Baciul de la Stâna lupilor

10.05.12 by

Baciul de la Stâna lupilor

 

– Când aţi fost ultima dată la doctor?

– La doctor?! Ce-mi tre’ doctor?! Am fost, domn’e, când eram militar; ne-or dus cu turma, ca pe oile. Nu mi-or găs’t nimică…

Localnicii din Zece Hotare, ăi mai bătrâni, îl ştiu pe baci după poreclă: Iască. E uscat la faţă ca şi iasca, „poţi aprinde focul cu el!” Numele i l-au uitat, nici nu mai ştiu de pe unde se trage. Şi nici bătrânul nu mai ştie; „l-a lăsat memoria”. Curios, a uitat cele întâmplate demult, în tinereţe, ţine minte păţaniile recente. Uneori, schimbările de expresie mă fac să cred că o fi şi el vreun evadat de prin cine ştie care lagăr din vremea războiului şi, de frică să nu fie găsit, şi-a uitat şi „biografia”. Îl privesc cu ceva mai multă atenţie; dacă şi-ar scoate din desagă kipaua pentru a şi-o aşeza pe cap, aş jura că e strănepotul lui Marx.

– Chiar nu vă doare nimic? Nu vă supără bătrâneţea?

– Nu-s bătrân, domn’e! Amu am şeptej’ de ani. Şi-apăi, no, am copil de trei luni.

– Şi dacă-l făcu muierea cu altul? întreb eu, privind cu băgare de seamă şi la bâta din mâna omului…

– Nu-i bai! Numai că nu prea are cum; întâi o potolesc pe ea şi numai apoi pornesc cu oile în sălaş, pe munte. După ce-o ştiu borţoasă, nu-i bai! Tre să cate cineva de potecă, să nu se-nfunde! Şi-apoi, până-n iarnă, vine şi pruncul! Pe la Crăciun, să aibă cui cânta colindeţii…!

– Am auzit că Vraciul s-a cam scăpat la moşit…

– S-a scăpat el la mai multe, ştie-l ţupta. N-am treabă cu el şi nici cu pocăiţii…

– Cu el n-aveţi, dar vă scot vorbe sătenii: cică aţi fi cucerit nu ştiu care franţuzoaică venită în documentare. Era de la „Farmaciştii fără frontiere”?

Moşul începe să râdă, dezvelindu-şi dinţii sănătoşi; la 75 de ani nu are nici o carie.

  – Nu, nu, de la «pocăiţii fără frontiere»; o adusese nu ştiu care profesor de la Oradea şi a prins drag de noi. Da, din Franţa era, da’ a dracu’ muiere, domn’e! Întâi m-o crezut prost ori bolând. Îmi făcea poze, avea un aparat din ăsta cum văd şi la dumneavoastră, şi numa ce-aud că-mi zice: «Hai, bade să te ţuc!» Eu mă fac că n-aud bine; ea mai tare, şi, vezi, schimbă şi foaia! «Hai, bade, să ţi-o ţuc!» Şi-atunci am priceput eu cum vine treaba. «Apăi, zâc, fii dumneata, atentă; io-s om însurat şi am muiere zdravănă: când o ţuc, pârâie! Da’ ştii ce?! – că mă înfierbântase dracu’, mi se lungise până la gât! – dacă tot ai pus de întrebare, dumneata, să ştii: la nevoie, mi-o ţuc şi sângur, no! Nici că trebuie să mă plec pentru asta…» Şi-am deschis num-o ţâră cămeşa la gât, şi i-am arătat. Era să leşine, domn’e! Să mor dacă nu! Credeam că nu mai scap de ea, se mutase la stână; nici că gândea să mai plece! No, pun’te Iască şi cugetă, numa! Da’, nimică! Eram fiert, nu mai mă lăsa să dorm. Şi-apoi, no, de mă găsea muierea cu ea la stână, nu-i mai rămânea nici un floc! Belea, ce mai!

*

La Zece Hotare sunt şi astfel de oameni. N-au fost la doctor niciodată, hapuri n-au înghiţit în viaţa lor decât, cel mult, în armată, de pe munte coboară doar cât e târg mare la Aleşd ori la Oradea, târgul pe care-l ştiu ei de pe vremuri; şi atunci merg numai dacă-i musai, dacă trebuie să schimbe o roată la car ori să vândă un animal de care nu mai au trebuinţă.

– Aţi auzit de civilizaţie? întreb eu, disperat aproape, dar şi riscând să-l supăr pe baci.

– Am auzit, bat-o! Că-mi zicea muierea săptămâna trecută, când mânam oile sus cătră munte: «Vezi, amu ai grijă, să nu te-agaţe „civilizaţia” şi pe tine. Că iar au venit maşinile de la Farmacişti fără izmene (ea aşa le zice la Farmaciştii fără frontiere, pe care i-or adus pocăiţii şi i-or descărcat aici!) Se speriase, sărmana, no; pesemne o grăit către ea vre-un cioban ori cine ştie… Că toată iarna nu păzea decât turistele ce veniseră prin sat. Visa urât, se perpelea noaptea în somn; ştiţi, muierea mea are o vorbă; ea aşa le zice la curve: „civilizaţie”. «Apăi, lasă tu, c-am aranjat-o eu anul trecut! Ferfeniţă am făcut-o! Nu-i mai trebuie să vină… Că de-o hi mers la doftori, o lună or tot cusut la ea să o dreagă…» Glumeam eu, dar nu era lucru de şagă. De „civilizaţie“ mă scăpase Vraciul, da’ cum mă descurc cu muierea, că nu mai avea somn!? Ajunsese să se bolânzască…, nu mai era toată…

În limbajul sătenilor, „nu mai era toată“ s-ar traduce prin „e stricată la cap”, ori „nu mai are mintea întreagă”. Pe scurt, povestea era următoarea: moş Iască, baci bine „dotat” şi viril, chiar şi la 75 de ani, avusese o aventură, cu o franţuzoaică – turistă, nimerită întâmplător prin zonă şi nicidecum de la Farmaciştii fără frontiere aduşi în Zece Hotare de feciorul Vraciului, Nicolae Teujdea, viceprimar la Şuncuiuş. O fostă admiratoare a ciobanului, de care moşul se cam plictisise, îi surprinde pe îndrăgostiţi într-o poziţie demnă de o super-producţie americană. Ca să se răzbune, „că muierea e mai ceva ca Dracu’!”, caută o vrăjitoare de prin Sălaj. Că la Zece Hotare nu mai e neam de cotoroanţă, zice-se, de când or venit comuniştii şi le-or vânat. Şi dintr-o dată, muierea moşului o ajuns dintr-o femeie sănătoasă şi la locul ei, una despre care se spunea că ar avea minţile rătăcite. Începuse să vadă câte o „civilizaţie”, neapărat franţuzoaică, care umbla goală puşcă când prin tufe, când pe potecile dintre cătune şi pe drumuri. Şi nu numai că umbla goală iarna, pe omăt, dar mai avea chef să o facă şi pe ea să se dezbrace, ameninţând-o că altfel îi ia bărbatul.

Delirul erotic avea substrat adânc.

Din fericire, înainte de a se duce vestea în sat, un medic din Cluj, angajat al unei firme de medicamente, care a trecut din întâmplare prin zonă, l-a trimis pe baci la psihiatrie. De acolo şi aflasem de caz şi, la al doilea drum făcut la Zece Hotare, am mers ţintă către Stâna lupilor. Moşul mai avea încă, ascunsă în pereţii de piele ale unei biblii de buzunar, uitată de franţuzoaică, fotografia acesteia.

– Priviţi-o, numa! Dumneata ai lăsa să-ţi scape aşa bucată de „civilizaţie”?!

Privesc, năucit.

Imaginea din fotografie mi se lipise de suflet.

Moş Iască pregăteşte cina.

Nimic aproape din cele ce sunt în jur nu aminteşte că suntem în mileniul III. Vase de lut, uneltele tipice pentru o stână  rătăcită pe munte, gesturi şi îndeletniciri neschimbate de mii de ani. Inventariez în minte obiectele, mă uit la negreala şi murdăria de pe grinzi, simt în nări miros de brad, foamea se insinuează în trupul meu.

Parcă sunt cuprins de o vrajă.

*

„Ce-a căutat turista venită din Franţa, tocmai aici, la Stâna lupilor?” mă întreb. Dar nu mai râcâi prin rănile încă sângerânde din sufletul lui moş Iască. Mă gândesc – nu ştiu ce detaliu din jur a făcut legătura – la cele ce-mi spusese de curând un prieten. În Vest, dacă mergi la piaţă, merele viermănoase şi mici, sunt de trei ori mai scumpe decât cele fără viermi, fără pată. Sunt produse „ecologice”, adică naturale! Câte văd aici, în jurul meu, toate sunt ecologice! Nu îndrăznesc să adâncesc tema curăţeniei, pentru că ar fi dificil să definesc termenii. Apa însă e adusă de la izvorul de lângă stână şi curge limpede precum cristalul printr-un şipot scobit în trunchi de mesteacăn, focul este aprins cu lemne de brad, aerul răcoros şi cu miros de pădure îţi spală pur şi simplu plămânii, laptele din care a fost pregătit caşul este natural, cartofii au fost cultivaţi chiar pe o parcelă de pământ aflată pe pajiştea de lângă stână. Mă obişnuiesc greu cu primitivismul – ecologic – al locului. Pălinca turnată cu mare grijă de baci în nişte cănuţe de lut are darul să toropească gândurile şi să trezească nostalgii. Moş Iască cântă ceva dintr-un fluier ciudat, ramificat în formă de Y. De aici de unde mă găsesc – Munţii Pădurea Craiului, sunt aproximativ 80 de kilometri până la Oradea, în schimb distanţa care separă cele două lumi este de peste o mie de ani.

– Domn’e dragă, nu mai e ce fost. S-o strâcat lumea. De când or vin’t pocăiţii nu mai e joc, nu mai e clacă, nu mai auzi pe nimeni să fure fetele, cum se întâmpla pe vremuri. Merg la casa de rugăciuni şi citesc Cuvântul Domnului! No, să ştii dumneata, asta nu-i viaţă. Zici că-s bolânzi. Dacă-i moare omului o vită ori ceva, numa ce-i auzi: „Aşa o vrut Dumnezeu!” Dacă şi-a rupt careva piciorul şi i s-o cangrenat, ori n-a ajuns vraciul la timp să-l cureţe, iar: „Aşa o dat Dumnezeu!” Lumea asta nu-i toată! La şcoală, învăţătorul e pocăit, acasă îţi vine pastorul să vadă de ai citit din Biblie… Da’ nu vine unul să întrebe de ce nu stă aici nici un doctor. Că dacă nu se întâmpla ca omul ăla de la Cluj să mă înveţe unde să merg, îmi pierdem muierea. Şi am muiere faină, domn’e. Are numa pe jumătate ani câţi am eu. E a cincea! Celelalte s-or dus, ce să fac?! Dar, aşa crudă, cum îi, nu se pune nici un bărbat cu ea la coasă, aşa-i de vrednică.

*

– Ce nu mai e ca înainte? Ce s-a stricat?!

– Obiceiurile, domn’e. Mergeam la joc dumineca, şi cât eram fecior jucam. Cântăream fetele din ochi, le chipăiam apoi la învârtită, şi pe urmă …cu ele pe munte. Pe-ncercatele! Dar mergeam la joc şi după ce mi-am luat muiere. Unul povestea de urşi, altul ce-a văzut în târg…Acolo, la joc, aflam ce-i în lume, că vine războiul, că s-a-ntors unul din armată, că s-o schimbat conducerea. Ştiam mereu cum stăm, ştiam şi ce gândeşte vecinul din hălălalt hotar, ştia şi el ce gândesc eu. Acum îs sângur, cu oile şi muierea. Satul nu mai e sat! Vine muierea sus cu pită şi cu mâncare gătită. Îmi aduce maioneză cu usturoi, ştie că-mi place. Dau să mânc şi văd că s-a făcut ca o ciorbă. «Ce-i tu, nu-ţi place?!» «Nu vezi? S-a tăiat!» «O hi de la căldură; până ajung aici îmi dau şi sufletul…»Vedeţi, aşa-i şi cu lumea: e ca o maioneză tăiată. Dacă înainte se abăteau lupii la o gospodărie, ori era alt bai, aprindea omul focul şi săream toţi. Nu conta că-i noapte, că-i iarnă ori ce-i! Acum, de se’ntâmplă ceva pe drum, auzi omul cum răsuceşte cheia de două ori în uşă. Se încuie mai bine! Nu iese unul afară să vază cei. E o boală şi asta. Se întâmplă şi la oraş, nu numa la noi. Îmi spunea un nepot, căsătorit la Oradea. Or prins nişte derbedei o fătucă şi-or batjocorit-o pe trepţile de la bloc. Noaptea. N-a ieşit unul! A ţipat copila acolo, a ţipat degeaba…

Dacă diagnosticul părea corect pus, cauzele dezmembrării comunităţii erau greu de identificat. Moş Iască nu se aventura pe un asemenea drum. Se mulţumea să facă observaţii, alătura întâmplări diverse, dar atât.

– Un om învăţat, un om mare, poate ar fi găsit leacul, scapă el într-un târziu. Asta nu-i treabă uşoară. La noi, vezi dumneata, n-a rămas nici un doctor. Cum or venit aşa s-or dus! Nu s-a găsit nici un preot ortodox care să vină aici. L-ar fi ajutat oamenii să ridice biserică, nu suntem câini. Umple din nou cănuţele de lut cu pălincă şi adaugă:

– Vedeţi, îl avem aici pe felcer, pe Teuşdea: el şi-o ţinut feciorul aproape, dar or ajuns şi ei la mâna pocăiţilor. Cine să vadă? Nu doare pe nimeni. Cari or avut copii i-or lăsat să plece. Nu s-a mai întors unu, neam! Parcă-s scăpaţi din flintă! Bătrânii de pe vremuri aveau o vorbă: Când feciorul nu se-ntoarce lângă hăl bătrân, acolo nu-i toată. Unii au mers în America să-şi facă bani şi s-or întors. Acum, caţi în jur şi nu vezi decât bătrâni şi prunci. E boală domn’e, s-o strâcat lumea. Vii dumneata aici să întrebi, să fotografiezi. Da’…, vezi?! Eşti singur! Merg la fecior la Oradea şi mă pune să mă uit la televizor. E băiatul avut cu a doua muiere pe care am ţinut-o; hălelalte, în afară de cea de-acum, n-or fost de prăsâlă.

Pune filme acolo, schimbă unul cu altul. Numai femei goale, parascovenii… «No, îţi place, moşule?!» «Ce să-mi placă? Să mă uit pe sticlă? Mie-mi plăcea când furam câte-o fătucă şi o luam cu mine în fân abia cosit, lângă stână. Crăpa şi luna pe cer când o strângeam. Dacă eu te las flămând o săptămână, două şi-ţi arăt cum mâncă ei, la televizor, un berbec fript pe jar, tu te saturi?!» Ei, domn’e, nu pricep lucrurile astea…

*

E târziu. Luna râde la mine prin găurile din acoperiş. În patul de brad de la Stâna lupilor, e cald. În vatră, sub stratul de cenuşă zăresc câţiva cărbuni ce ard încă fără flacără. Parcă stau să aţipească şi ei. Seamănă cu moş Iască.

___________________________________________

Notă: textul face parte din volumul Poveştile mele, aflat în pregătire pentru tipar; coperta este realizată de dr. Trestian Găvănescu (AFIAP).

 

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

8 Comments

  1. bogdan

    frumos, adevărat, sensibil. o literatură nu doar foarte bună, dar şi necesară.

  2. Gabriel Arsene

    Sincere felicitari! De manual (la jurnalisti!).
    Maestre, sa ne invitati la lansare!
    Cu stima,
    Gabriel Arsene

  3. Prof Răzvan U.

    Ispititoare şi provocatoare copertă de carte…
    Felicitări artistului care a văzut cu „ochiul minţii” şi a lăsat să se vadă atmosfera magică a poveştilor unui om… Şi povestea, cel puţin aceasta, duce mai departe ideea insinuată de copertă. Aştept cu interes cartea…
    Răzvan –

  4. înv. Ylie

    Binete & sanatate!

    Astept cu bucurie aceasta carte, promisa carte!!!

  5. Stancu Cornelia

    Povesti asemanatoare gasesti in mai multe zone rurale. Vietile lor sunt diferite de timpul in care traiesc.Poate, asa arata implinirea omului in relatie cu mediul in care vine, poate asa arata fericirea.Ca si in alte texte scrise se remarca interesul pentru detaliu.Coperta e grozava si daca textele sunt in majoritate legate de mediul rural, se portivesc. Astept cartea
    Cornelia

  6. Teusdea Nicolae

    D-nul I Nesfantu a fost la Zecehotare in perioada cand eram Viceprimar. Tatal meu (vraciul) a decedat in anul 2008. Unele pasaje sunt exagerate.

  7. Teusdea Bianca

    Daca nu as fi filolog povestea aceasta n-ar nemultumi mult, caci intr-adevar povestea este exagerata, dar in calitate de filolog stiu ca opera literara, chiar si cea care porneste de la realitate, este o FICTIUNE! Asadar tratati povestea ca atare, adica o fictiune! Ma bucur ca tatal si bunicul meu au devenit personaje literare…

  8. Iftimie Nesfântu

    Mulţumesc, Bianca!
    Cele povestite aici pornesc într-adevăr de la câteva incursiuni în satul, altădată comună, Zece Hotare, unele realizate şi cu sprijinul dlui Teujdea, viceprimar în acei ani… Reportajul publicat pe atunci în săptămânalul Viaţa medicală, intitulat „Când moaşa satului e …moş”, rămăsese, aşa cum era şi firesc, în limita datelor reale. Aici însă, chiar dacă sunt păstrate câteva informaţii reale, textul este dezvoltat către ficţiune… Dealtfel, zona, cu un farmec aparte şi cu personaje diverse pare să fie născătoare de poveşti. Şi poveştile, când sunt cu adevărat, au şi ele un rost: ţin oamenii şi locurile… Şi nu sunt niciodată liniare… Şi nu sunt niciodată închise… Ele vin de undeva şi curg către un liman al lor… A fost greu până să înţeleg că o poveste încorporează fragmente de realitate… Vorbim despre o realitate aparent amorfă, haotică… Şi subliniez cuvântul „aparent”, e important… Pentru că abia acel „ceva” – de dincolo – poate da coerenţă şi sens realităţii palpabile…

Leave a Comment

*