Autostrada mutată

22.03.13 by

Autostrada mutată

Povestea mea?! Ce importanţă poate să aibă? Liceul în Bucureşti, Facultatea de Medicină în Bucureşti – 1953, cu şansa ca, în 1950, după terminarea anului III şi începerea anului IV, să reuşesc la concursul de externat, pe un post de chirurgie la Spitalul CFR nr. 2…”

Şi-acolo?

Acolo?! S-a întâmplat ca un mare chirurg, care îşi făcuse integral studiile de medicină – şi facultatea, şi internatul, şi secundariatul – la Paris, să-mi pună în mână un aparat rudimentar de anestezie. Iar asta se întâmpla în 1950, când tocmai avusese loc o catastrofă feroviară pe lângă Ciulniţa şi zeci de răniţi, mulţi foarte grav, fuseseră aduşi în spital. Pe atunci, nici nu exista ca disciplină Medicina de Urgenţă…”

Cel care povesteşte, doctorul Constantin Ionescu-Puişor, face medicină cam de când se face şi anestezie modernă. Pentru el Medicina de Urgenţă pare însăşi raţiunea de a fi. S-a născut – ca profesionist – sub presiunea unei catastrofe – accidentul feroviar din 1950 -, a trăit şi a lucrat traversând alte şi alte catastrofe. A fost medic la Spitalul Şantierului Hidrocentralei de la Bicaz, a practicat medicina în Guineea, apoi în Spitalul de Urgenţă – Floreasca şi în Spitalul Municipal – acum Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti. Ajunge la apogeu şi are curajul să abandoneze Capitala. Se va retrage în Braşov. Dar nici aici nu stă cu mâinile încrucişate. Încurajează şi ajută Serviciul Judeţean de Ambulanţă Braşov, face cursuri pentru Asistenţa medicală de Urgenţă în Prespital cu toţi medicii de familie din judeţ, caută să se informeze cu tot ce este de ultimă oră în lume, sfătuieşte, concepe memorii către managerii sistemului sanitar. O viaţă cât o poveste, un medic care a întors din moarte sute şi mii de oameni, care şi-a transformat viaţa în autostradă, pentru întoarcerea altora la viaţă.

De asta am şi ales acest titlu. Dar sunt atâtea şi atâtea pe care titlul nu le poate cuprinde. Dacă stau şi mă gândesc, ceva m-a fascinat de la bun început. Omul care îmi vorbea degaja o anumită încredere sau un sentiment asemănător. N-aş putea să spun dacă e credincios sau nu. Se comporta însă ca şi cum l-ar fi avut mereu în preajma sa pe Dumnezeu, şi puterea de a transmite celuilalt, un mesaj încurajator, profund. Ca şi cum mi-ar fi spus: „Iată, e aici. Trebuie doar să crezi. Şi, mai ales, să ai curajul să faci!” L-am întâlnit în toamna anului 2003, la Predeal, la o Conferinţă Naţională a Ambulanţelor. Deşi la o vârstă respectabilă, era într-un fel „mintea limpede” a disputelor medicale. Medicii care lucrează în serviciile de Ambulanţă din ţară sunt în general tineri şi plini de ei. N-au reacţionat favorabil când l-au văzut pe doctorul Ionescu-Puişor la prezidiu. Cei mai mulţi dintre ei nu-l cunoşteau, poate că nici nu auziseră despre el. După primele intervenţii, a impus însă respect tuturor. Ştia tot, era la zi cu noutăţile privind Medicina de Urgenţă din toată lumea. Aproape nu-mi venea să cred. Am decis, pe loc, să fac un interviu cu domnia sa. Discuţia mi-a confirmat că nu mă înşelasem. Cu o experienţă medicală ieşită din comun şi cu o memorie fabuloasă, memorie ce îngloba un respect necondiţionat pentru omul suferind, doctorul Constantin Ionescu-Puişor s-a dovedit a fi un povestitor neîntrecut. Îl ascultam povestind şi mă treceau fiori: înţelegem atunci că sute şi mii de oameni mor cu zile doar pentru că nu se află lângă ei, la timpul potrivit, cineva care să înceapă corect o resuscitare, care să aibă curajul şi inteligenţa să facă ce trebuie. Amintea despre morţi reînviaţi ori despre situaţii când a fost nevoit să taie coastele unui bolnav ca să-i poată masa inima manual, deşi nu citise şi nu văzuse nicăieri aşa ceva. Îl ascultam şi fără să vreau mi se părea că înţeleg altfel medicina şi medicii. Ar fi fost şi păcat să nu-l întâlnesc.

O catastrofă feroviară şi un aparat rudimentar
de anestezie

Cine ar fi crezut că un dezastru – un accident colectiv, în cazul de faţă – poate să provoace motivaţii pozitive? Şi totuşi, aşa s-a întâmplat. Acestea au fost, se pare, condiţiile în care un tânăr, student la IMF şi extern la Spitalul CFR nr. 2 din Bucureşti, a fost propulsat direct, în linia întâi a Medicinii de Urgenţă. La puţin timp după ce câştigase concursul de externat, o catastrofă feroviară cu sute de răniţi adusese medicii din spital într-o situaţie limită. Răniţii fuseseră transportaţi de la Ciulniţa până în gara Băneasa cu automotorul, aici se făcea un triaj rapid, fiind apoi trimişi către spitalele din Bucureşti. Nici o unitate medicală de astăzi nu ar face faţă prea uşor unei atari situaţii. Doctori puţini, materiale sanitare şi aparatură aşa cum erau prin anii ‘50. Cine se gândea atunci la o catastrofă cu sute de răniţi?! Doctorul Mihail Maurer, un mare chirurg din câte povesteşte interlocutorul nostru, a luat un aparat de anestezie rudimentar şi l-a pus în braţele studentului.

Ce să fac cu el? a întrebat tânărul nedumerit.

N-a primit nici un răspuns. Nici nu era timp de vorbe. O parte dintre răniţi urlau de durere. Trebuia să faci ceva, nu puteai sta cu mâinile încrucişate.

Am încercat imediat să le fac injecţii pentru sedare, aveam din fericire tot ce era necesar”, povesteşte senin medicul de astăzi. „Şi m-am uitat perplex la drăcia pe care mi-o dăduse atunci chirurgul. Am aflat, mai târziu, că se numea «masca Ombredane». De folosit, atunci am folosit-o prima dată. Parcă o văd: Era un balon metalic continuat cu o mască propriu-zisă din cauciuc, cu un dop deasupra, prin care turnai într-o pâslă eter, şi cu cât deschideai mai mult, de la unu până la zece, printr-o mişcare de rotaţie un indicator, cu atât eterul care ajungea la bolnav era în concentraţie mai mare. Era însă nevoie de experienţă, am aflat după aceea: cu cât dădeai mai mult eter, cu atât bolnavului i se reducea posibilitatea să tragă aer. Era o anestezie cu eter şi cu bioxid de carbon, un pic periculoasă. Ulterior a şi fost interzisă. A rămas în muzee. Însă cu această mască am dat anestezii la Spitalul CFR nr. 2, am luat-o cu mine şi am dat anestezii după anul IV şi după anul V la practica de vară din Spitalul Vaslui. În vara anului 1953, când am terminat facultatea, a fost scoasă din uz şi masca Ombredane.

Dr. Justin Diaconu, cel despre care mi-aţi vorbit, mi-a fost student – la anatomie cred. Pentru că după ce s-a desfiinţat acest externat eu am dat concurs, în cursul anului IV, de preparator la Catedra de Anatomie condusă de profesorul Teodor Riga.

Tot atunci, doctorul Mihail Maurer m-a rugat să am grijă şi de ambulanţe. Şi cu ocazia accidentului – catastrofa aceea feroviară, văzusem că nu e suficientă să fie pe Ambulanţă un brancardier şi şoferul, aşa că am aranjat cu spitalul să fie în echipaj măcar o asistentă cu o trusă de făcut injecţii; nu aveam truse de resuscitare ca acum. Nu aveam nimic.”

Cum lucrează acum serviciile de Ambulanţă faţă de 1950?

Ooo, nu se poate face comparaţie; nici măcar cu ceea ce era în anii de înainte de Revoluţie nu se poate compara. Păi, oamenii aceştia, care lucrează pe Ambulanţă, cel puţin un sfert din ei, sigur au făcut un stagiu de practică în Germania, în Elveţia, în Franţa… Avem aparatură modernă de resuscitare, de monitorizare; ei pot să facă intubaţii la locul accidentului, să ducă bolnavul cu aparat de respiraţie artificială automat, care este prezent în ambulanţele astea moderne, să vadă pe ecran parametrii fiziologici: respiraţie, puls, modul în care funcţionează inima; toate astea sunt urmărite în timpul transportului, e o diferenţă uriaşă. Predarea bolnavilor gravi la spitale mari cum sunt Spitalul Clinic Universitar de Urgenţă sau Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti, care au aceste UPU – Unităţi de Primire Urgenţe – care preiau bolnavii, continuă procedurile de resuscitare şi îi predau la rândul lor pe secţii, fie la Reanimare, fie direct în sala de operaţie, a făcut ca numărul celor salvaţi să fie cu mult mai mare decât înainte. Vechea Ambulanţă făcea un transport al bolnavilor fără intervenţii active. Astăzi nu mai e aşa; evident acolo unde lanţul supravieţuirii funcţionează corect.

Sunt şi cazuri când maşinile rămân în pană, când membrii echipajului plătesc cu bani din buzunar benzina ca să poată continua drumul şi să ajungă la spital, Serviciile Judeţene de Ambulanţă nu au suficient personal, – tentativa de a reduce personalul medical în unele spitale, de a desfiinţa chiar unele unităţi, numărul prea mic de medici de urgenţă pe Ambulanţă sau chiar un număr insuficient de asistente este o mare greşeală de organizare sanitară.

Intubaţia aceasta traheală, la bolnavii care sunt în pericol să moară fără ea în următoarele minute, a devenit o tehnică obişnuită; o fac medicii, şi chiar o fac şi mulţi asistenţi mai curajoşi, mai bine pregătiţi.”

Spitalul şantierului hidrocentralei de la Bicaz –
o adevărată şcoală pentru Medicina de Urgenţă

Să revenim la traseul dv. profesional…

Am terminat facultatea în 1953, am dat tot atunci şi examenul de stat, şi am lucrat în continuare ca asistent universitar la Facultatea de Medicină pe Anatomie şi Ştiinţe Sociale…”

Cum adică „şi ştiinţe sociale”?

Eram fiu de muncitor şi, cum aveau nevoie pentru vechile catedre de marxism-leninism, m-au dat şi la Ştiinţe Sociale. Pe profesorul dr. Justin Diaconu l-am avut student la o grupă de ştiinţe sociale, era extrem de am­biţios şi foarte bine pregătit. Vedeţi, studenţii mă iubeau… Făcem nişte se­minarii moderne şi oarecum rupte de dogmele staliniste care se perpetuau în acei ani. Era un fel de filosofie a medicinii. Dar n-am rămas multă vreme la catedră. La cererea mea, în 1955, am plecat ca să-mi fac stagiul în mediul rural. Şase luni am lucrat la Sanatoriul TBC Bisericani, de lângă Piatra Neamţ, şi, după şase luni, m-am mutat la Spitalul Unificat al Şantierului Hidrocentra­lei de la Bicaz. M-a ajutat mult colegul meu, doctorul Gherasim Leonida, în prezent, şeful Catedrei de Cardiologie de la Spitalul Clinic Univer­sitar. Eram colegi de an şi m-a luat de la Sanatoriu. La Bicaz, am organizat, în par­te, rezolvarea urgenţelor de pe şantier; am ajutat chirurgii, eu ocupându-mă de anestezie. Erau doi chirurgi buni, doctorii Munteanu şi Osian. Ei re­zolvau toate urgenţele chirurgicale. Când ne-am dus noi acolo încă se săpa la fundaţiile barajului; directorul spitalului era chiar doctorul Gherasim.”

Câţi angajaţi avea Spitalul şantierului?

Erau doi chirurgi, doi medici de laborator, o farmacistă, eram trei la Boli Interne – eu, dr. Gherasim şi dr. Titu Degeratu, plecat acum, definitiv, în Germania. Locuiam «la barăci» – un fel de «garsoniere de şantier», înşirate în jurul Spitalului. Era gratuit totul, «confort muncitoresc». În clădirea unităţii medicale se aflau cantina, acolo erau băile şi duşurile, grupurile sanitare. «Glumeam între noi, povesteşte un coleg: moldovenii dorm în casă şi au closetul afară, doctorii dorm afară şi au closetul în casă!». Erau aproape 50 de paturi; ulterior Spitalul s-a dezvoltat, a crescut odată cu şantierul. Se întâmplau accidente de muncă, cădeau pietre, veneau muncitori cu traumatisme diverse, accidente cauzate de explozii, uneori chiar şi accidente de circulaţie din afara şantierului. Apoi, diverse boli: pneumonie, infarct miocardic; noi aveam grijă şi de bolnavii din satele împrejmuitoare, atât către Cheile Bicazului cât şi cele aflate pe Valea Bistriţei, către Piatra ori către Poiana Teiului. Se înfiinţaseră dispensare ale spitalului în toate satele astea de munte. În ‘58, barajul şi hidrocentrala s-au terminat, eu însă am rămas acolo numai doi ani. După asta, m-am reîntors la Bucureşti, la Catedra de Fiziopatologie, făcând, în paralel, anestezie şi reanimare la Spitalul de Urgenţă Floreasca…”

Sunt măr de lângă drum şi fără gard…”

Despre „epopeea” construirii barajului de la Bicaz citisem în ziarele acelor ani sau în manualele de şcoală. De regulă, din asemenea relatări lipseau mulţi eroi autentici. Unii dintre ei s-au zidit, anonimi, în „măreţele realizări” ale epocii; alţii s-au rătăcit în labirintul vieţii. Foarte puţini sunt cei care au izbutit să supravieţuiască. Între aceştia din urmă, pare să fie şi doctorul Constantin Ionescu Puişor. Ascultându-l cum povesteşte, m-am dus cu gândul la aşii artelor marţiale; doar ei ştiu cum să transforme loviturile adversarilor în surse de energie pentru contracararea lor. Interlocutorul meu părea să fi dobândit acea pricepere de a face din fiecare caz medical inedit o lecţie. Relatarea lui, aproape de la un capăt la altul, se aşază pe nenorocirile din reţeaua medicală de astăzi. El nu spune: „se desfiinţează spitale şi dispensare rurale”; aminteşte însă că, în 1955, „se înfiinţaseră dispensare ale spitalului în toate satele din zonă!”. Îl întrebasem, într-o pauză de la acea Conferinţă, cum de izbuteşte să ţină pasul cu toate noutăţile din Medicina de Urgenţă care sunt publicate. Îl invidiau până şi medicii născuţi în era computerelor.

E simplu, îmi zice el. Practic, la fiecare articol ştiinţific pe care îl citesc în presa străină sau în cărţi, la fiecare nouă descoperire, îmi amintesc din experienţa proprie, de zeci de situaţii asemănătoare, de oameni pe care i-am salvat. Ştiu cum am făcut eu, confrunt cu soluţiile încercate de medicul din SUA sau cel din Anglia sau din Japonia şi imediat pot să fac conexiuni, să înţeleg ce e bine şi ce e rău. Reţin instantaneu «noutăţile». Unele seamănă cu ce am încercat eu, altele sunt mai bune sau poate mai puţin bune. În toate cazurile, îmi împrospătez memoria, dezvolt sau văd altfel ceea ce am făcut acum un an sau doi sau cu zeci de ani în urmă. Lecţia fundamentală rămâne viaţa, cazuistica întâlnită.”

Practica te învaţă ce să faci” ar spune el dacă s-ar apuca să teoretizeze. Nu-l ispitesc însă teoriile. Mai degrabă povesteşte altora ce i s-a întâmplat şi lui. Experienţa câştigată trece firesc către alţii, devine un bun comun. „Dăruind vei dobândi”, povăţuieşte un precept biblic. M-am întrebat, şi în timpul interviului şi după aceea, cu ce anume a rămas doctorul.

Cu ce rămâne un pom după ce fructele sale sunt culese?!

Cu dragoste, despre personalităţi ale lumii medicale

După ce a cerut singur să meargă în provincie, doctorul Constantin Ionescu Puişor s-a întors în Bucureşti. Este promovat asistent universitar, se înscrie la doctorat cu un subiect despre „Reanimarea în marile hemoragii digestive”, teză condusă de academician dr. Theodor Burghele şi ca anestezist, profesorul dr. Gheorghe Litarczek de la Fundeni, „singurul profesor de anestezie în România pe vremea aceea”.

Este momentul să semnalăm şi un alt aspect. Intrarea tânărului student în lumea medicală, ca extern la Spitalul CFR 2, se petrecea în anul 1950. Anestezia şi reanimarea modernă nu erau cunoscute pe atunci. Abia la 3 martie 1951, la Spitalul Colţea din Bucureşti, conf. dr. Gheorghe Litarczek realizează prima intubaţie oro-traheală şi administrează eter în circuit închis la un copil ce prezenta un politraumatism şi la care se efectua o osteosinteză de tibie. Momentul era unul istoric şi statua naşterea unei noi discipline: Anestezia. Constantin Ionescu se năştea, ca medic, odată cu noi discipline medicale. Peste aproape 20 de ani, când îşi va susţine teza de doctorat avea drept conducători ştiinţifici două personalităţi de talie mondială. Remarcabil, tânărul de atunci nu-şi uită maeştrii. Când a spus că dr. Litarczek era „singurul profesor de anestezie în România pe vremea aceea” a definit şi o şcoală medicală de referinţă, dar şi o scară valorică pe care şi-o însuşise, total opusă balcanismului şi corupţiei ce se pot întâlni astăzi în UMF Carol Da­villa. Dacă citim atent cele spuse, se pot înţelege multe. În Chirurgia (volumul I), apărut sub coordonarea prof. dr Alexandru Prişcu, în 1992, doctorul Ionescu Puişor semnează un capitol, „Anestezia”. Tot la Spitalul Colţea, în 1974, prof. dr. doc. Alexandru Prişcu, înfiinţa Serviciul de chirurgie. Imediat după cutremurul din 1977, Clinica de chirurgie a profesorului Prişcu se va muta la Spitalul Municipal. Dar tot atunci doctorul Ionescu-Puişor este numit şef de Secţie ATI la Municipal şi iată-l, a câta oară? alături de mari maeştri ai şcolii medicale româneşti. După asemenea episoade te-ai aştepta la izbucniri de orgoliu ori tămâieri penibile. Interlocutorul meu rămâne însă un mare modest; vorbeşte simplu despre vremuri de glorie. Şi ştiind ce cloacă a devenit astăzi mare parte din lumea medicală, încep să pricep că omul a găsit oportun să sacrifice la timp profesionistul, căutând motive credibile pentru a se retrage discret din bălăcăreala pseudo-ştiinţifică a unui Bucureşti turcit şi ţigănit.

Nu arată că l-ar deranja să semneze, la anii pe care-i poartă, doar cu titlul conf. dr. Faptele sunt importante, doar ceea ce faci rămâne, pare să spună, printre cuvinte, doctorul care a avut norocul să crească alături de titani şi care a ştiut să se ferească de lepădăturile ce se insinuau în lumea medicală tot pe atunci.

…Lucrând la Fiziopatologie, prof. dr. Ion Ţurai, şeful Clinicii de Chirurgie a Spitalui de Urgenţă a asistat la o lucrare experimentală pe câine, lu­crare făcută cu studenţii: «Hemoragia, şocul hemoragic şi moartea clinică prin hemoragie» şi, după aceea, resuscitare – re-învierea! – câinelui. «Dom­nilor, a zis profesorul, eu nu vi-l mai las pe doctorul Ionescu aici, îl iau la Spitalul de Urgenţă, definitiv, cu normă întreagă.» Până atunci eu mă duceam dimineaţa şi după masă la Spitalul nr. 9, unde era şi Fiziopatologia. Aşa se face că din 1958 până în 1978, am fost cu normă întreagă la Spitalul de Urgenţă Floreasca, anestezist, pe post de cadru didactic – şef de lucrări.

Am lucrat cu doctorul Tumaian Aram – un miracol de om, noi, toţi, îi spu­neam ARAMIS, cu dr. Mihai Maurer, acad. prof. dr. Leonida Gherasim, prof. dr. Ion Teodorescu Exarcu, dr. doc. Zorel Filipescu, dr. Marin Ciobanu, cu doctorii Mariana şi Gheorghe Petre, dr. Dan Tulbure, prof. dr. Traian Rebedea, cu doctorul Ion Curelaru, un profesionist, a plecat el ulterior în Suedia, unde era soţia lui, ingineră de Fizică Nucleară… Ce e trist, el s-a despărţit cu un sentiment negativ faţă de întreaga ţară. Nu vroia să mai stea de vorbă cu românii, nu vroia să audă despre România. Nu l-am înţeles. Era o pornire din adâncul sufletului, nu de faţadă!”

…Şeful secţiei era dr. Zorel Filipescu, docent, universitar, vicepreşedintele Societăţii Mondiale de Anestezie. Era o personalitate. Cu el am început, încă- de prin 1960, deci am fost nişte precursori,,,,, să învăţăm grupele de poliţişti de la Circulaţie, grupele de electricieni de la uzinele electrice şi de la Ministerul de Industrie şi Electricitate, să-i învăţăm abc-ul resuscitării. Adică, în termeni moderni, Basic Live Support (BLS). Un accidentat grav, cardiorespirator, să poată beneficia de ajutor în primele clipe de la producerea evenimentului. A fost mare lucru, să ştiţi. Din echipă au făcut parte dr. Dan Tulbure, de la Fundeni – ulterior, profesor şi şeful Catedrei ATI de la Fundeni, anestezistul transplanturilor de ficat pe care le face prof. dr Irinel Popescu – doctorul Radu Făgărăşanu, chirurg, nepotul profesorului Făgărăşanu, doctorul Marin Ciobanu – lucrează acum în California. Asta e echipa cu ajutorul căreia profesorul Zorel Filipescu a împins înainte Reanimarea.

Între 1965 şi 1967, am fost, timp de doi ani, cu o echipă de medici români, în Guineea, la Conakry, şi am acordat asistenţă medicală complexă. Eram eu ca anestezist, doctorul Mihai Stăncescu de la Fundeni, chirurg, doctorul Traian Roşca, internist şi cardiolog, doctoriţa Lucia Roşca, medic de laborator şi – pe mine m-aţi trecut? – doctorul Mircea Ionescu, pediatru. Noi toţi am făcut acolo şcoală de medicină, în primul rând cu asistenţii medicali şi cu elevii Şcolii postliceale de asistenţi sanitari pe care o aveau ei. Am lucrat numai în Conakry, dar am văzut şi spitalele din ţările vecine, din Senegal, din Coasta de Fildeş, din Sierra Leone, am făcut mici plimbări, am fost în junglă, am cunoscut băştinaşi, am fost la vânătoare de pantere… Doctorul Stăncescu a împuşcat din pirogă un crocodil, el a fost mai activ, mie în schimb mi-a fost teamă. Am fost la vânătoare de elefanţi, ne-au trans­portat cu un autobuz al Oficiului de Turism, vânătorii adevăraţi s-au dus în savană, dar n-au reuşit să doboare nici un elefant. Eu m-am bucurat că au scăpat elefanţii. Vedeţi, sunt experienţe pe care nu le uiţi. Ele te „leagă” cumva şi de profesie.”

Adevărata boală

Am cunoscut, înainte de ‘89, medici care, în afara orelor de program, plecau pe munte, de obicei însoţiţi de colegi, practicau sporturi, chiar alpinismul sau vânătoarea, îşi acordau perioade de relaxare. Se statorniceau alte relaţii între oameni, se destrămau ori se înfiripau prietenii. Ca urmare şi colectivele erau mai „sudate”, funcţionau la parametri mai buni. Astăzi, mai rar întâlneşti aşa ceva. Lumea medicală se fărâmiţează adesea, se destramă, este mâncată din interior de individualism şi orgolii. Şi lucrurile astea se văd apoi în ineficienţa spitalelor, a căror funcţionalitate scârţâie. E comod să se arunce vina pe sub-finanţarea unităţilor, ce-i drept, cronicizată deja, dar adevărata boală a reţelei medicale româneşti este alta. S-a văzut, recent şi la alegerile din judeţe pentru Colegiul Medicilor (Mureş, Mehedinţi etc.). Pe de altă parte, când vezi cum supravieţuiesc, între medici, prietenii de-o viaţă, când întâlneşti oameni cu respect pentru colegii lor, care nu uită nici cine i-a îndrumat nici pe cei care au fost alături în momentele dificile, parcă şi speranţa şi încrederea în medic este alta. Oameni precum doctorul Constantin Ionescu Puişor pot vindeca. Şi dacă nu, cel puţin pot ajuta la stabilirea unui diagnostic. Judecând în raport cu ceea ce se întâmplă la noi, poate fi şi asta o performanţă.

Pasiunea de o viaţă a doctorului a fost şi a rămas anestezia şi reanimarea. În fundal, abia întrezărindu-se din cele ce povesteşte, dragostea de viaţă, de oameni.

Aissata

Dar vreo aventură amoroasă aţi avut în Guineea?

Eii, curioase întrebări puneţi. Am scris eu o carte: «Un medic român în Africa», am publicat-o acum de când m-am stabilit în Braşov. Şi acolo e un capitol de iubire între mine şi o asistentă de Obstetrică; da, negresă, o moaşă cu şcoala făcută la Paris, stilată şi frumoasă, Aissata, care era catolică. Ulterior a făcut şi Facultatea de Medicină la Paris, a fost un ginecolog excepţional al Guineii. A murit ca şi Mihai Stăncescu de cancer de ficat. Amândoi mâncau zilnic cantităţi uriaşe de alune prăjite.

…Aventuri au fost şi cărţile scrise. La Editura Medicală am publicat în 1986, „Accidente în timpul vacanţei”, apoi, în 1995, „Urgenţa medicală în accidentele grave”, lucrare apreciată de studenţi şi de cei care dădeau concursuri de rezidenţiat. S-a şi epuizat rapid. Cu o altă carte, „Urgenţele şi primul ajutor în accidentele rutiere”, Editura Medicală, Bucureşti, 2001, scrisă la rugămintea Poliţiei din Bucureşti şi a Şcolii de şoferi Ilioara, lucrurile au stat altfel. După ce mi s-a spus că e necesară: «Da, nemaipomenit, ne interesează» şi după ce am scos un tiraj masiv, cei de la Şcoala de şoferi Ilioara, entuziasmaţi la început, au cumpărat patru exemplare şi Poliţia alte două. Şi nici nu s-au ţinut de sfaturile mele, ca instrucţia pe această temă să o facă nişte medici, care au experienţă practică. Suntem în urmă din acest punct de vedere faţă de restul lumii. De pildă, în America, unde am fost de două ori, şoferii, toţi muncitorii din transporturi, vânzătorii la staţiile de benzină sunt obligaţi să aibă această legitimaţie de Basic Life Support, legitimaţie care atestă şi că au fost instruiţi ca să acorde primul ajutor şi că au demonstrat că ştiu să facă asta. Iată, legitimaţia asta am obţinut-o în Philadelphia; vedeţi cine se ocupă de instruire: Crucea Roşie Americană. În loc să facă ceai sau afaceri sau mai ştiu eu ce, se ocupă de instructajul în resuscitare. La noi, când se întâmplă nenorocirea, se adună fel şi fel de gură cască şi, neavând cunoştinţe, mai mult rău fac celor accidentaţi. Practic orice şofer de pe un mijloc de transport ar trebui să cunoască procedurile de resuscitare, să aibă la el o trusă minimală, şi cel care ajunge primul la locul accidentului, presupunând că cel accidentat e rănit, să poată face ce trebuie până la sosirea Ambulanţei. Ce facem cu Medicina de Urgenţă în Pre-spital? Sunt oameni striviţi pe şosele în maşini, care ar mai putea fi salvaţi, dacă se intervine în primele minute, dar nimeni nu începe resuscitarea până nu ajunge acolo Ambulanţa. Aici, în judeţul Braşov, eu am instruit pentru prim-ajutor şi resuscitare toţi medicii de familie. 360 de medici de familie au învăţat de la mine deşocarea, tratamentul în intoxicaţii diverse şi în come – sunt intoxicaţiile cu ciuperci, frecvente în zonă, sunt muşcăturile de viperă. Toamna mai ales, sunt numeroşi cei intoxicaţi cu ciuperci. Au fost cazuri când au murit toţi membrii familiei, şi părinţii şi copiii. Am reuşit să salvăm în cazuri de muşcătură de viperă, folosind tratament de deşocare fără ser antiviperin. Serul antiviperin? Nu avem. Costă un milion şi jumătate o fiolă făcută la Institutul Pasteur, la Paris. Am primit ser antiviperin numai în situaţii „speciale”; a fost muşcat de o viperă nepotul unui senator, care se afla la Braşov, imediat am primit ser antiviperin. Ne-au adus atunci atât de mult încât ne-a ajuns până s-a expirat; e periculos să foloseşti serul antiviperin după ce trece perioada indicată, pacientul poate intra în şoc anafilactic. Cele mai multe vipere sunt pe Valea Râşnoavei, între Postăvaru şi zona Predealului.”

Şi intervenţia fără ser antiviperin?

Se aseamănă cu ce se face în şocul anafilactic, cu şocul alergic. Adică perfuzii masive, cu oxigenoterapie, cu sedare, cu antibiotice; se luptă mai ales împotriva germenilor cangrenei; foarte uşor, muşcătura la mână sau la picior poate să dea mai întâi edeme şi apoi cangrenă. De aceea, la muşcătura de viperă nu se pune garou, se face staza care opreşte oxigenarea ca lumea. Ca să nu favorizezi gangrena, nu se freacă cu alcool. Bolnavul nu trebuie să alerge, nu trebuie să se agite şi e nevoie să fie transportat cu un mijloc de transport, cu o maşină particulară până dai de o ambulanţă, în care, pentru atare situaţii, se poate administra oxigen, un sedativ şi o cantitate mare de cortizon injectat, ca la şocul anafilactic. Fireşte trebuie dus cât mai repede într-o secţie de reanimare. Am avut situaţii când, la picior, a apărut edem cu început de gangrenă. Tratamentul indicat este…”

Tocmai ieşise din sala de şedinţe doctorul Florentin Zorilă, director al Serviciului de Ambulanţă al Judeţului Braşov pe atunci, şi interlocutorul meu comută discuţia: „Este un director de Ambulanţă serios, bine pregătit şi extraordinar de curajos; dacă eşti fricos ca medic de salvare poţi să pierzi un om. De multe ori eşti obligat să iei decizii rapide în situaţii dramatice, cu risc mare şi pentru bolnavul respectiv. Una e să începi o reanimare în spital, când ai tot ce-ţi trebuie şi alta e să intubezi un bolnav în mijlocul familiei sau al colegilor de muncă, toţi grămadă acolo, fiecare cu altă părere. De multe ori, nu ai un diagnostic prealabil, nici cei din jur nu ştiu ce s-a întâmplat, iar tu, ca doctor, ai toată responsabilitatea pentru ceea ce faci.”

M-am zbătut

– Am rămas la anul 1978, când aţi plecat de la Spitalul de Urgenţă Floreasca…

Da, am plecat de la Urgenţă la Spitalul Universitar şi timp de 14 ani am fost şeful Secţiei de ATI a Spitalului Clinic de Urgenţă din Bucureşti, după titulatura de acum. Până în 1992. Am pus la punct Secţia, m-am zbătut pentru aparatură, am avut iniţial 45 de asistente şi opt – până la zece medici. Azi sunt mai mulţi. Acolo mi-am dezvoltat experienţa atât în anestezie şi reanimare cât şi în urgenţă.”

– Dintre toate locurile prin care aţi trecut – Bicaz, Spitalul de Urgenţă Floreasca, Spitalul Universitar – de care vă simţiţi mai legat?

Am o nostalgie pentru medicina de urgenţă, eram mai tineri, am fost în Africa, viaţa a fost generoasă cu mine… Fiul meu, care a terminat liceul în 1992, a vrut să facă silvicultură. Şi-atunci am vândut tot ce aveam în Bucureşti şi ne-am mutat la Braşov. Am luat hotărârea asta cu mult curaj… şi de 13 ani, la Braşov fiind, sunt şeful Secţiei ATI la Spitalul de Copii…”

De ce la Spitalul de Copii?

Acolo m-au numit, acolo mi-au găsit loc… Eu aş fi vrut mai degrabă la Maternitate. Cât am lucrat la Spitalul Municipal am dat anestezie în special la Maternitate unde era un colectiv extraordinar condus de profesorul dr. Traian Rebedea. Cu el am lucrat cel mai mult. Şi fiind aici, la Braşov, am făcut şi tot ce am amintit mai înainte; am instruit toţi medicii de familie din judeţ, lucrând în grupe de câte 30 de oameni; la început, prin 1993, am instruit lucrătorii din Poliţia Rutieră din întregul judeţ în acordarea primului ajutor, cu exerciţii de resuscitare pe manechin – cum să facă respiraţia artificială, cum să facă masaj cardiac; doi ani la rând am instruit pompierii din Braşov; ei sunt primii care ajung în locuri unde izbucnesc incendii. Cel mai mult însă m-am ocupat de colegii de la Ambulanţă; în fiecare lună mă întâlnesc cu ei, discutăm despre dificultăţile pe care le au, le spun noutăţile în rezolvarea urgenţelor…”

– Care a fost cel mai dificil moment pentru Serviciul de Ambulanţă a Judeţului Braşov?

Au avut ei şi accidente colective – un autobuz răsturnat; în general, accidentele colective sunt cele mai dificile; e un număr mare de răniţi; ai nevoie de mai multe echipaje, trebuie să decizi foarte repede şi să faci ce trebuie foarte repede. Am participat cu ei la un exerciţiu supravegheat de ofiţeri NATO, între care erau vreo 20 de medici militari. Aplicaţia a avut loc în Poiana Braşov unde s-a simulat căderea unui avion de pasageri. Chiar au adus corpul unui avion făcut bucăţi şi noi ne-am mobilizat cu ambulanţele să recuperăm răniţii şi să facem triajul: care sunt morţi, care trebuie resuscitaţi pe loc, care pot fi salvaţi şi e nevoie să fie trimişi către un Serviciu de Primire Urgenţe. Nu evacuezi la Spital un accidentat cu stop cardiac până nu începi resuscitarea şi nu eşti sigur că l-ai urcat într-o ambulanţă bine dotată. Atunci a participat alături de noi şi Raed Arafat de la Tg. Mureş cu două ambulanţe (cu echipaj cu tot, fireşte).

A fost o acţiune importantă; în asemenea momente – sau, Doamne fereşte! în accidente colective – înţelegi exact ce ai făcut, ce mai trebuie făcut, ce dotări sunt obligatorii, care sunt standardele de timp în care trebuie să te încadrezi, ce anume nu merge în seria de momente distincte ale intervenţiei, dacă echipajele se pot mişca rapid şi aşa mai departe. Fără a neglija aspectul pregătirii teoretice – instruirea este oricând necesară – într-o singură si­tu­aţie de acest gen se învaţă poate mai multe decât pe băncile şcolii sau ale facultăţii. Vesticii nu cheltuiesc bani de pomană pentru aplicaţii inutile.”

Aţi amintit despre ceea ce face, la Tg. Mureş, Raed Arafat. De ce nu se poate generaliza o asemenea experienţă? De ce medicii din SAJ sunt adesea refractari?

Colaborarea cu Pompierii funcţionează; şi la Tg. Mureş, unde, incontestabil, meritul principal este al doctorului Raed Arafat, şi la Oradea şi la Craiova. Vedeţi, medicii nu acceptă prea uşor ca militarii să preia conducerea şi de multe ori când Brigada de Pompieri se implică, ei vor şi să dirijeze lucrurile… La Braşov, am găsit o altă rezolvare a problemei. La noi, la Braşov, chemăm pompierii când e necesar, dar ei sunt independenţi. Ei au manechine de resuscitare, au truse de resuscitare portabilă, îşi continuă instructajele lor, vin întotdeauna la marile urgenţe să facă descarcerarea, să dea o mână de ajutor, fără ca noi să aveam un aşa-zis SMURD. Trebuie însă făcut în continuare ceva pentru etapa iniţială a accidentelor; fie că sunt individuale, fie că sunt accidente colective în întreprinderi sau pe şosele ca oamenii să fie instruiţi, să aibă legitimaţii care să ateste instruirea lor, cum sunt legitimaţiile BLS, adică să poată începe o resuscitare atunci când se impune asta fără să pună în pericol viaţa victimei. A doua etapă ar fi aceea de a se organiza aceste UPU în toate spitalele judeţene. În prezent, doar o parte dintre ele au Unităţi de Primire Urgenţe. Eu am făcut schema unei UPU pentru Spitalul de Copii din Braşov şi acuma se lucrează la aşa ceva, este în stadiu de finisare. E prima UPU din judeţul Braşov.

Spitalul Judeţean Braşov nu a organizat nici ca infrastructură funcţională nici ca echipe un sistem unitar şi închegat de UPU, iar asta se reflectă şi asupra eficienţei Serviciului de Ambulanţă al Judeţului. Degeaba faci ce trebuie în primele momente, degeaba ai asigurat primele verigi din lanţul supravieţuirii dacă acest lanţ nu funcţionează până la capăt. Şi încă ceva: fără medici specialişti de Medicină de Urgenţă nu se pot face paşi înainte în privinţa rezolvării urgenţelor şi mai ales în cele colective. Trebuie să scoţi la concurs un număr mare de posturi, rezidenţiatul durează cinci ani. Şi, iată un exemplu: în luna noiembrie 2003, când a fost concurs, DSP Braşov nu a scos nici un post. Nu m-a întrebat nimeni, am văzut doar publicate în „Viaţa medicală” lista de posturi şi în tot judeţul Braşov nici un post pentru Medicină de Urgenţă! Terminăm acest UPU la Spitalul de Copii şi nu avem nici un medic rezident care să preia acest compartiment! E o greşeală de organizare sanitară.”

De unde vine această rezistenţă?

Sigur, ei fac economii de posturi, care înseamnă de fapt economii de bani. Plăteşti mai puţine salarii!” Dar nu putem intra nici în UE şi nici în NATO cu subfinanţarea sistemului sanitar. Noi suntem subfinanţaţi pentru că banii strânşi pentru sănătate se duc, în mare parte, în alte nevoi ale Statului. Ministerul de Finanţe face cam ce vrea cu banii ăştia. Toată greutatea, toate dificultăţile reţelei medicale este legată de subfinanţare. Nu este vina unor directori nepricepuţi, nu a celor corupţi sau a mafiei halatelor albe. Or fi şi din astea. Chiar şi acele lăzi cu aparatură nepusă în funcţie au explicaţia în subfinanţare; costă imens montarea, uneori mai mult decât aparatele. S-au desfiinţat acele unităţi judeţene de reparaţii aparatură medicală, au apărut societăţi „autorizate” şi dacă vrei să instalezi un aparat, plăteşti de-ţi vine rău. Rămâi fără bani pentru curent sau pentru medicamente ori mai ştiu eu ce. E o chestiune paradoxală: ca o sumă imensă, de 20 şi ceva de mii de miliarde de lei, din banii sănătăţii, să fie trecută la buget ori mai ştiu eu unde… pe motiv că n-au fost cheltuiţi în anul 2002. Cum n-au fost cheltuiţi când spitalele au datorii uriaşe? Şi-atunci?!”

I-am luat inima în mână”

Bănuiesc că aţi trecut în activitatea dv. prin numeroase situaţii care v-au marcat. O să vă rog să povestiţi câteva cazuri.

Pentru că tot vorbirăm de stopurile cardio-respiratorii, am avut cazuri. Fata lui Fănică Luca, marele cântăreţ, a făcut o intoxicaţie medicamentoasă cu stop cardio-respirator; n-a pornit inima prin masajul cardiac extern; a fost internată la Spitalul de urgenţă Floreasca, şi, în situaţia asta, am tăiat toracele cu o foarfecă chirurgicală, am băgat mâna în torace, i-am luat inima în mână şi am început să o masez şi, – nu era fibrilaţie ventriculară, era o oprire a inimii de altă natură, asistolie, adică s-a oprit în repaus…, în diastolă. Şi inima, prin acest masaj direct a pornit, fata a stat într-o comă de vreo săptămână, dar a plecat sănătoasă acasă…”

Aţi mai încercat înainte de cazul acesta să tăiaţi toracele cu foarfeca şi să masaţi inima?

Da, mai făcusem, în sala de operaţie: un student de la Biologie, venit cu febră, un fel de gripă cred, cu ulcer perforat, cu anestezie dată de un medic care a încercat o formulă neadaptată cazului, i-a dat eter. Eterul este un excitant pentru inimă şi atunci s-a produs o aritmie cu fibrilaţie ventriculară. Cu chirurgul împreună am deschis toracele – el m-a chemat atunci în sala de operaţie, eu nu eram în echipă. Am văzut că fibrilează şi-am făcut de trei ori defibrilare internă, cu electrozi puşi direct pe inimă şi cu masaj cardiac. Ei bine, băiatul acesta a stat în comă, în reanimare, o lună de zile până în Vinerea Mare, când a deschis ochii şi a cunoscut treptat pe cei din jur. Ce este de remarcat la cazul ăsta? După o lună de comă posthipoxică şi respiraţie artificială n-a rămas cu nici un fel de sechelă neurologică sau psihică. A terminat facultatea, a fost doctor în ştiinţe la Institutul Fundulea, institut al Ministerului Agriculturii, s-a căsătorit cu colega care a stat lângă el o lună de zile în spital şi l-a frecat, l-a întors, l-a frecţionat să nu facă escare sau alte complicaţii şi i-am dat şi ei anestezie la Spitalul Universitar pentru cezariană ca să fie scos copilaşul.”

4444c.i

Mortul care se răsteşte la doctori

Un alt exemplu care impresionează fără îndoială: în timp ce făceam vizita cu o grupă de studenţi în reanimarea de la Spitalul de Urgenţă Floreasca, asistentele mi-au spus: «Domnule doctor, a murit bolnavul ăla cu traumatism toracic, care avea coaste rupte… Era pus pe respirator, dar… gata. Nu mai avea puls, a murit, l-am dus în salon.»

Eu, când am auzit, am luat toată grupa repede cu mine: «Haideţi, repede, să vedem cum se face o resuscitare.» Era încă în reanimare, nu-l duseseră la morgă. Am făcut un exerciţiu cu grupa asta; pe rând, i-am pus pe toţi să-l intubeze, să-l detubeze… L-am reintubat, înainte el fusese detubat – res­pira spontan, dar era într-o stare încă destul de critică. Şi făcând cu studenţii exerciţiile acestea inima a pornit, s-a recolorat, dar mai mult decât atât stând intubat, cu sonda băgată prin laringe în trahee, după vreo oră a ridicat mâna, şi-a scos singur sonda şi s-a răstit la noi: «Ce mi-aţi băgat asta în gât?!» A ieşit şi el din spital în condiţii normale, ca un om sănătos, fără nici o leziune craniană şi l-am găsit pe Bulevardul Magheru la aceeaşi muncă. Şi i-am spus: «Mă, Nicule, dacă ai trecut prin pericole – coaste zdrobite, ladă care ţi-a căzut pe torace şi pe cap – schimbă-ţi meseria. Vrei să-ţi mai cadă o ladă din asta pe tine şi a doua oară?»”

3333c.i

Agura

Şi-acu, o să vă dau exemplul unei doamne – la aceasta îi dau numele, nu mai trăieşte, o chema Agura. A venit la Spitalul de urgenţă cu osteo­mie­li­tă – infecţie la os, în limbajul nemedical – şi suferind mai multe operaţii, ea a făcut stopuri cardiace la toate tipurile de anestezie. Eu i-am făcut prima dată – că era fricoasă! – anestezie generală, pe masa de operaţie a făcut stop cardiac; i s-a făcut masaj cardiac, a ieşit din stop, s-a vindecat, a plecat acasă. A venit din nou pentru o altă operaţie, şi-atunci i-am spus doctorului Ion Curelaru: «Dă-i tu anestezie, că iată, ce am păţit…» Dr. Curelaru i-a făcut o rahianestezie. Stop cardiac după rahianestezie. A treia oară i-am făcut o anestezie spinală mai complicată – peridurală; a făcut stop cardiac. Iar a trebuit să intervin. În timpul ultimului masaj cardiac, apăsând mai energic, i s-au rupt coastele; a făcut un volet costal anterior – aşa se numeş­te, şi-a fost nevoie să-i facem traheostomie: i-am pus o canulă. Într-una din zile când am vrut să schimb şi să spăl canula sau să-i pun alta curată, la manevra de reintroducere a canulei, a făcut stop cardiac. În total, cinci. A mai trecut un an. Fiind eu de gardă într-o duminică, vine brancardul de jos, ştiam că vine un bolnav grav, şi văd că era chiar Agura. În comă! Luase un număr mare de tablete de fenobarbital şi diazepam. Pe piept avea o bucată de carton legată cu un şnur, pe care scria: «Domnule doctor Ionescu Puişor, m-am săturat de viaţă. Vă rog, nu mai mă reanimaţi! Semnat: Agura.» Ea ştia că dacă ajunge la Urgenţă, iar o să fie reanimată. Bineînţeles, n-am ţinut seama de rugămintea ei, ba din contră ne-am înverşunat şi mai mult şi am scos-o din comă. Asta era înainte de cutremurul din 1977, după cutremur eu m-am mutat la Spitalul Municipal. N-am mai întâlnit-o niciodată pe Agura.”

Frecvent, forme de cancer şi malformaţii congenitale.
Nu se doresc însă studii privind poluarea radioactivă
în zona întreprinderii de la Feldioara

Care cazuri vă impresionează mai mult?

Aici, la Braşov, mă impresionează patologia copilului. Mi-a plăcut, mi-am dorit toată viaţa să ajut oamenii cu necazuri, dar când vezi un copil bolnav parcă ţi se rupe inima. Nu ştiu, mulţi medici au remarcat asta, în ultimii zece ani – mă refer la judeţul Braşov acum – sunt foarte multe malformaţii congenitale. În fiecare an vine la noi o echipă de medici din Anglia, condusă de profesorul Fenten, care operează timp de o săptămână, de dimineaţa până seara copii cu malformaţii.”

– Din toate zonele judeţului sunt aceşti copii sau majoritatea sunt din localităţi apropiate de Feldioara?

La asta ne-am gândit şi noi; n-am reuşit însă să obţinem aprobări pentru un studiu privind poluarea radioactivă în zonă şi impactul radiaţiilor asupra sănătăţii. La Feldioara funcţionează acel combinat care procesează minereul de uraniu ca să obţină combustibilul necesar pentru reactoarele de la Cernavodă. Băiatul meu care este doctor în ştiinţe şi inginer silvic, el lucrează la Catedra de vânătoare, a mers cu un ofiţer de la jandarmi în regiunea interzisă la Feldioara, unde pe lac, datorită liniştii, erau mii de păsări de baltă. Este lacul unde se spală minereul de uraniu. Fiind zonă interzisă, nimeni nu pune piciorul acolo! Ei bine, raţele alea zboară şi în afara zonei, pot fi împuşcate de oricine. E posibil ca păsările, respectiv carnea de pasăre, să conţină izotopi radioactivi. La fel, se poate întâmpla cu peşti din asemenea ape. E posibil să fie riscuri mai mari pentru muncitorii care lucrează acolo. Prezenţa acestei unităţi speciale în regiune, obligă la un studiu serios privind impactul radiaţiilor asupra mediului şi eventualele corelaţii cu frecvenţa bolii canceroase sau cu a malformaţiilor. N-am auzit de nici o cercetare ştiinţifică… Cred că nu s-a dorit. Când băiatul meu şi-a pregătit teza de doctorat, a fost şi la Catedra de fizică de aici – ei se ocupă de radiaţii – şi la Sanepid, care are un laborator specializat pentru radiaţii şi radioactivitate; nici unii nici alţii nu au vrut să colaboreze privind impactul radiaţiilor asupra vânatului – era vorba de păsările care cuibăresc în zonă… L-au refuzat. Toţi au negat că ar fi o contaminare radioactivă în regiune. Probabil, au primit indicaţii în sensul ăsta.”

Spitalul – ultimul refugiu pentru copii
abandonaţi de părinţi

Impresionează şi numărul mare de subnutriţi, majoritatea romi, copii părăsiţi, sunt cazuri sociale; copii sărmani, pe care nimeni nu vrea să-i mai ia acasă; îi ţinem în spital şi îi hrănim. Impresionează, deseori, agresiunile din familii; probabil şi mamele sunt bătute, însă la noi vin copiii: cu fracturi, contuzii, cu stări grave de şoc; deseori am avut. Altfel, patologia copilului este la fel de complexă ca şi a adultului.”

Când lucrezi într-un spital, mai ales unul de copii, începi să vezi altfel lucrurile. Agresivitatea din familii sporeşte zilnic numărul pacienţilor şi, inevitabil cheltuielile pentru sănătate. Am întâlnit, în timpul documentărilor, servicii de urgenţă, în care aproape jumătate din cazurile prezentate erau victime ale agresiunilor. Neveste bătute de bărbaţi, bărbaţi bătuţi de neveste, copii maltrataţi de părinţi sau de cei care ar trebui să-i îngrijească în instituţii de ocrotire.

Când nu se investeşte în educaţie, creşte şi numărul bolnavilor; când nu se investeşte cât ar trebui în asistenţa medicală, şi educaţia are de suferit. Un ciclu straniu al indiferenţei faţă de semeni, care face, de la an la an, tot mai multe victime.

…Dar ceea ce te impresionează în spitalul ăsta unde lucrez acum este grija şi dragostea deosebită pentru copii; în doisprezece ani n-am auzit o dată un ton ridicat împotriva copiilor, cu atât mai mult o insultă sau o pălmiţă… dată copiilor. Şi infirmierele, şi asistentele, şi întreg corpul medical- am avut şi noroc de directori şi de şefi de secţii deosebiţi – au o dragoste şi o pasiune deosebită pentru vindecarea micilor pacienţi. Director acum este doctorul Ioan Măzgăreanu; el a iniţiat construirea acestei Unităţi de Primiri Urgenţe(UPU), care e aproape gata. În Spital – Spitalul de Copii Braşov – sunt în jur de 300 de paturi. În ultima vreme au adus la noi, şi bine au făcut, şi Compartimentul de Psihiatrie Infantilă de la Neurologie -Adulţi. Şi se spunea că şi copii cu tuberculoză ar putea veni pe un etaj mai izolat în acelaşi spital.”

Asta e bine sau nu e bine?

Eu nu cred că e bine; asta nu. Ce cred eu că ar trebui făcut aici în Braşov, este că ar trebui mutată Neurologia dintr-o clădire separată, fără Reanimare, mutată în Spitalul Judeţean pentru ca aceşti bolnavi cu accidente vasculare, cu stări comatoase să beneficieze de respiraţie artificială şi de intervenţia anesteziştilor în gardă. Eu am lucrat acolo, după ce m-am pensionat, în anul 2000, aproape doi ani. Aveam cam tot ce trebuia: oxigen, aspiraţie, un aparat de resuscitare respiratorie automată, dar dacă nu era serviciu de gardă ce puteai să faci?! De-aia am şi plecat; neavând posi­bi­li­ta­tea să fii permanent nu aveai cum să urmăreşti aceşti bolnavi neurologic în stări grave. Când lucram la Spitalul Universitar Bucureşti am avut întotdeauna doi, trei bolnavi în comă prin accidente vasculare paralizaţi, come profunde, pe care i-am aspirat artificial şi i-am îngrijit şi foarte mulţi dintre ei, deşi păreau pierduţi, au fost recuperaţi… Sus, la etaj, era neurologia şi jos, la etajul I, era reanimarea. Ca să colaborezi, trebuie să ai cu cine colabora…”

Observaţia s-ar putea să nu cadă tocmai bine medicilor de la DSP Braşov. Braşovul nu este însă singurul judeţ în care bolnavi cu afecţiuni neurologice sau psihice sunt izolaţi departe de celelalte compartimente ale spitalelor mari, în pavilioane sau secţii externe, unde nu există 24 de ore din 24 personal calificat. Uneori problema ţine de vicii de organizare sanitară, alteori sunt reflexe ale vechilor mentalităţi. „Şi dacă mor ce-i?! Un psihopat mai puţin!…” mi-a replicat un medic dintr-un alt judeţ. Sub carapacea tăcerii sunt situaţii greu de înţeles. De asta am şi lăsat aceste puncte de vedere ale unui medic a cărui conştiinţă nu a înţepenit în frigul din iernile lui Ceauşescu. Decent, elegant chiar, fără să iasă în afara perimetrului pe care l-a cunoscut, interlocutorul nostru nu scapă aproape nici una din tarele sistemului. Sigur, domnia sa nu acuză; arată doar ce şi unde ar trebui schimbat, sau gândit altfel. Sunt, la prima vedere, schimbări mici, dar au efecte mari; căci ele izvorăsc din experienţa unui medic care-şi iubeşte profesia şi respectă bolnavii. Şi care s-a nutrit din acea fantastică şcoală medicală care a fost şi continuă să fie Spitalul de Urgenţă din Bucureşti. Şi din viaţă – primul şi cel mai important dascăl al medicilor.

Şi doctorii sunt lăsaţi să moară ca nişte câini!

…Acum eu fac gărzi la Spitalul de copii, sunt, de şase ani, şi preşedintele Comisiei de Urgenţă şi Anestezie-Reanimare a Colegiului Medicilor. Nu e o ruşine, ca pensionar, să lucrezi. În afară de dragostea pentru meserie şi dragostea pentru Medicina de Urgenţă este şi nevoia materială. După 48 de ani de muncă, am trei milioane de lei pensie. Soţia mea, Ana-Maria Ionescu, biolog de laborator, – a lucrat la Reumatologie în Bucureşti – şi ea are o pensie tot de trei milioane. Sigur că există o Asociaţie a Medicilor Pensionari condusă de o extraordinară doamnă – dr. Virginia Ioan din Bucureşti. Dar, care, însă, ce-a obţinut?! Zece paturi gratuite la Institutul de la Otopeni, la Ana Aslan, pentru zece pensionari medici. În toată lumea, cu excepţia Americii care e mai bogată, medicii pensionari au consultaţii gratuite, intervenţii chirurgicale gratuite şi toată medicaţia gratuită. Medicaţia pentru mine, care am avut infarct miocardic, embolie pulmonară, boli aproa­pe mortale, costă cam două milioane… Plus ce mai cumpăr şi pentru soţie; începe de-acum demineralizarea oaselor. Femeie în menopauză… Statul nostru, guvernanţii, nimeni nu se gândeşte la lucrurile astea. Dai CFR-ului permise gratuite, dai celor de la telefoane posibilitatea să vorbească cu o altă taxă decât noi şi convorbiri gratuite, cei de la Electrica au gratuităţi sau reduceri la plata luminii electrice, militarii şi poliţiştii au medicamente gratis. De ce noi, medicii, hai să zicem nu numai pensionarii, dar chiar şi cei activi, de ce să nu avem medicamente gratuite pe reţete speciale… Este inuman să faci economie lovind în oameni care au muncit toată viaţa pentru sănătatea celorlalţi.”

Mă gândeam în timp ce povesteaţi să dau acestui reportaj titlul „Doctorul care a întors oameni din moarte”; acum însă, adăugând şi ultimele detalii, aş spune, ceva mai jurnalistic poate: „Doctorul care a întors oamenii din moarte, nu are bani pentru medicamente”. Credeţi că e potrivit?

Eu am avut un noroc totuşi, spre deosebire de colegii mei pensionari. La Revoluţie am stat două săptămâni în spital. Am avut atunci 81 de decedaţi. Şi cei de la Securitate au vrut să-i ia în saci de plastic ca la Timişoara şi probabil să-i ardă… Eram şeful Secţiei de Reanimare la Spitalul Universitar, sigur că da. Şi împreună cu asistenţii mei am alungat securiştii şi poliţiştii intraţi în spital şi nu i-am lăsat să-i transporte pe decedaţi în altă parte. În acea perioadă de două săptămâni, noi n-am plecat acasă… Aşa că, fiind şef de secţie, am primit un certificat de luptător în Revoluţie. Eu, perso­nal, am medicamente gratuite. Ceilalţi medici pensionari însă…”

De unde vine pasiunea aceasta pentru Medicina de Urgenţă?

Să ştiţi că până la acel concurs de extern din 1950, şi ideea doctorului Mihai Maurer căruia îi port o amintire şi un respect post-mortem, nu aveam această aplecare. El mi-a dat microbul, de la el am această dorinţă. Cum învăţasem temeinic fiziopatologie, acest îndemn a prins, a găsit terenul potrivit. Apoi, am lucrat pe Şantierul Hidrocentralei de la Bicaz; erau urgenţe care trebuiau rezolvate, nu te apucai să-i trimiţi pe toţi la un spital mare, te făceai de râs. Acolo am avut un bărbat care fusese înjunghiat cu un cuţit la o nuntă; l-am găsit în moarte clinică, în stop cardiac. Era un pneumotorax sufocant… i-am evacuat aerul; la lumina farurilor ambulanţei, acolo unde l-am găsit, i-am făcut această pleurotomie, am băgat un tub, s-a evacuat rapid tot aerul, i-am pus două fire pe plaga aia – lovitură de cuţit – şi l-am dus la Spitalul nostru. L-am întors din moarte. Ei bine, cazurile acestea, oamenii pe care i-am salvat, m-au legat şi mai mult de un domeniu medical ce abia acum îşi defineşte identitatea.”

(…) Pasiunea pentru medicină se naşte în timp ce lucrezi, faţă în faţă cu im­po­sibilul. Nu o găseşti nici la discotecă, nu o găseşti stând în curul ma­ri­lor maeştri, nu ţi-o inoculează nici asistentele sau doctoriţele rele de mus­că, care-şi dăruiesc farmecele prin paturile camerelor de gardă din spi­tale, nu o poţi şterpeli nici din clinicile ţărilor civilizate. Eşti singur, nu ai pe cine să întrebi şi vezi că omul acela bolnav sau accidentat moa­re în faţa ta. Dacă izbuteşti să-l salvezi atunci, eşti într-adevăr medic. Aces­ta-i examenul! Astăzi avem tot mai rar asemenea situaţii şi, în con­se­cinţă, tot mai puţini medici care să se poată ridica la valoarea maeş­tri­lor de odinioară.”

Să nu faci degeaba umbră pământului

Ce dotări erau la vremea aceea în Spitalul Şantierului?

Aveam, să ştiţi. Primele perfuzii şi primele perfuzoare care să dea cu picătura bolnavului, lichidul de reechilibrare au fost aduse de doctorul Maurer de la Paris. Ştiu că ni le-a arătat, erau mai multe truse, tuburi de cauciuc, parcă le văd, cu intermediare de sticlă ca să poţi vedea ce curge, cu picurător de sticlă… Era fascinant. Astea le-am fabricat şi noi în nişte ateliere ale Facultăţii şi le-am folosit la perfuzii, inclusiv la perfuziile de sânge. Şi dacă aţi putea să scrieţi, într-o paranteză măcar, că un om căruia îi datorăm foarte mult în organizarea urgenţelor în întreaga ţară a fost doctorul Mihai Mihăilescu, medic chirurg, care a contribuit prin idei şi prin proiecte la construirea tuturor spitalelor moderne din ţară şi care a fost primul director al Spitalului municipal Bucureşti, construit tot de el. Mihai Mihăilescu a fost cel care a organizat punctele de recoltare şi transfuzie pe întreg teritoriul ţării. De la el încoace au rămas toate aceste Centre de Transfuzie. A făcut nişte port-perfuzoare cu o butieră, aşa, pentru mâna bolnavului, a avut multe inovaţii din astea care au ajutat medicina de urgenţă. Multe spitale, şi Municipalul din Bucureşti, şi cel de aici din Braşov, şi Spitalul Mare din Oneşti şi Judeţeanul de la Alba Iulia sunt gândite, ca funcţionalitate, de el. A făcut drumuri în străinătate, a vizitat spitale, inclusiv din State, a preluat anumite idei… S-a prăpădit săracul; era plecat în SUA, a făcut ceva la ficat şi l-au adus repede în ţară să nu moară pe acolo. După ce s-a întors nici n-a mai trăit mult.”

Cine îşi distruge trecutul nu are viitor

Abia în asemenea discuţii, în interviuri şi documentări făcute în spitale din ţară, aveam să aud despre fapte remarcabile, despre oameni ce izbutiseră să lase ceva în urmă, care nu făcuseră degeaba umbră pământului. Chiar dacă uneori informaţiile nu erau foarte exacte sau dacă medicii de acum nu-şi mai aminteau numele ori faptele celor din generaţiile trecute, vag, unele lucruri şi le mai aminteau. Curios, rareori am găsit manageri interesaţi să alcătuiască şi o monografie a spitalului în care lucrau, să adune între coperţile unui dosar măcar, dacă nu o carte, nume de medici, perioade şi întâmplări. La Bacău, în plină epocă Ceauşescu, în curtea Spitalului Judeţean, se constru­ise atunci o maternitate cu circuite funcţionale impecabil gândite. Era uni­că în Europa de Est. În cartea de onoare – căci aici exista şi aşa ceva – sem­naseră delegaţii venite de peste mări şi ţări, din Japonia, China, Israel, Ru­sia, Germania, Franţa… În Negreşti-Oaş, la capăt de ţară, un alt medic ridi­case prin propriile puteri un spital cum nu puteai găsi în multe capitale de ju­deţ, la Suliţa, în judeţul Botoşani, un alt medic entuziast, doctorul Nicolae Vlad, schimbase efectiv faţa spitalului, transformându-l într-o gură de rai, la Tru­şeşti, tot în judeţul Botoşani, doctorul Nicu Ioniţă, era foarte aproape de a transforma un spital rural într-un centru de interes naţional unde se organizau conferinţe şi simpozioane ştiinţifice… Sunt multe asemenea exemple. Sunt idei, experienţă, proiecte realizate sau nu, ori, din contra, întâmplări care au făcut ca să se şteargă până şi amintirea unor performanţe. Treptat, dacă sunt păstrate şi va­lorificate, unele din aceste mărturii se înscriu firesc în patrimoniul cultural al unei zone sau ţări. Cine îşi distruge trecutul nu are viitor. Câteodată, un me­dic cu mai puţine orgolii şi cu mai mult respect pentru înaintaşi, cum este şi doctorul Constantin Ionescu Puişor, aminteşte despre oameni care au fost. Dacă cineva ar putea să developeze acum situaţia şi performanţele reale ale personalităţilor – multe anonime – ale lumii medicale, asta ca să nu ne oprim decât la un singur domeniu, am avea în faţa ochilor o imagine uluitoare. N-am moştenit din vechiul regim doar politicieni mancurtizaţi şi lichele, uzine transformate în mormane de fiare vechi ruginite şi vândute apoi pe nimic. Până în ‘90, era dificil să spui că eşti român sau să vorbeşti despre românii de dincolo de Prut, de dincolo de Dunăre. După evenimentele din decembrie 1989, eşti sancţionat – fără discernământ! – dacă recunoşti că au existat şi oa­meni care au avut tăria să facă ceva pentru semenii lor. Şi dacă te pune necuratul să-i arăţi cu degetul pe cei care duc acum ţara de râpă, rişti să dispari. Nu mai ai loc să publici, nu se mai pune problema să apari la televizor, nu te mai poţi adresa nimănui… Ba chiar poţi sfârşi, ca urmare a unui „gest creştinesc”, ascuns privirilor indiscrete, în cine ştie care ospiciu.

Când nimeni nu mai ştie de tine

Dintre cei care au lucrat pe Şantierul Hidrocentralei Bicaz mai trăieşte cineva?

Este doctorul Degeratu, internist, pensionat în Germania, Titu Degeratu, e profesorul Gherasim Leonida, şi eu. Pentru că atât la Sanatoriul Bisericani, unde am stat numai şase luni – că după aia m-am tot dus, ştiţi? eu mă leg de locurile astea care mi-au fost dragi, cât şi la Bicaz, am fost acum doi ani cu băiatul şi cu familia, nu mă cunoştea nimeni, nu auzise nimeni de numele nostru, nici de-al lui Degeratu; am întrebat. Şi la Bisericani, unde am dormit o noapte, au ei acolo un sistem de apartamente pentru musafiri, am dormit toţi trei, şi a doua zi dimineaţă am fost la raportul de gardă. Lucrau acum 20 de medici, şi toţi veneau cu maşinile proprii din Piatra Neamţ; noi, pe vremuri, dormeam în spital; nu avea nimeni maşină, numai motociclete… sau biciclete. Am vorbit ceva în faţa acestor tineri despre insuficienţa respiratorie şi reanimarea care ar mai putea-o face la nenorociţii ăştia; noaptea, cât am stat acolo, a murit unul din tuberculoşi… Mortalitate încă există… Eii, despre asta le-am vorbit… Şi la un moment dat am întrebat: Care dintre dumneavoastră era născut când am lucrat eu ca medic aici? Niciunul! Toţi erau mai tineri decât 1965! Vedeţi?!”

Se aduc în ţară păpuşi gonflabile sofisticate, cu miile,
dar nu găseşti un manechin de resuscitare!

…Dacă s-ar începe o pregătire sistematică…, acuma, printr-o Hotărâre de Guvern, dată în vara anului 2003, în septembrie, a şi fost publicată de altfel în Monitorul Oficial, s-a refăcut un Comitet de Organizare şi de Supervizare a Accidentelor Colective şi Dezastrelor. Dar lucrul ăsta s-a mai făcut şi în anul 2000, au trecut, iată, trei ani de atunci. Era un Ordin al ministrului sănătăţii. Şi din anul 2000 până acum nu s-a cumpărat nici un manechin de resuscitare, nu s-au comandat truse portabile de reanimare, n-au început lecţii cu para-medicalii, cu muncitorii, cu poliţiştii, cu pompierii, nimic. Sunt obligatorii acţiunile astea în fiecare judeţ, trebuie să se elibereze legitimaţii, într-o situaţie critică nu laşi pe oricine să intervină anapoda şi să pună în pericol viaţa accidentaţilor, apoi e nevoie ca aceste legitimaţii să fie reînnoite după un an sau doi, fireşte după un alt stagiu de pregătire… Dar la noi, e ca la nimenea!”

De ce-i atât de important manechinul de resuscitare?

Nu poţi să înveţi respiraţia artificială, masajul cardiac fără exerciţii pe manechin. Exerciţiile pe om sunt interzise de OMS. Nu ai voie să iei un student, să-l pui culcat acolo şi să-i faci masaj cardiac, să-i sufli în gură… În Franţa de pildă, nu există nici o asistentă care să nu aibă trusa pe care o vezi la medicii noştri, mă refer la astea argintii, să vedeţi la dr. Florentin Zorilă, directorul Staţiei de Ambulanţă Braşov, cu balon, cu măşti, cu sonde de intubaţie, cu laringoscop, cu un aspirator portabil de secreţii; astea sunt în portbagaj. Eu am o maşină veche, este o Dacie, mi-e greu să mă despart de ea, şi o Dacie nouă, cumpărată acum, care e o povară. Are catalizatorul acela dedesubt şi nu poate băiatul să se ducă în pădure cu ea… O izbeşte şi ăla costă 12 milioane, cu injecţie, cu calculator, nu mai poţi să umbli la acceleraţie, nu mai poţi să faci nimic…, nu mai poţi să sufli în jigler când s-a înfundat pe nu ştiu unde… Dacă rămâi în pană trebuie să te duci neapărat să te tracteze… Ei, eu, în fiecare maşină am câte o trusă cu respirator portabil cu măşti, cu coliere pe care le pui… Pentru că în aceste accidente pe şosele, unde sunt încarceraţi, nu poţi să tragi de mâini şi de picioare; poate omul are o fractură, şi dintr-o fractură faci două fracturi. Poate are fractură de coloană, şi mişcându-l greşit, poţi să-l laşi paralizat, să se plimbe în cărucior pe viaţă… Trebuie mare atenţie şi să ai tot ce-ţi trebuie. Deci toate astea le am în portbagaj aşa cum au toate asistentele şi toţi medicii în străinătate. La noi însă, nici nu le trece prin minte; nu se mai controlează nici trusa minimă sanitară de către Poliţie, şi e o greşeală… Pentru că în trusa aia erau nişte pipe oro-faringiene, de două mărimi, pe care le pui unui om în comă, unui om care n-are conştiinţă, ca să nu-şi înghită limba, cum se spune în popor, să nu-i cadă limba… să se sufoce.

Manechine de resuscitare sunt la noi?

În unele locuri sunt… Eu am unul care e al meu, l-am cumpărat; de la Poliţia din Philadelphia am primit două baloane respiratoare cu măşti, unul l-am lăsat la Bucureşti, şi unul e la Neurologie în Braşov…. Deci la nivelul ăsta s-a ajuns; acum vrei trei ani, Scotland Yard-ul din Anglia a anunţat că „toate echipele de poliţie auto care pleacă în patrulare au defibrilatoare cardiace, au respiratoare şi aspiratoare portabile şi ştiu toate procedurile pentru Basic Life Support”. Dincolo, în Statele Unite, absolut toţi vânzătorii de la staţiile de benzină şi toţi muncitorii din transporturi au instructajul ăsta şi-l repetă în fiecare an. Eu am făcut lucrurile astea, în 1966, cu asistenţii şi cu salvările din Conakry, din Guineea şi nu reuşim aici, în România, să organizăm aşa ceva?! Măcar să fim la nivelul medico-sanitar al ţărilor din Africa! Nu se poate aşa! Nici un medic de familie din ţară, poate sunt accidental unii care prin diverse fundaţii au învăţat, dar un medic de medicină generală care lucrează într-un bloc – cred că şi în Bucureşti ca şi în Braşov sunt două trei cabinete la parterul unui bloc, dacă face unul o electrocutare cu stop cardiac, ăla nu are oxigen, nu are aspiraţie, nu are un balon să-l respire cu masca şi să-l ţină încă în viaţă până vine Salvarea… E de neconceput… Ăsta nu e nivel de a intra în NATO ori în CE. Nu se poate!…”

S-au făcut instructaje cu profesorii de şcoli pentru acordarea primului ajutor în cazul unui accident? Că majoritatea unităţilor de învăţământ, din mediul rural mai ales, nu mai au doctori…

Domnule Nesfântu, eu am dat o adresă către Poliţia din Braşov, acum doi ani, în 2001, am trimis o adresă prin care m-am oferit să merg eu şi să-i instruiesc – cu manechin, cu aparate de resuscitare portabilă, cu tot ce trebuie– pe agenţii Poliţiei rutiere în vederea acordării primului ajutor când ajung ei primii la locul unui accident. Nu mi-au răspuns nici astăzi… (interviul s-a desfăşurat la Predeal, în toamna anului 2003). Am fost la Facultatea de Silvicultură din Braşov, în fiecare an am făcut, inclusiv cu manechin, exerciţii cu studenţii de la Silvicultură, care în stagiul lor de vară, sunt expuşi unor riscuri: pot să se împuşte, au arme în dotare, pot să fie prinşi sub copaci, căci urmăresc tăierile de păduri, pot să fie victime ale unor agresiuni – braconieri surprinşi de pildă în activitate, pot să cadă în capcane pregătite pentru animale mari…, pot fi surprinşi de atacul unui urs rănit şi aşa mai departe… N-au vrut nici cei din conducerea Facultăţii să introducă oficial un curs de instructaj… N-au motivat în nici un fel. Comoditate poate, ştiu şi eu?!…”

Cum poţi salva o ţară care moare!…

Cum îl cheamă pe băiat?

Dan Traian Ionescu…, singurul copil, are 31 de ani acuş, e doctor în ştiinţe… A făcut două rezervaţii pentru păsările de baltă de interes cinegetic, una la Dumbrăviţa şi una la Rodbav, a venit comisia care vrea să prelungească autostrada Predeal – Valea Râşnoavei – Râşnov – Codlea şi să o ducă până la Tg. Mureş şi de acolo la Cluj, şi care trecea peste rezervaţia lui de la Dumbrăviţa. S-a zbătut, a luat legătura şi cu Green Peace, n-a scăpat nici o organizaţie interesată de problemele astea, a scris în România liberă şi în alte ziare câte o notă mică despre asta, prin Internet a căutat să ia legătura cu toţi, şi a izbutit în cele din urmă să convingă pe cei care coordonau proiectul să mute autostrada asta, să fie la depărtare de rezervaţie…”

Dintr-un CV, reţin câteva din acţiunile tânărului cadru didactic universitar Dan Traian Ionescu, doctor în silvicultură.

  • Iniţierea, împreună cu APM Braşov, a activităţilor de teren şi de birou pentru identificarea şi declararea unor noi arii protejate în judeţul Braşov;

  • Întocmirea cu APM Braşov a documentaţiei pentru declararea a două noi arii protejate în judeţul Braşov (complexele piscicole Rotbav şi Dumbrăviţa), documentaţii avizate favorabil de către Academia Română – Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii şi care a stat la baza întocmirii Hotărârii Consiliului Judeţean Braşov din iulie 2003 privind oficializarea celor două zone protejate;

  • Activităţi practice de teren în cuprinsul celor două noi arii protejate, cu studenţii Facultăţii de Silvicultură şi ai Colegiului de Cinegetică, privind: observarea faunei sălbatice, patrularea şi depistarea potenţialelor încălcări ale Regulamentului rezervaţiilor, montarea a 15 panouri de lemn cu scop de avertizare (sept. 2003), mon­tarea câtorva zeci de panouri mici de lemn cu acelaşi scop (oct. 2003 – ian. 2004), realizarea şi distribuirea unor mesaje scrise şi a două tipuri de pliante către toţi cei interesaţi (pescari, vânători, cadre didactice, studenţi, comunitate locală);

  • Discuţii cu reprezentanţi ai comunităţii locale de la Dumbrăviţa şi cu cei din Con­siliul Local / Primăria despre rezervaţie şi implicaţiile ei (împreună cu APM Braşov);

  • Campanie susţinută timp de o lună asupra pericolului construirii autostrăzii Budapesta-Bucureşti prin aria protejată Dumbrăviţa; s-a reuşit devierea acesteia în urma semnalelor de alarmă trase (împreună cu ONG-uri, APM Braşov, MAPAM, Academia Română – CMN, presă etc.);

  • Scrisoare deschisă de informare către comunitatea locală din Dum­bră­viţa, având ca subiect aria protejată de pe acest teritoriu;

  • Întocmirea documentaţiei pentru extinderea ariei protejate „Complexul piscicol Dumbrăviţa” (împreună cu APM Braşov) înaintată Academiei Române – CMN;

  • Acţiuni de combatere a braconajului şi a unor ilegalităţi privind fauna sălbatică, printre care salvarea / recuperarea unei acvile de câmp (Aquila heliaca) – specie protejată global – dintr-o gospodărie particulară şi introducerea ei într-un proiect internaţional de reproducere în captivitate pentru salvarea acestei specii (împreună cu APM Braşov, Asociaţia „Grupul Milvus” Tg. Mureş);

  • Demararea unui studiu privind distribuţia, habitatul, cuibăritul şi hrana bufniţei (Bubo bubo) în judeţul Braşov, Depresiunea Bârsei, începând cu 2003, cu scopul protejării acestei specii rare şi a habitatelor sale la nivelul ariei cercetate.

***

După discuţia purtată la Predeal cu doctorul Constantin Ionescu Puişor – nu-l numesc conferenţiar pentru că, sunt convins, merita mai mult decât acest grad didactic oferit cu „generozitate” de „colegii” din Braşov – am urcat în tren ca să vin către Bucureşti. Vreme de aproape trei ceasuri aveam timp să mă gândesc la nuanţe şi subtilităţi, să fac legături, să cern şi să ames­tec cele spuse, să caut să văd ceea ce n-a fost rostit. M-am oprit în cele din urmă la povestea „autostrăzii mutate”. Mi se părea că văd un tâlc ascuns. L-am găsit abia acum când încerc să prind din vorbe sensul unei vieţi. Şi el, doctorul, este, pentru Medicina de Urgenţă şi Asistenţă Medicală în Pre-spital, o autostradă. Ca să poată să se construiască, a fost obligat de destin să se mute la depărtare de „rezervaţia” otrăvită a Bucureştilor. Cloaca de aici geme de fauna monştrilor corupţi, formaţi în epoca de aur.

„Diavol să fii şi nu poţi rezista între ei”, spunea, de curând, un coleg de generaţie al veşnicului tânăr doctor Puişor.

Profil:Constantin Ionescu-Puişor

7777c.i

Doctor în ştiinţe medicale, medic practi-cian de excepţie, pionier al medicinii de urgenţă în prespital, a înfiinţat prima unitate de primire urgenţe (u.p.u.) din România. A format mii de cadre medicale specializate în medicina de urgenţă. Un model pentru generaţiile tinere.*.

S-a născut în oraşul Simeria, judeţul Hunedoara la 7 septembrie 1928. Tatăl său, Constantin Ionescu, născut la Feteşti – Ialomiţa, era mecanic CFR şi lucra, din 1925, la Depoul Simeria. Acolo o cunoscuse, la un bal, pe Ileana Ţichil, din Săliştea Sibiului, şi la puţin timp s-au căsătorit. Fiecare dintre părinţi avea nouă fraţi. Începând din anul următor, 1929, fami­lia s-a stabilit în Bucureşti. Ur­mează: Şcoala Primară nr. 40, Bucureşti (1935-1941), apoi Liceul „Au­rel Vlaicu” (1941-1947) – clasificat primul la bacalaureat. „În liceu, menţionează el, fiind preşedinte al Societăţii Lite­rare «Pompiliu Constantinescu», am scris schiţe şi piese de teatru pentru «ora şcoa­lei» şi radio. Piesa mea, «Aurel Vlaicu, viaţă de erou»,
s-a jucat în 1947, pe scena Teatrului CFR Giuleşti. Influenţat de prof. Sani­elevici şi îndrăgostit de biologie, am urmat totuşi Medicina. În 1947, luasem admiterea la trei facultăţi: Biologie, urmând două luni anul I, Drept şi Medicină.”

În sep­tem­­brie 1947, este admis la concursul pentru Facultatea de Biologie, Drept, hotărându-se apoi pentru Medicină; două luni va urma
cursu­ri­le Facultăţii de Biologie, iar din noiembrie 1947 se transfe­ră la Facultatea de Medicină Generală Bucu­reşti (1947-1953). După anul III, prin con­curs (noiembrie 1950), este ad­mis extern la Chirurgie, Spi­talul CFR 2, Bucureşti, apoi devine preparator – prin concurs – la Anatomie To­pografică (prof. dr. Th. Riga) până la absol­vire.

În 1950, începe, practic, activitatea ca anestezist – sub îndrumarea prof. dr. Mihai Maurer, şeful secţiei Chirurgie a Spitalului CFR 2, Bucureşti. „Tot aici, scrie domnia sa într-un CV, am început, încă din toamna 1947, gărzile de urgenţă (o gardă săptămânal), neîntrerupându-le timp de 50 de ani (până în 1997).”

Traseul profesional este impresionant:

Asistent universitar la IMF Bucureşti (1953-1955).

Medic la Sanatoriul TBC Bisericani, apoi la Spitalul Unificat al Şantierului Bicaz, unde continuă să lucreze în Anestezie şi Urgenţă (1955-1957).

După doi ani şi şase luni, ocupă, prin concurs, postul de asistent universitar al IMF, la Catedra de Fiziopatologie (Spitalul nr. 9 „Gh. Marinescu” – noiembrie 1957 – şi revine în Bucureşti.

Vreme de 21 de ani (1957-1978) va lucra în fiecare după amiază la Catedra de Fiziopatologie a IMF „Carol Davila”, în timp ce dimineaţa fa­ce activitate clinică (indemnizaţie) la ATI, Spitalul de Urgenţă Floreasca Bu­cureşti, adevărata şcoală pentru Medicina de Urgenţă. Este prezent în per­manenţă acolo unde e mai greu: în blocurile operatorii şi ATI; pregă­teş­te studenţii, imaginează – pe loc, în funcţie de cazurile întâlnite – exer­ciţii practice cu finalitate clinică sau experimente de laborator.

În 1950, am început gărzile de noapte în urgenţe, minimum o gardă pe săptămână, neîntrerupte până azi (am efectuat peste 2200 gărzi la Urgenţă-Anestezie-Reanimare, deci, practic, 6 ani din viaţa mea; nu am dormit nici o noapte). În prezent, la cei 76 ani, mai efectuez 5-6 gărzi ATI la Spitalul de Copii Braşov.”

8888c.i

Medic specialist ATI, prin concurs (1958).

Medic primar ATI, prin concurs (1963).

Este numit, prin Ordin al ministrului Sănătăţii, „consilier cu probleme ATI pe ţară” (1963), făcând parte, în această funcţie, din structurile Mi­nisterului Sănătăţii. Se va implica în dezvoltarea Medicinii de Urgenţă şi ATI, – „la capătul unde se fac cărţile” – fiind inclus în brigăzile de îndru­mare şi control ale Ministerului Sănătăţii; are ocazii de a cunoaşte „pe viu” activitatea medicilor din întreaga ţară (ne referim la ATI şi Medicina de Urgenţă).

5555c.i

6666c.i

Mai 1968: susţine teza de doctorat cu tema „Reanimarea în marile H.D.S.”, obţinând astfel titlul de „Doctor în Ştiinţe Medicale”.

Şef de lucrări la IMF Bucureşti, prin concurs (iunie 1972); este eviden­ţiat pentru participarea activă la salvarea şi reechilibrarea răniţilor – cutremurul din martie l977.

„Cel mai lung stagiu de lector universitar (şef lucrări ATI – Anestezie-Terapie Intensivă), povesteşte doctorul, l-am parcurs între 1972-1992, timp în care aproape zi de zi am ţinut cursuri, demonstraţii pe manechin, cu trusă de reanimare pentru studenţi, medici rezidenţi, medici veniţi la perfecţionare şi care medii.”

Şef secţie ATI (1978-1992), Spitalul Municipal Bucureşti (ulterior Spi­talul Clinic Universitar de Urgenţă), activitate desfăşurată în paralel cu cea didactică – şef de lucrări la IMF; ca şef al unei secţii cu 45 de paturi şi având răspunderea coordonării activităţilor ATI în 17 săli de operaţie, doc­torul Constantin Ionescu-Puişor înfiinţează, încă din 1978, o „Ca­me­ră de Urgenţe Majore” în cadrul Compartimentului „Primire Urgen­ţe”, do­ta­tă cu echipamente necesare reanimării imediate. Ideea, de pionierat, anticipa Unităţile de Primire Urgenţe (UPU) din spitalele moderne de astăzi.

Medic primar ATI, gradul II, prin concurs (iunie 1980).

Medic primar ATI, gradul I, prin concurs (iunie 1986).

Decembrie 1989 – ianuarie 1990: îl vom găsi în Secţia ATI a Spitalului Municipal Bucureşti, prezent zi şi noapte, timp de două săptămâni fără în­trerupere, salvând şi îngrijind răniţii „Revoluţiei”. Ulterior, conform Legii 42, va primi titlul de „Participant la Revoluţie”, cu decretul şi decora­ţia aferentă.

Încă din anii ’60, desfăşoară o activitate medicală susţinută.

În decembrie 1961, participă la Congresul ATI din Warşovia (Polonia), cu lucrarea „Modificări ale coagulării sângelui în anestezia generală”.

Eforturile şi rezultatele obţinute vor fi apreciate: în consecinţă, este trimis în Guineea, iniţial pentru o perioadă de doi ani: 1965-1967, într-o echipă din care fac parte cinci medici români. Cum în această ţară africană nu era alt medic anestezist, a devenit consilierul în probleme de ATI al ministru­lui Sănătăţii, Diallo I.!

Timp de doi ani va lucra ca medic ATI, la Spitalul „Ballay” din capitala Conakry, alături de dr. Mihai Stăncescu, medic primar chirurg şi celelalte cadre medicale din România. Pe lângă activitatea clinică, ţine cursuri de ATI şi Medicină de Urgenţă cu elevii Liceului Sanitar din Conakry şi cadrele medii, face demonstraţii practice, înfiinţează o secţie modernă de ATI la Spitalul Ballay, pe care o şi conduce în acea perioadă, ini­ţiază com­partimente ATI în spitalele din La­be, Kankan şi Kisidougon, con­vinge conduce­rea Guineei să importe aparate de anestezie mo­derne şi de res­piraţie artificială, are prilejul să se do­cu­menteze cunoscând sistemul de abor­­­dare a ur­genţelor în spitalele din Senegal (ca­­pitala Da­kar), Cote d’Ivoire (capitala Abida­jan), Sier­ra Leone (capitala Freetown), admi­nistrează anestezii pentru urgenţe de război – răniţii grav din luptele între Guineea Bissau şi Insulele Ca­pului Verde erau aduşi în spitalul un­de lucra, merge la vânătoa­re, se îndră­gos­teş­te de o lo­calnică, Ais­sata (po­sibilă „aplicaţie” a lecturi­lor din Mircea Eli­a­de şi incursiuni­le sa­van­tului în misterioasa In­die!), adună me­ticulos do­cumentaţii şi note de că­­lă­torie, pu­blicate mai târziu, după 1990, în vo­lumul „Un medic ro­mân în Africa”.

Experienţa căpătată în Guineea, tradiţiile şi peisagistica acestei ţări vor fi ilustrate de o întreagă arhivă de fotografii realizate de doctorul Constantin Ionescu-Puişor).

1111c.i

În 1968, îi apare volumul „Hipotermia gastrică, metodă de reanimare imedia­tă în hemoragiile digestive grave”, I.M.F., Bucureşti, valorificând astfel, imediat, informaţiile şi rezultatele cercetărilor proprii din teza de doc­torat.

Îi apare, tipărit într-o lucrare colectivă, capitolul „Analgezia şi anes­te­zia în obstetrică”, I.M.F., 1981 (a se remarca distanţa – 13 ani! – faţă de primul volum publicat).

Participă, în decembrie 1981, la „Congresul de Anestezie şi Urgenţe” – Berlin, RDG – cu lucrarea: „Despre ATI în cutremurul din 1977”. Foloseş­te prilejul pentru a vizita Spitalul Universitar Berlin-Vest, spitalele şi com­partimentele de Prim-ajutor şi Resuscitare „Charité” şi „Friedrich-Kran­ken Haus”.

Publică, tot la tiparniţa I.M.F., volumul: „Tehnici de anestezie şi reechi­librare în unele specialităţi chirurgicale”, Bucureşti, 1983. În lucrările publicate, urmăreşte, îndeaproape, activitatea practică, experienţa dobândită în cli­nică).

Îi apare volumul: „Accidente în timpul vacanţei” (Prim-ajutor), Editu­ra Medicală, Bucureşti, 1986.

Participă, în martie 1990, la Paris, la un Congres şi Curs de Urgenţe organizat de Spitalul Pitié – Salpetrierre, diploma de absolvire fiind semnată de prof. dr. P. Viars. La Congres susţine lucrarea „Ex­perienţa ATI din tim­pul Revoluţiei Române din decembrie 1989”.

Participă, cu un capitol referitor la „Anestezie”, în Chirurgia – vol I (prof. dr. Al. Prişcu), Edi­tura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.

Participă la Concursul pentru profesor ATI, Uni­versitatea Ecologică Bu­cureşti; va fi admis în aprilie 1992 şi obţine titlul râvnit, însă nu va profita de el. „Opţiuni şi priorităţi de familie” – spune el – îl vor determina să se înscrie la un alt con­curs pentru funcţia de şef de Secţie ATI la Spitalul de Copii din Braşov; tot în aprilie 1992 va fi declarat admis, şi se mută cu întreaga familie în Braşov.

Îi apar, succesiv, volumele: „Urgenţa medicală în accidentele grave”, tiraj 5000 de exemplare (!), Editura Medicală, Bucureşti, 1995; „Un medic ro­mân în Africa”, Editura Dealul melcilor, Braşov, 1996; „Poveşti africane”, Editura All Educational, Bucureşti, 1998; „Urgenţele şi Primul Ajutor în Accidentele Rutiere”, Editura Medicală, Bucureşti, 2001.

Curios, traiectoria doctorului urmează cât se poate de strâns, mutaţiile ce se petrec în reţeaua medicală românească. După ‘90, Bucureştiul pierde din supremaţia pe care o dobândise în perioada aşa-zis comunistă. Aşa cum, în aceiaşi ani, pierd din adresabilitate centre universitare mari, consacrate – Iaşi şi Cluj, în favoa­rea unor noi nuclee universitare şi ştiinţifice într-o conti­nuă expansiune: Ba­cău, în Moldova, sau Oradea, Timişoara şi Tg. Mureş în Transilvania. Sunt exemple grăitoare. Deşi era necesar, în Bucureşti nu s-a putut înfiinţa SMURD; asemenea servicii au fost dezvoltate la Tg. Mureş de către Raed Arafat şi în judeţul Bihor, în jurul unui grup de entuziaşti de pe lângă Universitatea Oradea. Transplantul de măduvă este pus în practică şi reuşeşte la Timişoara, deşi Ministerul Sănătăţii finanţase cu bani frumoşi o unitate me­di­cală din Bucureşti, fertilizarea in vitro şi primul „copil născut în eprubetă” sunt evenimente medicale realizate pentru prima dată la Timişoara (pro­fesorul dr. Munteanu), laparoscopia – tehnică chirurgicală de mare fineţe – atrage pacienţi din toată ţara la Spitalul Municipal din Moineşti (judeţul Bacău!).

De altfel, ceea ce doctorul Constantin Ionescu Puişor a izbutit să facă în judeţul Braşov, după ce s-a mutat acolo, ar fi fost aproape imposibil în Bucu­reşti! Cu truse de reanimare şi manechine de resuscitare proprii, de bunăvo­ie şi nesilit de nimeni – voluntar, adică – cu o perseverenţă incredibilă da­că e să judecăm după căpoşenia managerilor locali, entuziastul doctor face de toa­te: ţine cursuri de „Resuscitare şi deşocare” cu studenţii în Medicină şi cu cei din Silvicultură, cursuri de anestezie (1998 şi 1999), pregăteşte periodic cei 270 de medici de familie din judeţul Braşov, pentru Asistenţa de Urgenţă în Prespital, iniţiativă unică în România şi, în acelaşi timp, necesară – în multe judeţe Asistenţa de Urgenţă este acordată de salvamontişti, poliţişti, preoţi şi chiar civili, dar rareori de medici de familie; instruieşte cadrele medii, agenţii de circulaţie, personalul Staţiilor de Salvare (Serviciul de Ambulan­ţă Judeţean – S.A.J.) De altfel, nu va pier­de nici un prilej pentru a semnala gravele disfuncţionalităţi din Asistenţa Medicală de Urgenţă în Pre-spital. În scurt timp, graţie şi unui director de mare deschidere şi curaj – doctorul Florentin Zorilă, dar şi contribuţiei constante a doctorului Ionescu Puişor, SAJ Braşov ajunge printre cele mai performante din ţară. Întreaga experienţă câştigată în cei peste 45 de ani de activitate didactică şi clinică ATI, în lup­tele perpetue cu „specialiştii” de la nivelul Ministerului Sănătăţii, Ministe­rul Învăţământului şi cu cei din Rectoratul IMF (UMF Carol Davila, mai apoi) va fi valorificată şi actualizată în judeţul Braşov. Deşi mediul e dificil, pro­fesionistul va fi recunoscut: este ales în Consiliul Judeţean al Colegiului Me­dicilor, fiind Preşedintele Comisiei de Urgenţe Medico-Chirurgicale. Sigur, e şi o notă de tristeţe, ce răzbate printre cuvinte, deşi nicăieri nu este afir­mat explicit aşa ceva. Cel care ar fi putut, între colegi capabili să recunoas­că şi meritele confraţilor, să acceseze înalte distincţii, poate chiar pe ace­ea de academician, ca să nu mai vorbim de titlul de profesor universitar pe care deja îl obţinuse îna­inte de plecarea din Bucureşti, semnează simplu: conf. dr. Constantin Ionescu-Puişor. A adăugat doar, la sfârşitul numelui pro­priu, acel diminutiv (pseudonim?!) Puişor. Poate e o formă de alint adresa­tă lui de cine ştie care iubită din anii tinereţii, poate i-a spus aşa chiar Aissa­ta, fermecătoarea negre­să de care s-a îndrăgostit. Sau poate e un titlu didactic, unic şi misterios, după chipul şi asemănarea celui care-l poartă.

De câte ori trebuie să amintească ori să scrie ceva despre el însuşi, doctorul despre care facem vorbire, devine modest şi simplu, caută imediat să se refere la fapte. Doar faptele rămân…

„… Sunt printre puţinii medici care au ţinut şi continuă să ţină cursuri de urgenţă cu rezidenţii din Braşov (este singurul care face voluntar asta, dar nu vrea să o spună!),, cu me­dicii generalişti de dispen­sar, cu toţi cei 270 medici de familie, cu personalul salvării. Am participat la Exerciţiul CO­O­PERA­TI­VE RESCUE ‘97 (aplicaţie NATO, nota autorului) orga­nizat în Poiana Braşov, îm­preună cu o grupă de asis­tente, rezidenţi şi cu salvările SAJ Braşov.”

 

2222c.i

O caracterizare inedită o va face dr. Viorica Barbu – medic director al Spitalului de Pediatrie Braşov, într-o adresă trimisă forurilor medicale în 24 iunie 1994:

În peste 50 de ani de activitate ATI, a comunicat şi publicat peste 200 de lucrări baza­te pe rezultatele obţinute de el însuşi în mii şi mii de cazuri. A scris – şi „a găsit resurse” ca să le poată tipări – nouă cărţi, patru dintre ele fiind publicate înainte de 1990.

Nu a furat idei şi rezultate de la alţii, pe care să-i oblige apoi să semneze în coada listei de autori, nu s-a împăunat cu me­rite pe care nu le-a dobândit prin muncă asiduă, nu a dat din coate şi nu a călcat pe ceilalţi în picioare ca să-şi facă lui loc, nu a vânat posturi şi funcţii şi onoruri, nu a transformat profe­sia nobilă de medic în tarabă şi nu a condiţionat actul medical, nu s-a dat nici­odată în lături atunci când a întâlnit un caz imposibil. Şi, mai ales, există câ­teva sute de oameni, cel puţin, care dacă nu ar fi avut norocul să fie aduşi în secţia ATI când era de gardă doctorul Constantin Ionescu-Puişor, ar fi fost morţi. Morţi ca toţi morţii!

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*