ARTĂ ŞI NAIVITATE

01.05.11 by

“Dacă înainte de a trage ultima linie de penel m-aţi omorî, cu siguranţă tabloul pe care îl aveţi în faţă va fi perfect”- s-a exprimat un mare pictor modern avangardist.  Linia pe care urma să o tragă şi de la care, mai departe, tabloul avea să intre în lume ca operă de artă întreagă, era şi cea responsabilă de lipsa lui de perfecţiune. Mai mult, o linie, aşa cum se întâmplă în cazul de aici, este responsabilă de perfecţiunea unui lucru. Desigur, este o linie finală, una care urma să tragă tuşa de încheiere şi, ca atare, mai încărcată de sens dar, tot aşa, linia care să implice perfecţiunea putea fi aşezată la mijloc, la început sau la margine. Perfecţiunea stă într-o linie, într-un punct sau, uneori, într-o virgulă. Numai obstinaţia artistului şi manierea lui de a înţelege opera ştie să o tragă sau să o lase aşa, ca absenţă. La perfecţiunea operei concură, aşadar, absenţa, linia, virgula, sau punctul. De ştiinţa artistului ţine cooperarea cu toate, utilizarea sau refuzul lor.

Părerea preconcepută, venită pe o filieră tehnicistă şi scientistă, că opera este integră şi absolută numai atunci când ultima tuşă a fost trasă, este refuzată. Similar, muzicianul ştie că simfonia pe care tocmai stă să o încheie poate fi dusă la bun sfârşit nu atunci când ultima notă a fost pusă pe portativ ci, dimpotrivă, când a fost refuzată.

Ştiinţa artistică, priceperea, înseamnă tocmai gestionarea prezenţei şi absenţei materialului artistic. Ştie artistul până unde să avanseze cu prelucrarea materialului brut? Depinde de artist! În tot cazul, de multe ori perfecţiunea este obţinută atunci când artistul se abţine de la aşezarea pe pânză sau pe portativ, când scriitorul înţelege că ideea pe care o avea în memorie trebuie respinsă.

Pentru toate acestea există tehnică artistică, adică priceperea dozării ingredientelor, a amestecului şi finalizării. La acest tip de pricepere se ajunge în două feluri: 1) natural, spontan, cu datele obţinute difuz, în afara unei instruiri speciale şi bine manevrate, şi 2) în chip inculcat, mediatizat şi indus.

Artistul a cărui tehnică este naturală, spontană, cu talentul neinstruit în şcoli speciale, se cheamă artist popular sau naiv. Invers, artistul care beneficiază, în procesul redactării şi compunerii, de instrucţie specială, de un set de reguli şi norme care să treacă procesul creaţiei din maniera naturii, în cea a spiritului, adică din cea a elaborării spontane, în  cea a elaborării deliberate şi discernute, se cheamă artist cult. Voi urmări mai departe, pe terenul artei populare, structura spirituală a talentului de primul tip.

Primul pas în procesul de instruire a unui artist plastic este aşezarea unui model în faţă. Şevaletul ţine de dotarea materială. Pictorul are un şevalet pregătit în vederea aşternerii culorilor. Alături, într-o poziţie imobilă, se află modelul. Modelul este reprezentat de tot ceea ce are corporalitate, indiferent ce. Prin linii aproximative şi tatonante,artistul reface conturul de ansamblu. Apoi, prin secţionări şi diviziuni, se încearcă prinderea bine proporţionată a componentelor. În fine, se trece la realizarea de amănunut. Pictorul de geniu se opreşte când ultima tuşă este trasă sau atunci când, înainte de a fi trasă, el se recuză de la imperfecţiune.

Când artistul cult lucrează, el are grijă ca în ţinuta lucrării sale să intre toată

recuzita care o face să fie un mediu, o lume. De aceea, el achiziţionează şi se aprovizionează cu o sumedenie de obiecte inutile: pietre stranii, bucăţi de lemn, pene, cioburi, astfel încât numai această recuzită formează, într-un inventar sumar, o adevărată natură moartă. În prelucrarea finală, toate se vor regăsi şi recunoaşte într-o formă sau alta, într-un loc sau altul, aşa încât prezenţa lor să contribuie la fizionomia de ansamblu.

Artiştii, înainte dea fi artişti, sunt colecţionari. Din păcate, cu prea multă uşurinţă se evaluează, deloc favorabil,  pasiunea colecţionarilor ca şi când aici nu ar fi vorba decât de punerea laolaltă, într-un talmeş-balmeş, a tuturor prostiilor. Colecţionarul este în fond strămoşul artistului. Colecţia prefigurează şi arta, şi biblioteca, şi  opera.

Artistul popular, pe dos decât cel cult, cu sau fără şevalet, nu se aşează în faţa nici unui model sau, dacă se aşează, atunci modelul este pentru el mai mult idee decât model, adică mai mult  schiţă, decât corp, umbră, decât adevăr. Modelul, pentru artistul popular, are numai o valoare relativă, evanescentă, nu una obligatorie sau coercitivă. Arta populară nu este o artă realistă sau mimetică tocmai pentru că raportul dintre real şi operă este întotdeauna aleatoriu, lipsit de adecvare şi măsură.

Este motivul pentru care, într-o reprezentare picturală naivă, ceea ce se reprezintă nu are niciodată o identitate exactă, nu reprezintă cu siguranţă lucrul anume, specia, genul, sau altceva care să confere precizie. Pasărea, pomul, omul, floarea, nu au, în cele mai multe reprezentări, configurări exacte, Nu şti ce fel de pasăre este, cuc, vrabie sau ciocârlie, nu şti ce fel de copac, ş.a.md. Ceea ce artistul redă este genul: înaripată, biped, sau înotătoare. Este aşa pentru că artistul naiv ignoră întotdeauna modelul ale cărui coordonate l-ar fi plasat cu exactitate într-o identitate incontestabilă. Ochiul cu care vede nu este ochiul real, altminteri, acest ochi l-ar fi dirijat către realul imediat. Ochiul său este unul de o instanţă secundă, care vede dincolo de particularităţi şi accidente. Să spunem că ochiul artistului naiv care îi permite să treacă de coloratura imediată a lucrului pictat este ochiul amintirii, adică acel tip de ochi cu care mintea îşi permite luxul şi exerciţiul ei uzual să vadă lumea. Cu ochiul amintirii este exclusă posibilitatea înregistrării infinite a realului. Amintirea nu poate opera cu infinitatea realului şi să ajungă la rezultate pe care, în chip obişnuit, le numim cerebrale. Ca amintirea să opereze, are nevoie de o restrângere, de o concentrare în care sumedenia de detalii şi nuanţe se pierd. Organul acestei concentrări prin care multe  se pierd, este ochiul. Ochiul amintirii operează printr-o sărăcire. Termenul de operare este el însuşi unul de înlăturare şi discernere, de reţinere şi abandon.

Artistul popular sau naiv nu este un artist al fenomenului, al apariţiei şi realului. El este unul al reminiscenţei. Pomul, pasărea sau peştele sunt, în arta naivă, reminiscente şi nu pom, pasăre sau peşte. Artistul naiv nu este realist tocmai pentru că realul nu se regăseşte în arta lui. De altfel, în viaţa reală de care el ţine- pentru că artistul naiv nu admite că este exclus ca artist din această viaţă, are de înfruntat o natură mereu contingentă faţă de care se manifestă constant activ, negativ. Ţăranul respinge contingenţa naturii astfel încât reluarea ei în arta sa este de neconceput. De aceea, arta sa este esenţialistă şi idealistă, deloc realistă şi naturalistă. Realismul are o semnificaţie exactă, el este recompunere a realului într-un alt plan, cu condiţia recuperării structurii şi fizionomiei sale exacte. Realismul nu este schematism şi nici esenţialism. El este tautologie absolută.

Ca pom, pasăre sau peşte, natura este prezentă, desigur, dar este o prezenţă ideală, nu una contingentă: cutare pasăre, cutare peşte, cutare pom. Toate şi-au pierdut determinările şi au rămas reminiscente.

În concluzie, pentru artistul naiv, modelul, realul, sunt transgresate, iar ochiul de primă instanţă este lăsat deoparte, şi operat cu un ochi care vede dincolo de realul care furnizează modelul, de un ochi al amintiririi, cum am înţeles să-l numim. El ţine de organul de percepere al subiectului descotorosit de orice contingenţă şi accident.

S-a trecut cu prea multă uşurinţă peste calificarea artistului popular ca naiv. Vreau să spun, nu s-a reflectat asupra conceptului de naivitate cu tot ce înseamnă, şi cu toate implicaţiile şi revărsările de sens, asupra artei populare. Nu se poate şti ce este arta naivă dacă nu se încearcă în prealabil o minimă reflectare asupar naivităţii ca şi concept ontologic.

Arta populară este trecută în contul artei naive ca şi când prin această anexare şi taxonomie lucrurile se rezolvă, iar sensul acestei arte, până acum obscur, dintr-o dată se luminează. Până şi arta copiilor este subsumată artei naive, fără ca prin ea, similar, să se obţină un plus de identitate.

Naivitatea este cea care carcaterizează comportamentul nemediat de nimic, nemijlocit, nereflectat de scrupule sau prudenţe, de raţiuni secunde şi calcule prevenitoare. Naivul este acela care, aşa cum spune Goethe, nu vede în toamnă decât căderea frunzelor. Vederea naivă este o vedere de primă instanţă, cea care nu face discernământ în regnul zburătoarelor şi le include pe toate la rubrica comestibilă. Naivul generalizează fără scrupule şi fără discernământ. Avem de-a face cu o perspectivă copilărească asupra lucrurilor în care distincţiile în virtutea cărora lumea se ierarhizează şi divizează, nu există, în care domneşte confuzia între logic şi ilogic, între real şi imaginar, între fizic şi metafizic, finalmente. Arta populară este o artă naivă, adică nu este mediată de conceptele estetice, artistul popular nu are ştiinţă de pictură, de tehnica ei (de aceea îşi permite s-o încalce, să nu o respecte, să o trateze, în definitiv, cu largheţe). Este o relaţie intuitivă cu fiinţa, nemijlocită şi neproblematizată.

Doar din punct de vedere gnoseologic se pare că avem cea mai fertilă definire a naivităţii. Poziţia numită a realismului naiv prespune că lucrurile sunt aşa cum apar, că nu există nimic ascuns, secret sau înşelător în apariţie, că lumea este ceea ce se prezintă oraganelor noastre de simţ de primă instanţă, cele care oferă date fără efort: ochi, urechi, etc. Poziţia realismului naiv a dominat mult lumea, mai exact, cam până în pragul modernităţii. De altfel, modernitatea se caracterizează tocmai prin eliminarea acestui tip de realism. Ea se caracterizează prin poziţie critică şi sceptică. Modernitatea nu crede că toate zburătoarele sunt comestibile. Pentru realismul naiv fiinţa coincide cu aparenţa, nu există diferenţă şi nici obstacole în a trece de la una la alta. Ambele sunt una. Deşi argumentul religios nu apare simplu la poziţia realismului naiv putea fi uşor descoperit şi valorificat. Anume: moartea nu este totuna cu nemurirea.. Aşa ceva, indiferent de credinţă , nu a fost prelucrat ca argument. Din acest punct de vedere, toţi premodernii sunt naivi, toată tradiţia se caracterizează prin naivitate. Este vorba despre o credinţă fără temei, superficială.

Modernitatea, se poate spune, se naşte odată cu Hamlet, pentru că el este exponentul modern al scepticismului şi lipsei de credinţă, al dubiului.

Naivitatea aruncă o perspectivă copilărească asupra lumii şi lucrurilor din ea. Ea se caracterizează prin confuzie. De aceea nici nu este o cale gnoseologică de urmat.

Acuma, arta naivă ne place chiar dacă nu o putem justifica şi nici urmări estetic până la capăt. Ea este fermecătoare în ciuda deficienţelor de profunzime. Prospeţimea care se degajă din ea (nu este niciodată obosită şi nici nu sugerează aşa ceva, din contră!) face ca ea să mai fie  numită şi luată drept artă primitivă, tânără. Tinereţea este vârsta lipsită de experienţă şi pregătire, inocentă şi ignorantă în privinţa vinei. Arta naivă, adică arta tradiţională, este arta paradisului, a lui Adam şi Eva (în caz că, atunci, s-ar fi simţit nevoia unei expresii artistice).

Desigur, arta naivă se vrea o artă imitativă, deşi caracterul ei imitativ este flexibil. Când Picasso a fost interpelat în legătură cu portretul Gertrudei Stein: Domunle Picasso, portretul Gertrudei Stein nu seamănă cu Gertrude Stein, pictorul a răspuns: O să-i semene! dădea mai mult decât un răspuns: oferea o explicaţie şi, implicit, o teorie.

Deşi, aparent, naivul este mai integrat în real, cu adevărat el este dezintegrat, El suferă de sindromul mielului din fabula lui Tolstoi, sau de sindromul Scufiţa roşie din povestea lui Perrault (puţini ştiu, de exemplu, că Scufiţa roşie este mai mult decât o naraţiune, ea este o fabulă şi, la Perrault, în final, ea beneficiază chiar de o morală în versuri care avertizează asupra tuturor lupilor din societate, mult mai răi şi pregătiţi decât cel din pădure, spune Perrault!)

Naivitatea  desfăşoară atâtea riscuri şi pericole neprevăzute încât exponentul ei nu are şansa supravieţuirii şi nici a rezistenţei. Ea dezechilibrează. Naivul, ca tip, se aprinde repede, este entuziast şi nereţinut, înflăcărarea are darul de a înteţi focul şi de a provoca incendii. El nu este inhibat, şi nici tactul nu-l fereşte de grosolănie. Naivul este sincer, dar în sinceritatea sa el ofensează şi umileşte, răneşte şi distruge. El nu a ajuns la spirit, ceea ce pentru el înseamnă spirit este o absolută egalitate şi uniformitate. La  naiv, subiectivitatea nu a înfruntat încă obiectivitatea, exterioritatea, astfel încât rezultatul înfruntării să se materializeze în moderaţie şi modestie,în dialog şi respect pentru celălalt. Naivul nu are respect de sine, şi nici respect de celălalt. Noţiunea respectului ca atare îi este străină. Naivul este de dinainte de civilizaţie şi cultură. Lumea lui este mai degrabă lumea preistoriei. Condiţia civilizaţiei este scepticismul.

Totuşi este de introdus o nuanţă. În lumea tradiţiei există scepticism, sceptici. Ei sunt în felul lui Ilie Moromete, adică atipici, reţinuţi. Ei fac o notă aparte, ca şi când nici nu aparţin acestei lumi a tradiţiei. Ilie Moromete este puţin plauzibil în momentele sale de scepticism. Când i se spune că Tudor Bălosu a făcut bani mulţi mergând cu grâne la munte, el exclamă:”Ei, na!” .Comentariul autorului este următorul”Moromete n-a înţeles cum s-ar putea câştiga o mie  de lei într-un drum la munte. Într-un târziu, însă: “Umplu căruţa cu porumb şi plecă la munte; avea datorii faţă de copii, să câştige şi să-i îmbrace, că erau goi. Câştigă. Nu mai făcuse comerţ niciodată; îi plăcu atât de mult, încât socoti câştigul drept ceva nemaipomenit şi după ce se întoarse povesti drumul său la munte ca pe-o aventură/…/ Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care i le dădea pământul, iar existenţa banilor îi pricinuia o furie neputincioasă( când trebuia să-i dea, îi dădea cu gesturi dispreţuitoare de aruncare şi blestema mărimea, culoarea şi mirosul lor).

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*