aşteptări

29.11.12 by

aşteptări

 

Buna mea şedea mereu în faţa ferestrei dinspre trepte 

cu chipul blând înrămat de şuviţe albe. Aştepta.

 

aştepta aţintind depărtările cu singurul ei ochi.

celălalt i-a fost înlocuit cu unul de sticlă

pe care doar când ieşea în piaţă

şi-l tocmea oftând în găvan

cu spatele la noi

cei doi copii.

 

se spunea că şi-l pierduse de atâta plâns.

în iarna lui patruzecişicinci, de sărbătorile crăciunului

fiul ei, soldat cu termen redus într-o cazarmă din capitală

a vrut să se întoarcă graţie unei permisii în sighişoara. n-a mai ajuns.

 

jandarmii i-au spus după anchete reluate şi inutile de câţiva ani:

„Doamnă Zanca, prietenii spun că s-a urcat într-un tren

plin cu soldaţi ruşi şi nu a mai fost văzut de atunci”.

 

se zvonea că ar fi fost aruncat în cazan spre a i se pierde

orice urmă. de-a lungul terasamentelor nu s-a găsit nimic.

 

vremurile, mi se spunea, erau tulburi. jaf şi beţie.

avea la el daruri de valoare pentru părinţi

din banii strânşi cu grijă de-a lungul anilor.

 

nu s-a mai găsit nimic, însă

Buna mea îl aştepta. l-a aşteptat toată viaţa.

 

mult mai târziu, copil fiind, o auzeam

deseori murmurând, atunci când se ivea

o umbră pe trepte: Tu eşti?

 

 

au trecut ani. şi ea cobora mereu la trei noaptea din pat

în grabă şi desculţă.

 

trezită de lătratul căinelui, venea

păşind mărunt, cu greu, bănuind ea oare că sunt eu …

… cel întors în fiecare sămbătă de la studii …

 

într- una din nopţi m-a aşteptat fratele la gară.

„Bunica s-a dus”, a murmurat abia auzit.

 

n-a mai apucat să vină desculţă în întâmpinare.

m-a aşteptat. cum l-a aşteptat pe fiul ei.

tresărind mereu la fiecare pas.

 

fiul ei, care s-a urcat în patruzecişicinci în bucureşti

într-un tren plin cu soldaţi ruşi, spre a petrece cu ea crăciunul

şi care n-a mai ajuns acasă.

 

îl aştepta tresărind la fiecare pas în faţa ferestrei.

ani de-a rândul. până-n clipa din urmă.

 

„dacă am fi ştiut că s-a dus, dacă am fi ştiut ce s-a întîmplat

ar fi fost mai bine pentru ea, pentru toţi …însă, incertitudinea…

să speri mereu că poate totuşi vine … fratele meu…”, spunea mereu, mama.

 

au trecut ani.

au trecut alţi şi alţi ani. ani grei. ani de răstrişte.

 

şi acum aştept şi eu noapte de noapte pe această insulă.

 

Aştept. e linişte. nici o adiere dinspre ape.

nimic. nici un răspuns. doar foşnetul.

 

căte o frunză lăsându-se

peste alte frunze

căzute.

 

aştept.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

şoapte

 

 

nimic nu trece în uitare, totul

se răsfiră cu vremea

în compasiune.

 

tăcerea rarefiată de linişte

 

mă sprijină spre a putea trece şi peste noaptea asta.

 

aidoma unui cânt ce m-ar străbate ca o înfiorare

mistuindu-se neştiut de nimeni în apa din jurul insulei.

 

între iertare şi iubire, aproape nici o deosebire

 

cântul dus de ape mi-e martor.

 

iar, dacă adevărul despre un om

se află în ceea ce el caută mereu să ascundă

atunci totul se va înfiripa firesc, ca de la sine acum.

 

în după-amiaza scursă, tărzie de noiembrie

o fată s-a oferit să-mi cedeze locul în autobuz

 

şi-am surăs lăsându-mi mâna pe umărul ei

în vreme ce pe parbriz alunecau

ramuri desfrunzite de toamnă

 

acum ploua. bate un vânt rece.

o uşă se deschide-n beznă. Nimeni.

ai venit, şoptesc …

 

 

 www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*