unul de-al lor”, o cârtiţă, urma să evadeze, oferind astfel pretextul aşteptat de conducătorii legionari ca să-i împuşte pe toţi. Comuniştii în schimb – care deşi în epocă nu prea îşi făceau simţită prezenţa, ulterior urmau să apară de peste tot, precum dizidenţii comunişti de astăzi – le-au dejucat planul. Gândire înaintată! Deşi scris fără talent, tema era într-adevăr genială.

Dar să-l ascultăm mai bine pe Bădia povestind.

„(…) Am ajuns la intrarea în închisoarea Văcăreşti, nu era dărâmată atunci. Şi era Ion Anestin, actorul Anestin, băiatul pictorului Anestin – era poliţaiu’ ăla rău, avea şi moaca potrivită… Da’ eu, mă chitesc şi-i spun lu’ Moldoveanu, regizorul:  «Mă, mă laşi să-l iau mut?» Că numai’ prostii aveam de spus! «Uite, acu’ ne dă chirpici, uiti, acu’ ne-aleargă, uiti-acu’ dă tonu’ să cântăm!…» E scolastic!

«Daa, Bădie! Cum vrei tu!…»

Şî l-am făcut mut, domnule. Am făcut un rol de mut, c-o scris şi cronişile. Şi era şi Ovidiu Moldovan arestat. Şi-i zâc: «Bă, Ovidiule, tu eşti fecioru-meu, arestat; eu – tată-tu şi tu – fecioru-meu. Arestaţi politici. Din ochi, zâc. Să nu spui nici o vorbă. Le spui şî la ăştia: «Tata-i mut!» Şi ne vedem din ochi!»

Ş-am făcut un rol… domnule. Rol!

Da’, sî vez: la jumatea filmului, Ovidiu moari împuşcat dintr-o greşală; gardianul trage şî-l omoarî… Ş-atunşi, io m-am dat de gol că vorbesc. Domnule, am avut nişte aplauze la scenă deschisă, la Patria, ceva… Io, în film, umblam descoperit; nu am pus nimic pe cap, nici boneta aia, aveam păru’ mai bogat aşa şî barba mari, albă… Şi… ce crez?! Io mi-am pus mâinili în cap – ploua pi noi; au adus pompieri, domnule, scoteau apă rece, din râu, scotea apă rece din pâraiele ălea din Prahova, cu furtunele o scoteau şi o vărsau pe noi. De simţeai că-ţi îngheaţă creierii în tine. Pompierii scoteau apa cu furtunele şi ploua într-una… Aşa trebuia să mergem! Haine ude, frig, îţi îngheţau creierii, domnule… Şi când am sâmţât că-mi îngheaţî creierii, mi-am pus mâna iac-aşa pe cap – şi face gestul aidoma – şi-atunci moare ăla. Ş-am zâs: «Ce mi-ai făcut, măi băieti?! Ce mi-ai făcut?!»

M-am scăpat că vorbesc – era fecioru-meu! Şi filmu’ tot, l-am făcut iar pe mutu’, da’ nu mi-a mers; n-am mai scos o vorbă până la sfârşâtu’ filmului.

… Şî cu Ovidiu mort, în căruţî, intrăm – toţi ceilalţ’ vii – în Văcăreşti.

Ş-atunci, acolo la Văcăreşti, le-am arătat celula în care am stat eu, în ‘42, de Paşti, în haine vărgate… La toţi colegii cari filmau: «Uite, băi, în şelula asta am stat arestat di Paşti! Cu cătuşî la chişioari ni duşeau la bisăricî!»

Am făcut, domnule, vreo zăşi ani puşcărie. De şapte ori am fost arestat. Că eu intrasem la legionari. Toată viaţa am fost legionar. Şi-am spus asta, şi nimeni nu m-a crezut. Imaginaţi-vă…!”

 

Bădia, „legionarul”

 

Ernest Maftei a vorbit rareori jurnaliştilor despre arestările şi procesele sale. Unii, puţini, au ştiut câte ceva. Ceilalţi au lansat ori au răspândit zvonuri. Şi bune, şi rele, poate mai mult rele decât bune. Alţii, chipurile mai pru­denţi, se întrebau: „Ce e cu numele Ernest Maftei? Nu cumva era evreu?!” În cercurile evreieşti se ştia că graţie ajutorului şi spiritului său de sacrificiu, un număr mare de evrei au fost salvaţi de Bădia. Dar tot ei, cu inteligenţa caracteristică, aruncau anatema: „Cine-a dracu’ a mai pomenit ca un român să salveze evrei!?” „Poate că n-a fost…” Urmărită cu atenţie, confesiunea tulburătoare a lui Ernest Maftei trădează un adevărat român. Aceeaşi atitudine demnă o exprimă şi personajele întruchipate de el în filme. De fapt, acolo, în acele personaje izbutite, este cu adevărat el. „Dacă unul din o mie de cetăţeni ai acestei ţări ar avea calităţile morale ale lui Maftei, România ar fi astăzi cea mai înaintată ţară a lumii”, ar fi spus, între intimi, generalul Iulian Vlad. „Vedeţi, e securist!”, l-au etichetat, repede, otrepele. „Dacă generalul Vlad spune asta?!…”

Dar în ultimă instanţă, important e omul, cu reperele lui morale. Şi, mai ales, cu acea „putere” a lui de a transmite repere morale şi celor care l-au văzut în filme.

…Faptele rămân!

 

„… M-au luat şi după 23 august, da’ şi înainte. Eu am 13 procese, la toate ACHITAT! N-am cazier, domnule! De aia supravieţuiesc. Da’, ştii de ce?“

– Nu!

„Parcî ţ-am mai spus io. La Bacău erau 80 la sută ovrei. Ovrei! Legionarii murisără prin puşcării, aproape toţi! În ‘39, îi omorâsără. Din 29 septembrie, Armand Călinescu… ştii povestea. Pe unde i-au prins. Prăpăd au făcut. În Bacău, dintre legionari, mai rămăsesem eu, care aveam 21 de ani, şi patru mai în vârstă, care conduceau judeţu’. Şi vine o listă de la Bucureşti, de la căpeteniile de-atunci. Că mai erau şi ordine tâmpite, Doamne! Eu l-am cunoscut şi pe Codreanu, personal, da’ nu eram cu crime şi din astea. N-am făcut crimă niciodată. Aşa cum ţi-am spus, veni o listă: 136 de ovrei care trebuiau ridicaţi. Erau bănuiţi de comunism, masonerie, apartenenţă la mafii; de fapt, ce mai târa, fâra: ei, ovreii, au făcut comunismu’, nu ruşii! Mi s-a dat lista. Toţi ăştia, cei de pe listă, din Bacău! Şi eu – lista la mine. Ce să fac?! Eii, zâc, acu să te văd, Ernest, tată. Şi i-am strâns pe toţi – tata nu era ţăran sărac cum am scris eu, în biografie, la Bucureşti – i-am luat, pe toţi cu mic cu mare, şi i-am dus, «plocon» la tata, la Prăjeşti.”

– De unde i-aţi luat pe toţi 136?

„De-acasă!, de unde să-i iau. Eram organizaţi, domnule. Armata e floare la ureche pe lângă ce-au fost legionarii…”

Vă trebuia o săptămână să căutaţi acasă 136 de evrei!

„Cu oamenii mei, domnule… Aveam oameni, ce credeţi. V-am spus cum era organizarea legionară… Nu mişca unul! I-am adunat pe toţi într-o zi. Şi când au venit de la centru după ei, dacă nu i-au găsit, ce puteau să mai facă. A rămas aşa. Şi ei, toţi, erau bine mersi, angajaţi la tata, la movilele de piatră de la şosele. Şi cazaţi pe la ţărani. După trei săptămâni s-a aflat treaba, nici şefii nu erau proşti, şi l-a băgat pe tata în puşcărie! Şi mă duceam pe la el, la Penitenciarul din Bacău. Era dincolo de gară, peste calea ferată, unde e puşcăria de femei acum.

Parcă-l aud:

«Şi nhi-ai făcut, măi băieti?! Şi nhi-ai făcut?!»

 «Tatî, ai sî ieş tu acuş şî… o sî intru io!»

Ş-aşa a fost!”

– Mai trăieşte vreunul dintre cei pe care i-aţi salvat atunci?

„… Poate. Dacă nu mai trăiesc ei, trăiesc copiii lor. Au venit, domnule, la procese. La toate câte am avut, ovreii mei erau în sală. Ei m-au scăpat! La Galaţi, am avut un proces greu, greu tare. Ultimul. Că m-au prins «în ilegalitate» comuniştii… Eiii, domnule, sunt multe de povestit, am păţât multi, bre. Eram şef, atunci, şef legionar, peste patru judeţe!… Mă ridicaseră în grad. Da’ dumneata ti prişepi sî scoţ’ di la om şî laptili pi cari l-a supt di la ţâţî… N-am mai întâlnit aşa şeva pânî acum. Jurnaliştii iştia parcî-s aduşi cu pluta. Habar n-au pi şi lumi trăiesc… Ti uiţ’ lung, văd io. Da’ sî ştii, io n-am povestit cu nimeni lucrurile astea… Nici cu nevasta mea, nici cu băiatul…”

„… Stai să vezi ce-a urmat… Când s-a deschis Teatrul din Bacău, în ‘47, este actualul Teatru „George Bacovia”, eu am jucat la deschidere. Au venit, de la mine din sat, cu căruţele, ţăranii să mă vadă. Jumătate din sat era acolo. Directorul teatrului era unul Bernstein, ovrei şi el. Şî-mi spuni – eram tânăr, bre, aveam 27 de ani! – şî-mi spune, nhie, Bernstein: «Mi-au jinit mulţi aişi c-ai fost bandit. Dar mi-a jinit şî un ovrei, care mi-a zis că eşti un om formidabil. Aşa că sî nu ti temi, io ti apăr.» Şî m-a apărat, domnuli. Nu ştiu dacă mai trăieşte, a fost, mai târziu, director la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Pi urmî, n-am mai auzit di el… Am făcut multi trăznăi, asta e. Am plecat din Bacău, dar la Galaţi am avut iar proces. M-au apărat, din oficiu, Ionel Teodoreanu – fratele lui Păstorel – şi Radu Budişteanu, fost ministru de Interne sub legionari. Înţăleji, matali, cum adicî vinea treaba. De’, Radu Budişteanu fusăsî domnuli, pi front, în prima linie; Antonescu i-a iertat pe toţ câţi s-au dus pi front în prima linie. Radu Budişteanu încă mai trăia înainte de ‘90, avea 92 de ani, şî vroia să plece în străinătate. Şî nu-l lăsau…”

 

„Cruşea mamii lor de americani, tot vin şî nu mai vin!”

„… Ceauşăscu, totuşi, a avut un merit. Puţâni ştiu asta. El a scos ultima oarî legionarii din puşcărie. În ‘48, iar fuseseră arestaţi, cei care se mai ştiau…

Eu eram actor de-acuma, mare, decorat, la Teatrul Giuleşti; şi atunci am scris eu piesa «Răzăşii lui Bogdan», în două săptămâni aproape. La Tribunalul Militar, chiar în vremea ceia, era judecat unul, Victor Boca, acuzat că a fost mâna mea dreaptă! Şi vroiau să-i dea pe viaţî, puşcărie. Ş-am vrut să mă duc la Tribunal. Şi m-au sfătuit mulţi ca să nu mă duc, că mă iau şî pe mine! Zâc: «Nu mă ia, bre!» Dar i-am ascultat şi nu m-am dus. Erau încă aproape trăznăile, erau cu ochii pi noi. Nu ti puteai juca.

Ş-atunşi, auzând treaba asta, cu năcazul lui Boca, în două săptămâni am scris piesa «Răzăşii lui Bogdan». M-am descărcat! Când nu poţ altfel, ti pui şî scrii! Asta o ştiu di la Ionel Teodoreanu. Mari şî el…“

– Scriitor…

– Nu. Mason! Ca scriitor era mic… Da’ ştia meserie… După ce-a fost premiera, «Răzăşii lui Bogdan» a fost oprită. Pe urmă, i s-a dat iar drumul. Ş-am fost chemat iar la anchetă. Patru zile şi patru nopţi m-au ţinut la Securitate – nevesti-mi i-am spus că am filmare! La Banu Manta, la primărie, într-o cameră mare, fără apă, fără mâncare. Am avut di tras… Domnule, atâtea cercetări au făcut, da’ nu m-au dibuit… Mă luasârî din ‘53, di când am jucat în «Desfăşurarea». Film mari, ar pute’ sî-l de’ ş-acu’. Da’ şini?! Ăştia, cari ni conduc, nu-s români… Cum aud de-un român, îl vând şi dacă plătesc ei!“

– Ce doreau să afle de la dv.?

„Cî di şi am primit rol în «Desfăşurarea» Trebuia să li spun c-am fost închis şî sî nu joc. «Da, ca sî mă închideţi voi?!» le-am zâs. Domnule, până n-am spart cu pumnu’ cristalu’ di pi masî, nu s-au lăsat. «Bă, nenoroşiţâlor! am urlat la ei. Dacă vin americanii işi, printr-un absurd, şî sî duşi comunismu’ di râpî, voi fujiţî la Moscova cu toate otrepili din jurul Anei Pauker. Da’ pi mini mă iau în primiri: cî di şi-am scris Răzăşii lui Bogdan«Răzăşii lui Bogdan» era o piesă în care lămuream lumea să se înscrie la colectiv. Nhi-a făcut un rău mari «Europa Liberă», m-au lăudat acolo, şeva de speriat. Parcî nhi-ar hi fabricat dosar ca sî pot fuji din ţarî! Ascultam şî zâşiam cî nu-i adevărat. Nu credeam cî asemenea piesî di teatru poati hi aprobatî dincolu di Cortina di hier. Aveam, şi-i drept, şî replici din astea – ţăranii vorbeau ca ei – «Cruşea mamii lor di americani, tot hin şî nu mai hin! Hir’ar mama lor a dracu’». Am fost decorat cu premiul I ca autor, au venit atunci de la Uniunea Scriitorilor să mă facă membru… Patru ani piesa «Răzăşii lui Bogdan» a fost inclusă în programa analitică pentru cei care dădeau la litere. Mai am trei exemplare: unu’ la Academie, la bibliotecă şi celelalte două nu spun undi; trei exemplare bătute la maşină…“

– Despre ce era piesa?

„Piesa mea aşa începe, cu Jâtaru: «Până-aişi colectiva, de-aişi Bogdăneşti!»…“

– Aoleu!… Asta era replica protestatarilor de la Cluj: „Până aici e comunism, de-aici încolo Mănăştur!”

„Păi, di şi credeai cî m-au anchetat?! În piesa asta s-a făcut emerit pe rol, ăsta, actorul Mihăilescu Brăila. Am jucat mai târziu cu el în filme, fantastic era…”

 

Povestea ridică puţin vălul asupra unei zone a creaţiei mai puţin cunoscute: Ernest Maftei, scenaristul. Era un actor complex, conectat la realitate, ştiind cum să topească în el trăiri şi experienţe contradictorii, pe care le turna în forme artistice… Lucra doar cu anumiţi regizori, anticipa, pe platou, solicitările, iar atunci când îşi compunea un anume rol renunţa la multe dintre replici, ori le formula el însuşi, nemulţumit de falsitatea celor prezente în scenariu. Atunci când trăieşti, aievea, o scenă, o situaţie, lucrurile sunt fireşti, ştii când şi ce trebuie să spui, când să taci.

„Tăcerile, gesturile, privirile spun mai mult decât vorbele… Uitaţi-vă pe ecrane; cele mai multe filme sunt doar o înşiruire de vorbe goale. Un text adevărat?! Bună întrebare! Este 90 la sută tăcere şi restul cuvinte. Numai că trebuie să ştii unde anume şi cum să le pui. Cuvintele trebuie doar să îmbrace conţinutul, aşa cum vestmintele sumare îmbracă o femeie… Restul e ispită; noapte şi farmec… Şi încă ceva…”

– Ce?!…

„Ooo, Doamne! …Moartea. Trebuie sî hie moartea aproapi! Altfel, dijeaba… Citeşte ultimele proze ale lui Pavel Dan. Ştia cî moari!…“

„(…) Şî piesa mea aşa înşepi, cu Jâtaru: «Pânî-aişi colectiva, di-aişi i-a Jâtarului.» Io, când am scris-o mă mutasâm acolu, pi câmp, la marjinea satului. Vedeam aievea personajele, ca într-un film. Ştii, cum i arcu’ de triumf la oraş, aşa era pi vremuri, la sati, poarta jâtăriei… Acolo era unu’, şel mai sărac din sat, cari îşi făşea o poiatî şî el păzea câmpu’. Şî toţ, toamna, când vineau, îi dădeau: ba un sac di grâu, ba un sac di cartofi… Acolu’, la poarta jâtăriei, stăteam eu. Scriam şî-i vedeam, şî-i auzeam pi toţî şi vorghesc. Tremura şî inima în mini când scriam! Da’ şini înţăleji una ca asta?! Dacî spui, cred cî ai înnebunit. Şî piesa mea aşa înşepi: cu «jâtaru’»! Io eram jâtaru’…”

 

Toatî ţara îmi zâşi Bădie, şî nu ştie di şi!

 

„(…) Pânî-aişi colectiva, d-aişi – Bogdăneşti!“

– Replică mare. Ruptă din viaţă…

„Erau vorbele şelor porniţî împotriva comunismului. Când am pus replica asta, am ştiut şi fac. Şini-o auzea, îş aduşea aminti. A avut succes mare piesa. S-a oprit, i-au dat drumu’, iar au oprit-o şî pi urmî i-au dat drumu’ iar… Cî era în Comitetul Central, ăăă… un băiet, cari fusăsî comandant legionar al tineretului din Piatra Neamţ. Legionarii n-au avut oameni proşti. Unii or murit, da’ mulţ’ s-or infiltrat. Îi ştiam pi toţi. Băietu’ aista, di la Piatra, era responsabil pe culturî. Pi mulţ’ români adevăraţî a salvat şî ăsta. Cum vinea câti o reclamaţie di jios, trimitea controali pi capul lor şi-i schimba pi toţ. Numai secături intraseră în Partid şi în Securitate. Şî… m-am dus la el: «Ioti, bre, ăştia mi-au oprit piesa!» Şî-mi zâşi: «Lasî, Bădie, dau ordin să-i dea drumu’! Pânî m-or afla…» L-au aflat şi l-au împuşcat!…”

Ce grade erau în Mişcarea Legionară?

„Ăl mai mare-i Bădia!…”

– E o glumă sau…?!

„Nu-i glumî! Toatî ţara îmi zâşi «Bădie», da’ nu ştie di şi! …Asta am spus-o şi la televizor; am filmat cu Eugenia Vodă, o să cer să mai dea emisiunea, da’ li-i frică! Am văzut pe urmă la montaj, totul. I-am spus: «Asta tai, asta laşi…» L-a dat ultima dată pe săracu’… pe Bibanu’, acu’ vreo câteva săptămâni… Eugenia Vodă a filmat cu mine acu’ vreo trei ani, atunşi am înşeput… Când a văzut ce-i spun, s-a speriat. Îi era frică şi să înregistreze. Ş-am liniştit-o: „Bre, nu vorghim politicî… Să vorghim dispri film, dispri teatru…» Ş-a ieşât numa’ politicî! Ş-am spus la montaj: «sî tai asta, sî tai asta, asta…» I-am povestit şî de Oprişan. Veniseră ruşii aici. Era o prostie să te-apuci să organizezi legionarii sub comunişti. E un fenomen, nu se mai poati repeta…“

 

„(…) Mă luase, cu ceva timp în urmî, Besoiu:

«Nu-i aşa, Bădie, că numai legionarii ne-au salvat?!»

«Du-ti, băi, di-aişi! Undi vez’ lejionari?! Câţi mai sunt, li curg băşinili, iar tineretu’ sî duşi la discotecî! Dă-nhi 100 di tineri cari sî moarî pentru neam!?»…“

 

„(…) Apropo de muritul pentru neam, asta am spus-o la televizor. S-a dat, domnule! După un an, da’ s-a dat. Li era fricî… Am primit telefoane şî din străinătate: «Cum de-ai avut, Bădie, aşa curaj?!»”

 

Ca o paranteză, o parte din acest interviu inedit a fost publicată, în 2002, în „Cotidianul”. Textul fusese postat şi pe internet. După apariţie, fapt mai puţin obişnuit, am primit mesaje din toată lumea. Unele confirmau afirmaţii făcute de Ernest Maftei, inclusiv scăparea de la moarte a unui mare număr de evrei din judeţele Bacău şi Neamţ, altele vorbeau despre curajul şi altruismul actorului român ori despre devotamentul arătat în timpul detenţiei unor colegi de suferinţă, altele, mai puţine, încercau să-l denigreze. Ori ascundeau ameninţări la adresa celui care, din dorinţa de a recupera ceva din trecutul apropiat, aducea la lumină atari mărturii incomode. Atunci am înţeles că tot ce am scris şi publicat a fost citit. Cu lupa!…

 

A zâs Căpitanul, «SĂ MURIM PENTRU NEAM!», dar istoria s-a schimbat. Io, zâc aşa, să schimbăm lozânca: «SĂ TRĂIM PENTRU NEAM!

„SĂ TRĂIM PENTRU NEAM!”

„Am spus adevărul, continuă Bădia. Am spus adevărul şî nu m-a crezut nimeni. Asta e istoria, de fapt. Nu doar ceea ce au vrut «ăştia» să pună în cărţi. Reţineţi, formula asta, o veţi mai auzi: «Ăştia!» În 1957, după ce-am jucat la Bacău, eram în Bucureşti, mă angajaseră la Teatrul Poporului. Nu mă dusesem io la Bacău să înfiinţez teatrul, nici la Piteşti. M-au trimis. La Piteşti, m-am dus abia în ‘59… Ş-am înfiinţat Teatrul de Stat. Am jucat în multe teatre la înfiinţare…

 

 

Dar, sî revin: a venit în ţară, paraşutat, Costică Oprişan. Goma vorbeşte despre el. Şi m-am întâlnit cu el zece duminici. Zece duminici, în Bucureşti, în fiecare duminică în altă biserică, la liturghie. Că – îmi zicea el – io sî iau Moldova. În ‘57, bre! Sî organizez io legionarii pe Moldova, şî el Ardealu’. «Ni prindi, bre!» L-am lămurit.

«Băi, omule, zâc, a zâs Căpitanul să murim pentru neam, dar istoria i alta. S-a schimbat: comunismu-i işi, baioneta roşâe-i la cur, ti prindi, băi, imediat. Eu zâc sî schimbăm lozânca: SĂ TRĂIM PENTRU NEAM!» Ai fi crezut? Costică Oprişan, domnule! L-au prins şi a murit în chinuri la Piteşti. L-au prins după două săptămâni la Cluj. El nu ştia şi-i în ţarî, cu şi lepădături ari de-a faşi. Da’ nhi-a zis aşa, după zăşi întâlniri: «Băi, Ernest, îmi juri cî dacî rămâi în viaţî, reînfiinţezi mişcarea legionarî?!» Ş-acuma, să vezi mata, lucru’ dracului; la filmari, Eugenia Vodă mă întreba:  «Şi n-o reînfiinţaţi?» A dracu’ cucoana, puni întrebări cum pui şi dumneata, şi-a băgat ghearâli în şapti mă­nuşi.  «Nu, doamnî. Nişi n-ari rost!»  «Păi – iar ea –, nu mai sunt legionari?»  «Sunt, zâc. Di vreun milion sunt sigur…»  «Cum? Undi?»  «Pi la dealuri, zâc, aşa… prin sate mai retrasî, pi sub munte… Noi, sî vă mai spun şeva, zâc, nu avem, şî nişi n-am avut, doctrinî. Doctrina noastră era credinţa în neamul românesc. Dacî, acum, pi la dealurile noastre mai vezi ţărani vrednişi, ăia sunt legionari! Orişi român dintr-o bucată, cari nu fură, nu ucide, nu minte, care mai are credinţă în Dumnezău şî în neam, e legionar! Ce să mai înfiinţăm?!» Se uita la mini şi pe faţa ei se rostogoleau lacrimi. Am schimbat repede placa: «Acuma vez’, sî nu ti îndrăgosteşti di mine, că ni ies vorbe…»”

 

Un popî cari merji la curvi

„… Le-am vorghit la studenţi. Vreo trii ori le-am vorbit. Le-am spus multe, au mai întrebat şî ii. Le-am spus să nu-şi zicî legionari. Altfel. Oricum. «De ce?» m-au întrebat. «Îi bau, bau! Şi-acu, zâc, aveţi printre voi kaghebişti. Şi rost are?! Vini un puci la Moscova şi muriţi în puşcărie pe dijeaba. Voi, studenţii, zâc, trebuie să învăţaţi bine, să fiţi cinstiţi, să fiţi buni români. Voi o să conduceţi neamul mai târziu, nu secăturile care-au căzut pe capul nostru. Ei sî cred cei mai frumoşi, cei mai deştepţi… Şi sunt, unii… Da’ sunt pentru ei. Unde sunteţi voi să nu fie în jur poluare morală. Asta trebuie. Numa’ să nu vă spuneţi legionari, că-i bau-bau! Ştiu, domnule! Am vorbit cu colonei de la Arhivă, prieteni de-ai mei, sunt documente. Pe Iorga l-a omorât un kaghebist îmbrăcat în cămaşă verde. E dosarul! Sunt fotografii, nume!  «De ce nu-l daţi, să se ştie!»  «Nu-i voie să-l dăm, că află lumea!» Eram, da’ …aşa a fost sî hie! Eram cu Horia Sima în maşină. Am alergat până la Vălenii de Munte, să-l luăm pe Iorga şi să-l ascundem undeva. Dar am ajuns după ce l-au luat şi l-au omorât. Atunci, scârbit, s-a desprins de grupul nostru Cioran. Şi el era legionar, am poză cu el, eram la ţară, amândoi suntem îmbrăcaţi în cămaşă verde… Când mai veniţi, vă arăt…“

– De unde aţi aflat atunci că-l vor omorî pe Iorga?

„Păi, eram la putere. Legionarii erau la putere. Aveam noi interes să-l omorâm pe Iorga? Asta e o prostie! Da’ vedeţi, politică jidovească, legionarii fuseseră aduşi la putere ca să fie compromişi. Aşa cum s-a întâmplat şi acum, după Revoluţie, cu partidele istorice. Da, de asta i-au adus: ca sî-i poată compromiti. Au infiltrat oameni între ei, alţâi, pi de lături, şî …gata. Un vinitruc din ăsta, faşi cât o sută. M-au întrebat la Televiziune – au dat filmul de vreo două ori: «Ştiaţi că o să fie Revoluţie?!» Şi-au găsât omul. Zâc: «Nu, domnule! Di un’ sî ştiu?! Da’ io eram sigur!» Şi Vitanidis m-a întrebat asta. Şî înainti di Revoluţie, cî pornisî valu’ în Europa. Eram în Consiliu, la Cinematografie; că-s membru fondator, eu şî Colea Răutu… M-au ales fără sî hiu membru di partid. A umblat atunci mult Amza Pelea, mi-a făcut propagandî; parcî erau şei di la Europa Liberă, pi vremuri, când îmi lăudau piesa „Răzăşii lui Bogdan”. Ce om extraordinar a fost Amza Pelea! Din 1201 participanţi, am avut 1200 de voturi. Sergiu Nicolaescu a avut unul singur. I-am şi spus: «Te-ai votat singur!» Era galbăn ca şeara. Iar acuma, îs ales în Comitetul înţelepţilor. Ca sî vez’ şi-nhi fac! Şinşi inşi, şî io-s preşădintile lor: Comitetul înţelepţilor din cinematografie. Numai cinematografia lipseşte!…”

– Se mai fac filme româneşti?

„Se fac, da nu-s toate… Ca Blaier, cari, după Revoluţie, a făcut «Crucea de piatră». Şî mă cheamî pi mine: «Măi, Maestre,» aşa mă ia, deh… Blaier! «Ai să joci un rol cum n-ai jucat niciodată.» «Ce rol?» Tace, nimica. Şi-apoi, într-un târziu abia: «Ai să joci un popă care merge la curve…» Când l-am auzit…! «Şi sî fac, bre?!» N-ai văzut Crucea de piatră?! Când s-a desfiinţat Crucea de piatră – casa de curve, ăsta era subiectul… Le-au cărat pe curve, le-au dus cu camioanele, atunci, imediat… Şi, pe tema asta, a făcut subiect de film. Şi Dinică e patronul lor, îîă, glume di aiestea… femei goali, fac amor… În loc sî gândeascî filmi educative, ei iau prostiile di la alţii… Cum era după Revoluţie – nu văzusă lumea! Acu’ nu s-ar mai duşi! Şî-l întreb eu: «Şi sî fac, bre?!» «Joci un popă, e grozav rolu’, Bădie! – îmi zâşi el – Joci un popă care vine la curve! Să facă amor!…» «Şi sî fac, mî?!…» «Ăsta rol, Bădie!» El – mie! Zâc: «Te-ai ramolit, bre! Pot sî joc un preot –aveam nevoie di bani – dacă m-asculţi, care merge pe la bordeluri şi duce lămurire că nu-i frumos ce fac fetele… E bine?» «Dacă ştii tu să-l faci!…» «Păi, aşa, îl fac! Mă vedeai să mă filmeze ridicând poalele şi făcând amor cu una la marginea patului, ce dracu’?» Îs nebuni, bre. A făcut, pe urmă, «Terente». A jucat tot Gheorghe Dinică şi Gavril Pătru, Tania Popa, Constantin Codrescu, Ilarion Ciobanu, Rona Hartner şi nu mai ştiu cari… Eu trebuia să joc pe un bunic al lui Terente. Şi n-am vrut. După o muncî de patru ani, filmul a rezistat două zâli la Patria. Atât! Şi nu s-a mai dus lumea! Şi sî vadî?! Terente, mare curvar, lua gagicile la boieri, le băga în baltă… Amor pe viu… Păi, astea-s filme, bre?!”

 

Partida de şah

„… Jicman, regizorul, face un serial de opt serii; am jucat într-un episod. Daa… am pus carne pe el, adică… Nici nu-l cunoşteam, auzâsăm de el că-i regizor bun, da’… Mi-a dat pace să fac textu’, domnule. Am filmat o zi întreagă. Îs doi ziarişti care umblă prin cartierul respectiv cătând să afle dacă un anume tip a fost executat sau a murit de moarte bună… Şi-ajung în curte la mine… Am scris textul din nou, da’ am făcut un rol…! Mi-a plăcut de Jicman, că şi râdea: «Da, Bădie, aşa! Faci ce vrei! Uite ce iese!» Io mai trăiesc, şel’lalt a murit. Mă-ntreabă reporterii dacă s-o omorât?! «Cum să se omoare? A fost profesor de vioară, avea nevastă drăguţă, gospodină, ave ş-un băiet… Şi, gata, a dispărut!?» «Nu se poate!» «Era de mult, când o venit ruşii aici…» N-am citit tot scenariul, nu-l ştiu! Şi doi ziarişti tot umblă şi ei, aşa ca dumneata, şi depistează ei firele astea, să afle… Io mai trăiesc, am o casă pe Călăraşi, o curte mică, aşa, ca pe timpuri, şi-s sângur… Şi mă trezăsc cu ei în curte…

– Stai de mult aici?

– Di când Pământu’, bre! Da şi-i cu voi?!…

Şi încep a spune. «Hăii, îl ştiu, cum să nu-l ştiu?! Vinea la mine să joace şah.» Asta nu era în text, am spus-o eu. «Daaa?» «Daa! Tare îi plăşea să joace şah…» «Atunci o fost anchetă mare?…» «Mare… Noapte de noapte vinea duba, oprea colu-şa, la colţu’ străzii. Mă uitam de după perdea. Unu nu avea coraj să iasă afară din casă…» Eu am făcut rolu’ aşa… Şî-i întreb eu pe ziarişti, în film: «Cum să se omoare omu’, când avea nevastă vrednică, cu copil… În zâua când a dispărut mă-ntâlnii cu el, uite, pe drum, chiar aici, ca­sa lui era unde-i blocu’ ăla acu… Şî m-am întâlnit cu el, zâc, că era zâua mea. Trebuia să vină la mine, că venea la o ţuică, eii, sigur, şi la un şah! Şi mă lăsa să-l bat, era de treabă… Da’ ştiţi cum îl băteam, bre? Staţ să vă spui…» Luasem o tablă de şah, din aia veche, eram cu ea atunci când au început filmările… Am zâs la unu’: «adă-mi o tablă de şah, băi!» Trebuie să ştii să le ceri. Ş-au găsât. În Bucureşti am filmat, cum am spus, pe Călăraşi… Şi jucam io, sângur, şah…”

– Cum singur?

„Io cu mini:

«Hai, mută, băi.» «Aaaa, te fac mat! Acuşi te fac mat!»

De unu’ sângur: stânga – negrele, şi albu’ – dreapta! Şah!

Intră ziariştii…

Azi când aţi venit, aţi văzut, puneam murături. Aşa a fost şi-atunci. M-au găsit vorbind singur; ca şi dv: «Cu cine grăieşti, Bădie?» «Cu gogonelele, bre. Dacă nu vorbeşti cu ele, nu intră în borcan…»

… Şi-ncep a spune ce dor mi-era mie de-un şah: «Luam calu’, auzi, bă, puştiule? Luam calu’ în mână şi, cu şealaltă mână, îi puneam vecinului ăsta ţuică făcută de mine… Dar ce faci, ţine paharu’, să nu pun pe jos. N-ai mai băut ţuică din asta! El savura ţuica, şi eu, în timpu’ ăsta, vez, puneam calu’ unde îmi trebuia… Luam partida, nu se supăra. Hă, hă…»

Glume de-aiestea; aşa am făcut rolu’. Am făcut un rol! Aşa se face! Le spun eu: «Acu’, dac-aţ venit, nu jucaţi un şah?! Că tare mi-era dor! Care ştie?»

La unu’ îi dau ţuică, unu’ joacă şah cu mine…

Am îmbrăcat rolul, domnule. Vezi mata, au intrat în rol. Tineri! Ce ştiu ei? Cine să-i înveţe? Ăştia care-au făcut Terente, regele bălţilor? O zi am filmat. Am făcut rol mari! Îs doi băieţ tineri, da’ nu ştiau nici rolul; eu spuneam di la mine şi ei sî zăpăşeau…”

Ce înseamnă să ştii rolul, Bădie?

„Să ştii personajul care-l joci, domnule. Să ai experienţă de viaţă! Ştii cum găsesc personajele?! Nu ştii! Uite: eu pe dumneata te cunosc, că ţi-am citit cărţile… Şi Hristosul de tinichea şi Parfum de Rahela. Ce filme extraordinare s-ar putea face după ele… Sunt pline de viaţă întâmplările astea…”

– Şi de unde ar putea un tânăr să-şi scoată, la repezeală, cantităţi uriaşe de experienţă de viaţă? Cum să lucreze cu ea?

 

La casa unde-am locuit în film

 

„Ai pus întrebare grea…”

Oftează, căutând parcă prin scorburile unui pom uriaş, amintiri depozitate cine ştie când. Când filma pentru „Răscoala” se îndrăgostise o ţărancă de el. O descrie antologic, dar nu se lasă furat de amintiri. Căci amintirile sunt doar calea alunecoasă către comorile din adâncuri. Şi-odată, când erau împreună, prin crângul de sălcii de pe malul nu ştiu cărui pârâu, în plină „desfăşurare”, tocmai atunci trimite regizorul un şofer după el: „Hai, Bădie, că avem filmare!” Şi Bădia dă să se ridice. Dar ţăranca îl prinde cu mâinile de cap: „Dac-o scoţi, te omor!”. El însă, era cu un pas înaintea ei. Ştia că e speriată de moarte de raci. Şi-i arată unul, care tocmai îşi lustruia cleştii în soare pe o piatră din apropierea pârâului. „Era plin pârâul de raci…”

– Şi chiar era racul aproape?

„Nu era nici un rac; da aşa de tare s-a speriat, că nu i-a mai trebuit nimic. Şi-am putut şi eu să merg la filmare. Când te legi, trebuie să gândeşti şi cum te vei dezlega… Dar, nu asta am vrut să vă spun; numai ziariştii proşti n-au văzut în istoriile mele decât aventurile amoroase… Acolo erau mulţi raci; şi mi-a povestit un biolog, o dată, cum năpârlesc racii. Cresc doar, şi ei. Şi să vezi minune; atunci când racul creşte, are nevoie de o altă crustă, cea veche e prea mică, îi trebuie una mai largă…

Întrebarea e: de unde îşi ia racul atâtea săruri de calcar şi ce-o mai fi? Că-i trebuie ceva… Şi să vezi: când îi vine vremea, corpul lui absoarbe şi depozitează sărurile minerale din crustă: îşi «mănâncă» propria lui haină, propria lui casă. Ce mai rămâne din haina veche, ca o frunză putredă, o leapădă în apă. Şi racul e în chelea goală. Are Sorescu, undeva un vers, e genial, domnule: «Şi nu ştii ce moale sunt în adânc…» Aşa e şi racul, este unul dintre răpitorii cei mai de temut în lumea lui şi devine cel mai vulnerabil… Se retrage, zile întregi stă pitit în găuri. Până îşi face haina nouă, din rezervele de calcar depozitate în el… Aşa e şi artistul; sunt cicluri în viaţă; cel mai vul­ne­rabil este atunci când îşi secretă din vechile trăiri haina cea nouă; rolul… Dumneata ai avut noroc; în momentul ăsta m-ai prins cu interviul… Eu veneam acum de pe Călăraşi, de la casa aceea «unde-am locuit în film»…

Ar trebui să cer bani grei pentru ce vă spun acum…”

Se uită către mine, şi parcă s-ar plimba prin toate ungherele sufletului. Adaugă apoi, repede, ca şi cum s-ar grăbi să se întoarcă la casa aceea de pe strada Călăraşi din Bucureşti, înainte ca zorii zilei să risipească vraja adunată.

***

Încă n-am văzut pe cineva povestind în felul ăsta. Se ridică de pe scaun, arată unde era răul, unde era ţăranca aceia cu ţâţele pietroase ca berbecii folosiţi pentru a sparge porţile cetăţilor, cum a pârâit când a pătruns-o, apoi arată o salcie închipuită lângă pereţii scorojiţi ai apartamentului. Te face în câteva clipe să intri în lumea lui, să vezi aievea tot ce a văzut el. Vinul cel negru făcut de mâna lui, din strugurii aduşi din Vrancea, paharele, murăturile şi carnea de porc, sfârâind pe grătar, culori şi mirosuri, toate câte sunt aduc amintiri… întâmplări. Viaţă. Straniu se mai împletesc toate…

 

„(…) Când am făcut filmul Vlad Ţepeş, aveam numai hia asta neagră… Iese un hin, de-ţi vine să te naşti încă o dată. Rămâne negru pe pahar… Tari, domnule… Şi am fost de am prezentat filmul Ţepeş, la Ştefăneşti. Au – aveau – o cramă la Ştefăneştii de Argeş, tiii… Şi fermă…”

 

„(…) Roluri? Or fi vreo 260. Ai zâs ghini «roluri»! Dar filme cu roluri bune, cred că am, aşa, vreo 50… N-am ţinut o evidenţî a lor; o vreme îmi notam doar numele femeilor cucerite… Am ajuns la câteva sute, umplusem un caiet şi n-am mai scris…”

– În Răscoala ce rol aţi avut?

„Mărin Mărin, ăl cu coasa. Scrie în roman: el bate coasa în curte. Şi-un altul: «Ce baţi coasa?» «Să fi-e bă-tu-tă! Când să bate coasa, buruienile – hmm! – încep să tremure…»”

– Mai uitaţi rolurile astea? Le puteţi uita? Sau le încorporaţi în adâncul dv cum face racul cu vechea lui cochilie?!

„Şî asta i o întrebări… Nu-i greu sî înveţi un rol, i mai greu să-l uiţi pi şel vechi. Ţin minte întâmplările; nu-i film să nu fi avut întâmplări nostime; n-am fost o dată la filmări să nu hi găsât o femeie cari sî alerji după mini. Mereu, femeia…“

 

Oftează câtre năluci doar de el văzute… Priveşte către pereţi, poate dincolo de ei. Pe alocuri sunt coşcoviţi, aşa cum sunt şi la mine, acasă… Mereu plecat la filmări, mereu în căutarea celeilalte jumătăţi, n-a mai avut timp să se ocupe de gospodărie. La fel ca şi mine, acoperise doar locurile de unde căzuse tencuiala cu fotografii… Undeva, ca să ascundă o crăpătură inestetică, poate de la cutremurul din 1977, a acăţat într-un cui o vioară veche… I-am făcut o fotografie cu acea vioară. Semănau…

 

„În spatele unui rol e o femeie, în spatele operatorului care mă filmează sunt eu…”

– Cum vine asta? Nu trebuie să fiţi în faţa operatorului, în faţa camerei de filmat…?!

„E o poveste şi asta, mi-a scăpat… Dumneata nu te joci, chiar că stai la pândă şi aştepţi să mă prinzi. Discutăm de şase, şapte ceasuri şi nu-ţi scapă un amănunt… Vezi, e chestia asta cu al doilea eu; e teoria lansată şi de Lovinescu, dar şi filosofii străini şi cei care se ocupă de arta actorului ştiu asta. La Moscova, când am mers cu Osânda, au tăbărât toţi pe mine cu întrebările. Şi nu se jucau… Văzuseră din film că stăpâneam asta. Vroiau să ştie cum am învăţat-o. E un fenomen, mulţi actori, colegi de-ai mei, nu-şi dau seama… N-au trecut prin ce-am trecut eu. Sunt aici clenciuri psihologice, subtilităţi… Eram pe scenă, jucam, şi venea câte un coleg la mine să mă întrebe: «Eii, cum am fost în rol?!» Dacă simţi nevoia să întrebi un coleg cum ai fost, înseamnă că ai jucat prost… La început de tot, când am primit un rol într-un film, am fost eu nemaipo­menit de încântat şi mă duc acasă la tata să-i spun că am jucat. Şi vine tata la premieră, şi vin şi eu şi mă uit. «Băi, băiete, da unde-ai jucat tu. Cu nu te-am văzut?!» Zâc: «Nu m-ai văzut, că eu eram ăla cu lada…» Duceam o ladă pe umăr, şi în film nu mi se vedea capul, se vedea numai lada… Observasem asta abia la premieră. Şi tot atunci, fiind în sală, spectator, am văzut şi altceva. În film era şi un cal; a fost cel mai bun actor dintre toţi. El nu ştia că îl filmează. Şi, închipuie-ţi, asta a observat-o tata. «Băi, dacă vrei să fii actor şi să joci în filme, învaţă de la calul şela; ăsta actor, bre, băieti…» Şi-am rămas cu vorbele astea. A trecut ceva timp până am ajuns să controlez fenomenul. Sunt la teatru, pe scenă. Joc. Întotdeauna, oricât de dificil ar fi rolul, eu sunt la lojă, în civil, şi mă văd. Total. De-acolo, din lojă, eu mă văd pe scenă, în personaj. Dacă nu mă văd, scena nu-mi iese. E ratată. Este secretul meu, am eu autocontrolul ăsta. Şi de câte ori am filmat, la fel: sunt în spatele aparatului, lângă operator şi mă văd. Şi dumneata, faci la fel, dar nu ştii. Eşti pe scaun, în faţa mea şi notezi, dar eşti şi una cu mine. De asta ai sesizat ce ţi-am spus. Mai rar cei care pot face aşa ceva…”

– De unde aţi aflat asta, din Lovinescu?

„Nu. Din viaţă, domnule! Cum crezi că am scăpat eu din închisoarea de la Vaslui? Au împuşcat jumătate din deţinuţi. Eram acolo, numărau din zece în zece, şi vedeam cum ţâşnesc creierii celor de lângă mine. Şi nu ştiam: îmi vine ori nu-mi vine şi mie rândul… Când treci prin aşa ceva nu mai eşti acelaşi om. De citit, am citit pe urmă; are Lovinescu un studiu, «Al doilea eu», parcă…”

– Şi totuşi, cum aţi descoperit asta?

„Mă vedeam, pur şi simplu… Eu, când aveam opt ani, v-am spus că m-am născut într-un sat de răzăşi din judeţul Bacău, pe malul Siretului. Aveam casa pe un mal de râpă… Şi am visat, opt ani aveam, că mă dădeam pe râpă de-a rostogolul şi mă filmau. Habar n-aveam eu atunci ce-i acela film. În vale-i Siretul… Hă, hă… Interesant, nu?! I-o soartă! De exemplu, când am împlinit şapte ani, terminasem clasa I-a, şi am luat premiul I. Şi învăţătorul mi-a dat la premiu «Velerim şi Veler Doamne» de Victor Ion Popa…”

– Carte după care s-a făcut scenariul filmului Osânda

„Aşa… E sus acum, când mai vii îţi arăt şî cartea. Toată biblioteca am dus-o la băiat, stă în apartamentul de sus… Şi-au trecut 50 de ani, ca în ’76, să joc rol principal din cartea asta. Hm… Am avut o ţâră de conflict; acelaşi cantonier Petrache în cartea «Velerim şi Veler Doamne» este chipul ţăranului român cinstit, care se sacrifică pentru un prieten…”

*

Iar mi-a scăpat; parcă aş fi la o vânătoare de raci în timpul năpârlirii. S-a dus Bădia să se pitească prin cotloanele lui… Până îşi face o altă mască. Nici o vorbă despre cel de-al doilea eu.

*

Pe 6 martie, Bădia, adică maestrul Ernest Maftei, îşi aniversa, doftoricindu-se, ziua de naştere. L-am găsit acasă, cu febră.

„Am răcit la filmări, la Ferma. Şi-acum iau antibiotice, am făcut febră mare, da’ nu mă las. Cum se mai încălzeşte puţin şi scap de filmări, mă duc la ţară, la Oaza mea. Am balta în capătul grădinii. Acolo mă vindec…”

– Pescuiţi?

„Cum să nu! Am prins acolo, la baltă, şi somn… Da’ ce somn, bre. Aşa, de vreo două ore şî mai ghini!”

 

S-a născut la Prăjeşti, o comună de pe malul Siretului, din judeţul Bacău, şi-acolo, a prins şi dragostea pentru apă şi pescuit. Dar, atunci, pe Siret nu venea nici otravă, cum s-a întâmplat în vara anului 2000, şi nu veneau nici morile drăceşti ale comunismului adus de lichele… Bădia povesteşte. Începe cu o glumă, trece către o păţanie din asta cu fete sau femei care vor să fie artiste, şi-apoi alunecă într-o întâmplare teribilă, trăită de el. Fără să prinzi de veste, te-a şi luat cu el în atmosfera unui film sau a altuia. Şi parcă filmările încep iarăşi, ca şi cum trecutul ar învia cu fiecare poveste, cu fiecare întâmplare adusă în prezent. N-am întâlnit încă om cu o putere mai mare de-a actualiza trecutul.

 

«Sunt actor, băi!». «Fuji, bă, de-aişi!»

 

– Mai uitaţi rolurile astea?

„Ţân minti întâmplărili; nu-i film sî nu hi avut întâmplări nostimi!”

Vorbeşte pe limba lui, limba cea dulce moldovenească. Dar, textul, scris ca atare, e greu de citit. Şi dintr-o dată:

„Da’ şi faci, mă întreghi iar acelaşi lucru!?… Mai ghini sî-ţî spun o chestie, cum am făcut rolurile pentru Răscoala. S-a filmat la Ciocăneşti, de la Oaza mea încă cinci kilometri. Din toatei satele dimprejur, au fost figuranţi; trebuia figuraţie mare. Vaiii, şi ne-am distrat. Când am zis «Vrem pământ!», ăştia o luaseră într-adins, vroiau pământul înapoi! Aveam vorbe de spus. …Pe prispa Primăriei, cum ar fi Primăria comunei respective, se adunaseră câţiva, şi eu, cu Ilarion Ciobanu, aveam vorbe… Eu – coasa în mână! Aveam vorbe, domnule, trebuia să le spun. Mă îmbrăcasem în alb, m-am gândit, filmili astea le văd şi străinii; iţari albi, cojoc alb… Dintr-o mie, câţi erau acolo în figuraţie, eu mă văd de departi, îs alb, sângur, cu cojocu! … Da, şi sî vez?! În prima zî, când s-a făcut repetiţia, au înşeput sî mă întrebi ţăranii: «Tu di unde eşti, băi? Din şi sat, cî nu ti cunoaştim?!». În clipa aia, mi-am dat seama că semăn cu ei. Adică, îs ţăran, îs de-acolo! Da’, io le spun din prima zi: «Sunt actor, băi!». «Fuji, bă, de-aişi!» Începusărî sî râdî di mini, nu mă credeau. Atunşi am zis: «Gata, sunt în rol!». Şî a doua zî, când am filmat, aveam vorbe, cum v-am zis. Ce crezi, domnule, că mi se întâmplă?! Trebuia să fiu în mulţime, aşa mai în faţă, să mă poată auzi cei de pe prispa de la Primărie. Nu m-au lăsat ţăranii să spun o vorbă, nu puteam filma. «Dă-ti, mă, dioparti!» Ăştia din spatele meu, figuranţii: «Dă-ti, mă, dioparti, sî vedem artiştii!». Asta e, da. Eram di-acolu. Aşa tre’ să hii!”

– Cel mai greu moment în Răscoala care a fost?

„Aaaa, când îl bat pe Colea Răutu; trebuia sî-l bat ca lumea, da’ nhi-a fost nhilî di el. Că el era vechilul boierului!…”

 

Negativul din dulapul lui Lucian Pintilie

 

„(…) Am fost în relaţii bune cu regizorii, îmi povestea actorul Ernest Maftei. Le-am câştigat simpatia… Şi mă lăsau să schimb replicile, că eu vedeam că nu era ce trebuie… şi-n film, nu ai nevoie de multe vorbe… Omul trebuie să vadă… Şi veneau ei la mine: «Bădie, ia-l şi umanizează-l! Păstrezi ideea, dar cu alte vorbe. Şi nu mă cenzura. Săptămâna trecută, au dat iar Reconstituirea. Pe Tele7ABC l-au dat. Film mare, ăsta, domnule. Mare! Este procesul comunismului. M-au chemat acum vreo două săptămâni să facem un documentar în legătură cu Revoluţia. Şi le-am spus că am vrut să distrug comunismul şi a venit Securitatea şi m-a ajutat. Se uitau la mine ca şi când aş fi căzut din cer. «Da, zâc: A fost Securitate de două feluri: Securitate bună şi Securitate rea…»“

– Pe Lucian Pintilie când l-aţi cunoscut?

„Când a absolvit institutul a fost numit regizor la Televiziune. Pe atunci nu se imprima, am avut conflict cu el. Ne salutam, dar asta a fost până la Reconstituirea. «Hai noroc!» El: «Da!» Şi pleca. Fusese numit regizor. Tânăr, absolvent, făcuse Regia, la Institut. Şi-am avut un rol formidabil atunci. Casa de piatră se numea piesa. Şase soldaţi şi eu sergent. Eu, al şaptelea, cu şase soldaţi. Eram într-o cazemată, înconjuraţi. Asta era toată piesa de teatru, în trei acte. Şi eu, în două săptămâni, îs gata cu rolul. Dar Pintilie a repetat vreo două luni. El e aşa un tip, că dacă-i spui că are talent, se supără. El e genial. Repeta cu actorii până la trei noaptea; stăteam atunci pe Badea Cârţan, în casă la curte, şi ieşeam de la televiziune la trei noaptea. Şi pe stradă, el către mine: «Noi suntem două genii, noi vom cuceri lumea!» Zâc: «Bre, tu eşti! Io nu-s!»

Şi-atâta m-a înnebunit atunci, de nu-mi mai trebuia. Eu eram gata, el că facem repetiţie! Două luni, tot repetiţie. Şi, într-un timp, am început să fac febră. Cum îl vedeam pe Pintilie, făceam 40 de grade. Şi i-am făcut o figură mare: era sâmbătă premiera, iar eu, de luni nu m-am mai dus la repetiţie. Stam acasă. Şi a venit după mine. «Păi, nu vii?! Că mai avem o generală.» «Băi, tată. Ioti termometrul: patruzăşi cu două, domnule!» «Eşti bolnav, rău.» A ieşit. Nevastă-mea către mine: «Bolnav, rău?» Pun iar termometrul: 36 cu 7! Când îl vedeam făceam 40 de grade, domnule! Şi nu m-am dus! A venit şi joi: «Haide că…» «Nu, dragă, nu vezi că-s bolnav?! Ia-l pe Mereuţă.» L-a luat. Şi, gândeşte, a mai repetat alte două luni cu Mereuţă, a amânat premiera. Da’ după ce l-a luat pe Mereuţă, pe bulevard, mă văd cu el.

Eu sănătos, sprinten. «Aaa, deci nu eşti bolnav.» «Băi, omule, m-ai înnebunit; eu la tine nu mai joc niciodată…»“

 

– Şi cu Reconstituirea cum a fost?

„… A fost grozav, domnule. Eu ştiam nuvela, a scris-o Pătraşcu. O nuvelă foarte bună. Am făcut filmul în patru săptămâni. Patru săptămâni. Formidabil a fost. L-am văzut luni, acum, cu fiu-meu. «Ce-i cu lungimile astea?! Te plictiseşte! Nu-l înţeleg.» Fiecare film e cu schepsis. Fiecare metru e fenomenal. Fiecare replică sau gest reluat are un rost…”

– Şi cum de v-a chemat Pintilie, dacă eraţi certaţi?

„Păi, să vezi cum! Hm, a fost cam tare… Primesc un telefon de la Buftea. Mă cunoşteau toţi directorii, ştiau de mine. «Bădie, vino urgent, că iscăleşti un contract de 40 de mii de lei!» Erau bani atunci, un inginer bun, cu vechime, nu avea 3000 lei pe lună. Şi eu luam 40.000 de film. Şi făceam opt filme pe an… Acu 40 de ani era… Şi mă duc. Pătraşcu, e nuvelist el, seamănă cu mata, aşa, la faţă, acu-i cu părul alb. Zâc, ei: «Au făcut probe şase actori până acum! Şase! Şi noi mereu: Să vină Maftei!» Făceau probe pentru poliţai. Şi ăsta, Pintilie adică, sec: «Da.» Şi pleacă. A plecat în prospecţie la Sinaia. Făcea prospecţie, cică să aleagă terenu’ unde se filmează… Sanchi! «Bun.» «Vine miercuri înapoi la Buftea.» «Da până atunci iscăleşti contractu’…» Atât a zis când a plecat la Sinaia: «Să vie şi Maftei! Să vie!» Şi-a plecat! Prietenii mei: «Iscăleşte, bre, repede contractu´, şi gata. N-a iscălit nimeni pânî-acu!» Am citit scenariul şi-am iscălit contractul.

„(…) Era o zi de miercuri şi trebuia să mă duc la Buftea. Că venea iar Pintilie. Eu ce-am făcut?! Mă duc la Crevedia, la plutonieru’ de Miliţie, cu bicicleta, că n-aveam maşină…“

 

Râde, şodos. Îşi aminteşte scena înainte s-o pună pe cuvinte.

 

„Îl aştept la post, că era pe teren, în misiune. Om cam la o vârstă şi statură cu mine, neînsurat, cu motocicletă. Plutonier de Miliţie… Şi vine el, la post, cu motocicleta, cu costumu’ lui prăfuit, şapca asudată, tot, transpirat, cu porthartu’… Cum era. «Domnule, zâc, eu o să fac un rol di poliţai. Îmi trebuie costumu’ ăsta. Un costum de poliţai!» «Hai cu mine», zice. Şedea într-o garsonieră în Buftea, om neînsurat. «Hai să-ţi dau unul nou!» Zâc: «Nu! Dumneata te îmbraşi cu ăla nou şi mie mi-l dai pe ăsta, rodat, aşa. Cu ăsta voi face filmu’.» Era de-acolo, adică, rodat.

Şi mă-mbrac, acolo, la el, în garsonieră şi, zâc: «Dumneata în ăla nou te îmbraci acum şi, pe motocicletă, vii şi m-aştepţi la bufet.» Şi-am intrat în uniforma lui! Şi el s-a dus la bufet: «M-aştepţi aici, în jumate de oră, viu. Ia, comandă, serveşti tot ce vrei…»

 

Şi mă duc eu şi intru în birou. Toţ’ acolu: Pintilie, toţ, şi eu cu şapca pi ochi. Cu şapca aşa, porthartu’ – işi, pistolu’ dincoaşi…”

 

Bădia s-a ridicat în picioare, şi-a luat poziţia din rolul de atunci, şi s-a îndepărtat de măsuţa rotundă, joasă, cu spatele, până aproape de telefon. În timpul ăsta nu tace: „Mi-am făcut prieteni peste tot, nu poţi altfel.” Şi după ce-a luat cuvenita distanţă şi are loc să facă vreo câţiva paşi, atmosfera din încăpere s-a schimbat brusc. Acum este cu spatele spre fereastră şi cu faţa chiar umbrită, pe cap nu are nici o şapcă, dar a tras de cozoroc peste ochi ca şi cum ar fi avut una, iar sprâncenele-i stufoase s-au aplecat ţanţoş deasupra ochilor, ca un fel de streaşină… Duce mâna la brâu şi arată, venind către mine, cum mergea atunci:

«Cu şapca aşa, porthartu’ – işi, pistolu’ – dincoaşi…» Mi-am schimbat şi vocea: «Am auzit că faceţi un film de cinema. Io sunt în organ! Hâc! Sunt în organ şi aş juca!…»

Începe Pintilie să se gândească. «Sigur, zâce, o să luăm un ajutor. Dumneata eşti poliţai, sigur…» Încă se gândea cum să facă… Avea nevoie de actori… Eu ridic vocea: «Eu sunt în organ…» «Ei, nu se poate; un poliţai?! Nu putem lua un poliţai!» sare Pintilie. «Să mai încercăm nişte artişti. Ia vedeţi, a venit Maftei?!»

Şi-atunci, îmi ridic şapca, eram ca şi acum, cu spatele la fereastră… În fine, m-a recunoscut. M-a luat în braţe şi ne-am împăcat. După ani de zile! Şi-am jucat rolul. În costumul ăluia. Vaii, da ce-a mai fost…!

Era filmul aproape gata când au intrat ruşii în Cehoslovacia. Era Ion Brad – l-a aprobat. Era Sălcudeanu – directorul Buftei – şi-a fost dat afară. Dat afară Sălcudeanu c-a aprobat filmul. A fost interzis. Poetul Brad era ministrul Artelor. După 300 de metri de peliculă vine şi vede materialul la Buftea. A venit şi la mine, la Sinaia, când turnam. Sunt prieten cu el – eram şi atunci –, mai scriam şi eu versuri… Nu erau comunişti convinşi… erau intraţi aşa, strecuraţi, ca fripturiştii… Ştii matali care-i definiţia comunismului? Fac o paranteză, am dat definiţia asta într-un interviu, a şi apărut în 22”, era atunci într-o singură pagină revista 22”. Eram la Teatrul Naţional, era şi poetul acesta, care-a făcut Plai cu boi, Dinescu. «Comunismul este mediocritatea tehnicizată – me-di-o-cri-ta-tea – îi bagi tehnica pe gât şi tot nu ştie ce să facă cu ea! – ajutată de intelectualitatea coruptă.» Aşa le-am spus. Dacă intelectualii nu erau corupţi, nu prindea comunismul. Puţini au rămas necorupţi… Sunt multe, hă, hă… … Şi-am făcut atuncea filmul în costumul ăla şi Brad, tot molfăia, că îi stă în gât… Ca să-şi salveze chelea, na! Am văzut cum vine treaba. Şi-atunci, ce-am făcut?! Am adus şi masa de montaj la Sinaia. Şi filmam, şi pe secret, developam la Bucureşti, şi iar la Sinaia pentru montaj. S-a montat tot filmul şi când a fost gata, l-am prezentat… Numai că am uitat să le spunem că s-a păstrat negativul. Negativul filmului Reconstituirea a stat pitit în dulap la Pintilie. Noi am prezentat filmul. Şi când l-au văzut şefii Securităţii – veniseră vreo câţiva generali la Buftea – au ieşit râzând. Nu erau proşti. Şi zâc: «Păi, de ce-l interziceţi?!» «Eiii, e altceva; nouă ne-a plăcut, daaa – şi-arată cu deştu’ în sus! – poporu’ ce înţelege?!»

 

Cum l-am făcut?! O odisee a fost… Zâci că l-ai văzut? Stau eu, acolo, şi aştept să vină gazu’, cu arestaţii… ăştia, Mihăiţă şi cu Găitan erau studenţi în anul IV, numai ei mai trăiesc şi cu mine, şi cu Pintilie; restu-s morţi, săracii… Şi stau acolo, cu ţâgara… Aia de la mine este, nu era în scenariu… ăla cu rana pe cap: «Vez to’arăşu’ câ faci băşici, to’arăşu!» «Nu fac că am pigmentaţia! …» ăsta, bănuitor: «Ce-ai zis că ai?!» Nu ştia ce-i aia! «Ce-ai zis că ai?!» «Nu fac băşici că am chelea care…» «A-ha…» Brad că vrea să vadă ce facem, călare pe noi! I-am spus: «Băi, eu fac un om… N-ai să vezi filmul; până nu-i gata! Ce vreţi?! Îl interziceţi până nu-l facem?! Aţi înnebunit?! Lăsaţi-ne măcar să-l terminăm!…» Veniseră evenimentele din Cehoslovacia şi-i era frică. Zâc: «Eu fac un poliţai care execută ordinu´; dacă-mi dai ordin să tai omu-n două, eu îl tai; îmi dai ordin să-l lichesc la loc, îl lichesc la loc…»

Eu mi-am luat cameră, singur, la Pallas, n-avem treabă, eram belfer; ei şedeau în căsuţe acolo, la Cumpătul. Eu la Pallas, în restaurant. Am venit acasă fără nici un leu; 40.000 de lei am primit, 40.000 lei am băut! În patru săptămâni am tocat toţi banii. Cu drapel tricolor pe masă şi cu sticla. Eu n-am băut apă di 40 de ani!… Da, vez’, nici nu mă îmbăt: beau atâta cât mi-i sete. Uneori mi-e sete de-un chil, alteori de două… Şi stăteam în bar, găsisem una, o fătucă, mustea nu alta. Numai ţâţe şi cur… Parcă era coardă de vie, când o tai, primăvara. Curgea mustul din ea. Pintilie, sever. Când mă vedea, se făcea negru. Căuta să mă prindă cu ceva, să se răzbune. Eu cu fătuca, cu sticla şi cu drapelul. La Pallas. Dacă nu ştia careva textu’, suprima filmările. STOP! Nu mai filmăm până nu învaţă artiştii rolul. Figură mare, făcea pe nebunul! Şi m-a pândit într-o zi, la scena în care vine gazu’ cu ăia doi, arestaţii. Şi eu pe trepte, jos, cobor… Şi patru pagini trebuia să spun, domnule! Patru pagini de text! Domnule, în film nu trebuie vorbe, că se vede doar… Nu?! Teatru-i cu vorbe! În film trebuie acţiune. Şi-apoi, cum să pui în gura unui poliţai, patru pagini de text… Când el abia dacă ştie: «Să trăiţ’!»

Pintilie ştia că n-am învăţat rolul deloc. Stătusem până la 7 dimineaţa în bar. M-am bărbierit, iute, la opt filmare! Şi, hă, hă, cobor treptele. Încet, clătinându-mă, ca omul nedormit. Lui îi luceau ochii să vadă ce fac. Şi ăsta, care aprobase să facem filmul, era maior de Securitate, da’ să-i spunem în loc de maior, procuror. Bădia se ridică brusc de pe scaun, ia poziţie de drepţi, ca şi cum ar fi fost chiar atunci, la raport: «Să trăiţ’ to’arăşu maior!» Tare. Au schimbat, au pus procuror când au dat filmu’. Şi eu mă opresc, frumos, că m-a pus să repet şi să spun tot textul, îi sticleau ochii lui Pintilie. Era în ziua de Sf. Constantin şi Elena, patru pagini, domnule, doar nu eram nebun.

…Fac eu un drepţi: «Să trăiţ’ to’arăşu’ maior! Am procedat conform!»

Şi gata. Îl pufneşte, domnule, un râs pe Pintilie, şi râde, şi râde…

Asta era: «Am procedat conform» «Eşti genial, Bădie! STOP» Şi-a venit să mă îmbrăţişeze. Era şi un meci bun, la ora 2,00. Pe mine mă aştepta fătuca la bar, v-am spus, numai ţâţe şi cur era. O fericire. Vine Pintilie şi mă găseşte cu ea în braţe: «Bădie, băi nebunule, umblă la text, vezi că e scena aia de la masă… Mai lucreaz-o…»

Era multă polologhie, filmul trata prostia comunistă…

Şi iată, a rămas film de referinţă!”*

 

———————————————-

*Fragment din romanul-documentar: Cătuşe de plastic, în curs de pregătire la Editura CODEX AUREUS, Bucureşti; fotografia reprodusă la începutul textului mi-a fost  oferită  – când mai era! – de artistul Ernest Maftei.

**Interviul s-a desfăşurat în toamna anului 2002 şi prima parte din 2003.


Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*