Asemănări cu paradisul

04.08.11 by

TANTI DAFINA avea o minte ageră de matematician, dădea dovadă în toate convorbirile, în toate disputele, de supleţe şi de instuire, specific feminină. Călătorea mult singură sau însoţită de unchiul George, ştia să întreţină o conversaţie în orice împrejurare şi la orice nivel, dădea cele mai bune sfaturi legate de sănătate, de comportament, ştia să aplaneze un conflict, testa persoana cu care vorbea, să fie sigură dacă subiectul abordat de ea îi făcea sau nu plăcere celuilalt. Tanti Dafina ştia să asculte, ştia să tacă. Iar când în tramvai sau maşina de oraş se ivea gâlceavă între pasageri, intervenea numaidecât, atrăgea atenţia certăreţilor printr-o glumă potrivită, spusă cu tâlc, şi era vai şi amar de cel care încerca s-o contrazică. Suferea în ziua în care nu citea o sută de pagini dintr-o carte, iar dacă întâlnea vreun cuvânt necunoscut, drăgăstos şi strălucind de fericire, îi cerea lămuriri unchiului George, pe care l-a iubit nebuneşte întreaga viaţă. Erau printre puţinii oameni din sat care aveau aparat de radio. Ascultau cu precădere ştiri, simfonii şi meciuri de fotbal, difuzate sâmbăta şi duminica după masă. Unchiul George nu pierdea vreodată comentariile, plimbându-se prin văgăunile deluroase, pe unde Dumnezeu a îmbinat laolaltă flora nordului cu flora sudului: stejari, molizi, fagi, peri şi meri pădureţi, arţari, porumbari, măceşi şi păducei, scoruşi năpădiţi de hamei şi de curpeni, ajutându-se unii pe alţii să crească, sau înăbuşindu-se între ei în căţărarea de jos în sus pe întregul povârniş. De pe culmile înalte ale dealurilor, în faţa ochilor lui apărea panorama acoperişurilor roşii ale caselor boiereşti, spinările şi coamele cu zorzoane de lemn ale căscioarelor ascunse în dosul lor, catul de sus al conacului său cu terasa sculptată şi cu fereastra mare, turla gotică a bisericii, linia drumului ce mergea paralel cu pârâul Mărgeanca până la vărsarea în Amaradia.

Eram studentă în anul întâi când unchiului George – internat la Spitalul Central din Craiova – urologul care urma să-i facă operaţie la rinichi îi pusese în mână ziarul „Sportul”: „Cred că este vorba de nepoata dumneavoastră. Citiţi articolaşul!”

„Ea este! Ce-ţi este cu fata asta!!! Cine i-o fi rusificat prenumele?! Era în măsură să facă alpinism, s-ajungă şi campioană de formula unu, să fie şi pilot de aviaţie, în delir de bucurie, cu glasul tunător, recunoscu unchiul George. Fără a mă elogia, articolul prezenta un cros pe care-l câştigasem, minuscul figurând şi fotografia mea pe fondul panoramic al mulţimii de alergătoare.

Tanti îmi scrisese la „6 Martie” o scrisoare, mă anunţase că pe unchiul  meu îl sâcâiau rinichii şi mă ruga ca în decembrie, după prima mea sesiune de examene, când se lua şi vacanţă, să trec neapărat să-i văd. Primesc însă de la tanti Dafina o telegramă-fulger în care sunt anunţată că unchiul George murise în drum spre sala de operaţie: făcuse atac de cord. Niciodată nu suferise cu inima…

Acea zi de 22 decembrie în care urma să-i vizitez, însoţită de Corb, avea să se transforme în zi de doliu, la vila lor din Craiova. Călătorisem noaptea cu un tren accelerat. Fără să-l plâng pe unchiul George. Înfăşurată într-un şal de atlaz negru. Cu bucuria că voi fi la greu lângă tanti Dafina.

Cobor din tren şi-o iau la pas, pe jos, spre strada Plevnei. Este ora patru, până se va lumina rămân încă trei ore şi ceva. De unde să cumpăr flori şi lumânări??! Prin piaţa de flori şi zarzavaturi – sărăcie lucie. Celor câţiva saci de tărâţe şi cartofi, vântul le zburăcea prelata ferfeniţă. Un dulău, opărit de bucătarul gării cu apă clocotită, chelălăia cu şezutul pe zăpadă. Un alt câine schilod, lăţos ca un iac tibetan, urla a pustiu. Le-aş da o bucată de pâine, în epoca noastră însă, noaptea, nu este deschis niciun magazin. Nimeni pe străzi. Difuzorul gării cu imnul „M-a făcut mama oltean” îşi face de cap, curmând liniştea nopţii. Refrenul său melodios mă trezeşte din nostalgie, îmi aminteşte c-am ajuns acasă…

„A-a-a!, îmi zic. N-am să găsesc fir de floare: peste o lună, ţara îi va omagia ziua tovarăşului secretar general al P.C.R., Ceauşescu. Serele din Codlea-Braşov au sistat orice vânzare spre oraşe şi vor înflori numai pentru bunăstarea celui mai iubit fiu al poporului român. Ar fi trădare naţională dacă s-ar vinde la negru flori. Florile îi vor fi înmânate numai lui şi savantului de reputaţie mondială de către „Şoimii Patriei”, de pionieri, studenţi, în ordine, doi câte doi, băiat şi fată, numai după ce s-au făcut zeci de pregătiri în grădiniţe şi în instituţii, numai după ce celor desemnaţi li se va lua exudatul, spre a nu molipsi perechea prezidenţială cu vreo boală. Ce mult îi iubim! Şi i-am iubi mai mult dacă am şti că Mătrăguna nu l-ar mai ţine sub papuc pe şef, nu s-ar mai ţine scai de el, nu i-ar mai ţipui şi nu i-ar mai bate orgolios din picior, întorcându-l după degete. Mătrăguna-l conduce, şeful tremură când „tova” ridică tonul. Se crede superioară lui. Cum îi va nenorocit pe toţi!!! Dar în spatele unor oameni mari ca ei stau alţi oameni mari, cu aceleaşi puteri mari, care nu cârtesc şi nu fac o mişcare. Românii îl iubesc sincer pe Ceauşescu şi ce bine ar cârmui dacă nu s-ar băga „piaza rea” în politică! L-o fi iubind muierea lui? Nu cred, dar cred că tanti Dafina l-a iubit pe unchiul George de i-a croit cele mai frumoase costume la neamţul Krauss. Totdeauna unchiul George a fost elegant… Şi eu l-am iubit, dar nu ştiam că-l iubesc decât acum când n-am de unde să-i cumpăr flori. Şi nici lumânare. Se fac economii…, Ceauşescu umblă să demoleze biserici şi mănăstiri, strânge aurul să-şi facă el mausoleu şi să se îmbălsămeze ca frate-său mai mare, Lenin, de la Kremlin. Măcar Lenin a schimbat faţa lumii şi a vrut să fim toţi egali, măcar Lenin… Taci! Puşchea pe limbă! Dacă te aude cineva, fă, năroado, te dă afară din facultate şi te plimbă pe la Doftana, pe la Gherla, pe la Jilava, unde zace Gheorghe Apostol, Lucreţiu Pătrăşcanu, unul Raţiu, altul, Coposu, dacă n-or fi murit demult. Îmi pare rău de unchiul George, el mă primea să stau iarna la căldură lângă soba lor cu plită, ambii Andreeşti mă serveau cu ceai adus de peste mări şi ţări… vara le căram apă cu găleata şi le aveam grijă de găini, că pe Tara, câinele lup, şi-l luau cu ei când plecau prin staţiuni. Ce le mai şterpeleam eu piersicile, caisele şi zmeura din grădină!”.

Orbecăind şi vorbind singură –  întocmai ca tata, nu numai în anii senectuţii sale, ci dintotdeauna – ajung la vila lor din strada Plevnei. La priveghi, erau domni distinşi şi doamne cu văl de mătase şi nailon negru, cu tocă şi-n mănuşi cu găurele până la coate, doamne abia ieşite de sub casca de la coafor, tinere doamne cu fuste crăpate care aveau să regenereze invidia lui tanti Dafina, pusă acum faţă în faţă cu posibilele admiratoare ale soţului său.

Văzându-mă în prag, rece sloi, cernită din cap până-n picioare cum nu mă mai văzuse, tanti Dafina mă cuprinse în braţe plângând, mă duse în salonul amplu, cu sfetnice aprinse şi, printre şoapte, se jelui cu amar unchiului meu şi soţului său.

Urcăm scara întortocheată la etajul întâi al vilei şi ne-aşezăm într-un colţ înţesat cu icoane vechi, în care ardea în semiîntuneric o candelă albastră. Pete de lumină albăstrii licăreau pe fotografii vechi. Pe o masă sculptatată erau rânduite crucifixul din argint, o Evanghelie de pe vremea fraţilor unchiului, care slujiseră bisericii. În acest colţ tăcut – numai eu cu tanti. „Ia spune, cum ai călătorit singură toată noaptea? Te lăudai că ai un partener!”  „Ştia că a murit unchiul George: vestea l-a lăsat rece. Trenul pleca după douăsprezece noaptea, el motiva că are treburi mai importante. Acest „mai” m-a supărat cel mai mult. Nicio armonie. Dă pe la mine în treacăt, când nu are pe cine să mai viziteze… ca pe urmă să revină când nu te-aştepţi.” „Nu-l forţa! În prima tinereţe nu iubim decât pătimaş şi, de aceea, numai oameni desăvârşiţi. Dar îndată ce negura pasiunii începe a se risipi ori prin ea încep fără voie să răzbată razele limpezi ale raţiunii şi vedem obiectul pasiunii noastre în adevărata-i lumină, cu calităţile, dar şi cu lipsurile sale – acestea din urmă neaşteptate fiind, ne sar în ochi, clare, măreţe, iar speranţa că perfecţiunea nu este cu neputinţă într-un alt om, ne îndeamnă nu numai la răcirea sentimentului, dar chiar la repulsie faţă de obiectul anterior al pasiunii, drept pentru care, îl părăsim fără nicio milă şi alergăm în căutarea unei alte desăvârşiri.” „Din greşeli se învaţă… ” „Tocmai asta nu-i place: că nu greşeşti. Ce te-ar mai tortura! Pe loc ţi-ar replica: dacă ai fost slabă de înger şi te-ai încurcat cu mine acum când eşti pură, ce curaj şi ce garanţie aş avea să te las stăpână în casă când te poţi întinde oricând, ca o lepădătură ce eşti, cu alţii? Cât de des se întâmplă ca ani întregi să vezi o familie sub unul şi acelaşi văl de falsă cuviinţă, iar adevăratele relaţii dintre membrii săi să rămână tăinuite. Se întâmpă însă ca fără veste, să fie pusă în centrul acelei familii o problemă despre cine-ştie-ce roşcovană şi aparent fără nicio pricină, discuţia devine mai aprinsă şi mai aprigă ca în cele din urmă, spre stupoarea celor de faţă, toate relaţiile năbădăioase ies la iveală, vălul nu mai poate acoperi nimic, spânzură fără rost între părţile aflate în luptă, amintind doar c-ai fost înşelat vreme îndelungată. În multe familii nu s-a văzut nicio scânteie de adevăr, ci doar minciună. Senzualitatea, banii, dorinţa de a lega şi de-a dezlega mâini, au alterat într-atât sentimentul, încât nu se mai poate înţelege nimic.” „Nu vreau să sufăr din cauza slăbiciunii mele. Nu vreau să-l împiedic să aleagă. Nu vreau să-i răpesc libertatea, nici să-şi piardă minţile, nici să instaurez între noi relaţii frumoase, care, de fapt, nu sunt.” „Poţi???” „Pot! Am învăţat să înving şi eu!”

Închistarea, singurătatea îşi pun amprenta asupra felului de viaţă a lui tanti Dafina în primele zile după dispariţia soţului său. Viaţa trebuia să-şi intre în mersul său firesc, cu atât mai mult cu cât fiul lor era în plină ascensiune a carierei, elaborând tratate de istorie şi de critică literară. Unchiul George mai părăsea pe cineva drag lui, Ilarion Andreescu – unicul nepoţel – elev în clasa a şasea la o şcoală cu predare în germană din Craiova. Nepoţel, pe care tanti Dafina şi unchiul George îl vedeau ca pe cel mai mare dar trimis de Dumnezeu. Îl crescuseră ca-n seră, studiind reviste de creştere a bebeluşului, îndopându-l cu istorie şi cu limbi străine din anişorii cei mai fragezi, când, poate, micuţul Ilarion nici nu era prea bine conştient de prezenţa sa pe pământ.

În afară de zburdălniciile copilului Ilarion, în casă nu era nici umbră de veselie, atât timp cât tanti Dafina nu-şi revenea. În primele zile după moartea unchiului George, dacă prin atmosfera apăsătoare străbătea uneori râsul servitorilor, hohotul avea o rezonanţă atât de neaşteptată şi de deplasată, încât cel care râsese se oprea brusc, fâstâcit, mirat de propria lipsă de tact. Absenţa râsului şi acea stare deosebită de încordare bolnăvicioasă care domneşte în casa unui om grav bolnav, când toţi se străduiesc inconştient să se prevină unul pe altul să nu facă zgomot, să nu tulbure cu nimic liniştea, m-a izbit din prima clipă.

Tanti căuta să se piardă în alte zeci de ocupaţii, amintirea soţului dispărut era prea aproape.Ţinea straşnic la eticheta casei, la pereţii albi ca spuma laptelui, la pernele apretate, la pregătirea şi aspectul bucatelor, la ornarea farfuriilor şi a platourilor, la aşezarea ceremonioasă la masă – la oră fixă şi cu toţi deodată – şi, răbdătoare, ruga servitoarele să nu înstrăineze acest obicei. Scara interioară ce ducea la etajele de sus, strălucea de curăţenie ca şi duşumelele de lemn din încăperi. Perdelele cu imprimeuri unicat cumpărate din Paris, macrameurile cu broderii, cusute pe degetar, draperiile bleu se armonizau cu cerul albastru al dimineţii şi cu liniştea casei şi parcă nu mai aveau moarte. Scotea din ladă rochii de mătase, un şal străvechi, dăruite cândva de bunica sa, tunica militară cusută cu fireturi aurite pe care o purtase unchiul George în `44, în război, la ruşi. Fireturile şi epoleţii vestonului străluceau de prospeţime, iar postavul era nou-nouţ. „Cine să le mai poarte, cine să le mai îmbrace???” , mă întreba.

Tanti Dafina nu schimbase cu mult rânduielile casei: dejunul se servea tot târziu, prânzul şi cina, ceva mai devreme. Tanti umbla dintr-o cameră în alta, durdulie, dreaptă, semeaţă, călca uşor, se apuca de-o mie de treburi de-ale ei bătrâneşti – de cusut, cârpit, de scrierea şi trimiterea scrisorilor pentru cunoştinţele sale de-o viaţă – şi totdeauna ducea până la cap ceea ce începea. Se gândea tot timpul ce-l avea la unchiul George, ca pe vremea când îi turna în ceaşcă – drăgăstoasă – ceaiul de Ceylon ori cafeaua amară, ca pe vremea când era implicat în procese grele – ca avocat al apărării sau al acuzării – când îi purta grija că străinii îi vor aşterne prost patul şi-l vor trezi devreme, ca pe urmă să-l doară toată ziua capul.

Când reuşeam să o liniştim cât de cât, se apuca de citit, aşezându-se totdeauna pe chez-long sau pe un pat tare, totdeauna bine îngrijită, pieptănată cu bucle, cu o cărare abia perceptibilă, răsfoia atentă cartea, pe sărite şi abia pe urmă o lua de la capăt, ridicându-şi din când în când ochelarii în creştet să-i susţină părul ondulat, deloc încărunţit în ciuda celor şaptezeci şi cinci de ani, mişcându-şi buzele asupra cuvintelor neînţelese, tresărind, gata să-l întrebe pe-al său soţ ce semnificaţie au; sau desfăcând ziarul, se adâncea în desluşirea subtitlurilor, a literelor şi a cuvintelor tipărite cu roşu, apăsat pe hârtia cenuşie şi aspră. Lecturarea romanelor dura ore întregi şi totdeauna după masa de prânz şi după cea de seară.

Tare greu i se părea să trăiască, dar şi mai greu să moară singură în imensa vilă din Craiova sau în conacul de la ţară, care se şubrezea. Rareori învinuia pe cineva de nefericirea ei şi, de aceea, ca niciodată, rostea cuvinte înfiorătoare, profera ameninţări cu o vehemenţă neobişnuită, sărea din jilţ, umbla cu paşi mărunţi, iuţi, pentru a cădea apoi în nesimţire.

Tanti Dafina avea să-şi găsească sfârşitul la 85 de ani, supravieţuindu-i soţului său zece. Deşi o parte a copilăriei mi-a fost marcată de poveţele ei, nu i-am văzut mormântul  din Craiova niciodată, nu i-am aprins o lumânare la cruce şi n-am mai dat prin acel cimitir, ei doi îmi rămân la fel de vii în amintire, cum mi-au rămas mama şi tata.

Sunt în jur de treizeci de ani de când tanti Dafina şi unchiul George au plecat şi din Craiova, şi din Frăsiniş. Sunt treizeci de ani de când ei se plimbă, la braţ, pe alt tărâm.  Acoperită cu şindrilă, casa boierească din Frăsiniş – plouată şi ninsă în anotimpurile mai reci – se rupe şi se desface. Vara, cedează sub biciuirile sălbatice ale ploilor, care toarnă necontenit. Tavanul, înnecat de apă, muiat şi desfăcut, se prăbuşeşte, când vasul cu apă, mutat din loc în loc, nu învinge potopul. Casa boierească a rămas pustie, împăienjenată, din tavanul şi din pereţii coşcoviţi curge putregaiul; zidurile şi geamurile din lemn se acoperă cu un covor de muşchi tot mai umed şi dens, în locul  porumbeilor – de sub streşini şi din pod – şi-au făcut loc ciuhurezi şi cucuvele cu cioc acvilin şi cu ochi rotunzi. Iedera s-a extins, acoperă zidurile de pe-afară, urcă în cerdac şi-n catul cel mai de sus. În grădină, nucii guvernează, caişii, piersicii şi cireşii au pierit demult, lăsând loc lăstărişului tăiat, an de an, de câte un vecin  hrăpăreţ. Pădurea de salcâmi din curte a dispărut treptat, desfigurată de acelaşi vecin apucător şi strângător. În locul ei, un alt lăstăriş a prins viaţă, curpenii căzuţi s-au ridicat, înfăşurându-l ca odinioară. Azi, pădurea din curte este de nepătruns, picior de om neîndrăznind să o mai calce. La fereastra conacului boieresc mai pâlpâie o lampă – în visele mele – aceeaşi lampă cu oglindă rotundă-n spate, care lumina mult după toiul nopţii paginile romanelor lor atât de îndrăgite. Visez acelaşi vraf de perne albe şi brodate cu fir auriu, orânduite piramidal, în ordinea mărimii, acelaşi pled mângâiecios pe care se oglindea întreaga boltă cerească, iradiind căldură, linişte… linişte… Liniştea de-altădată…

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*