APOCALIPSA CA ÎNCEPUT

07.02.12 by

Primul lucru care surprinde la romanul lui Gheorghe Truţă* este raportul de distanţare pe care autorul îl „joacă” în raport cu propria lui carte.

În definitiv nimic neobişnuit, ai spune, căci autorul născut în anii 1958 face parte din generaţia scriitorilor care se vor fi aflat într-un soi de paradoxală relaţie cu „realul” : printr-un soi de refuz ideologic (travestit estetic), cei cărora li se impusese realismul socialist au elaborat o digestie estetică prudentă. Astfel, generaţia textualiştilor nu doar a dat rafinaţi stilişti, dar este vizibilă  parcimonia cu care realul se picură în laboratoarele lor artisitice.

 A  doua senzaţie resimţită la lectura  acestui roman  este una de siguranţă, dată de aplombul cu care cititorul este preluat în ficţiunea care se construieşte cu un anume profesionalism. Gheorghe Truţă nu este la prima sa reuşită în materie: volumul de proze „Raiul Şobolanilor”, apărut la editura Panorama-Matinal în anul 1999 reuşea să convingă tocmai prin construcţiile sale plastice generate din nimic, ca în povestirile lui  Kafka ce se dezvoltă din propria substanţă, ajungând un soi de construcţii de-o elaborare şi reticularitate care părea că se opune lumii „reale”.

Pe această structură stilistică solidă este grefată întreaga construcţie a acestui volum: ai impresia chiar că, pe un roman de bază, ca pe un sol în care se autorul se simte familiar, s-au operat falii şi distincţii de natură să pună în faţa cititorului un produs experimental, destul de arborescent, dar bine consolidat în logica sa plastică.

În fine, ultima impresie este aceea că toate deschiderile operate de autor rămân variante ale posibilului şi că romanul „Îngere vii?” trebuie reluat şi metabolizat într-un fel estetic pe care încă nu l-ai clarificat – iar această stare rămâne argumentul deschis al cărţii.

Romanul se localizează într-o ficţionalitate atent construită, cu argumente stilistice bine întrebuinţate, într-un tempo uşor descriptiv, optzecist, spart de irumperi de o plasticitate expresionistă. Personajele au o gestică metempsihotică, timpul are propria lui digestie: „timpul e o mâţă leneşă ce i se aşează lascivă în cale”,”/…/ i se părea că trecuse o jumătate de zi dar timpul de duminică era ca de obicei, răbdător”.

Personajele ce poartă nume proiectate în aceeaşi lume virtuală, Zenon, Allan, Cecile, Ivy, accentuează cititorului senzaţia că este împins într-o „catedrală” (un reper arhitectural şi simbolic important în roman) oarecum străină,  construcţie guvernată de o geometrie stranie, o alienare de care e deopotrivă atras şi respins.

Senzaţia neplăcută, de uşoară grandilocvenţă dată de utilizarea unor teme-personaje ca Zenon, Suflet, Fiinţă, este atenuată de familiaritatea indusă prin amestecul în epică al unor personaje ale lumii actuale: pe structura de bază a romanului sunt grefate o serie de intervenţii ale unor personaje din lumea virtuală: a_nette, a_kirilorv, www.nimeni, i.d.- uri din marele univers al conexiunilor la internet, care pare că se înghesuie să îşi revendice o dimensiune sacrală..

Ele irump cu vitalitatea lor familiară peste textura de bază a scriiturii şi generează un al doilea roman, sau mai degrabă un flux concurent de dialog teatral care concură la susţinerea epicii interne a cărţii. De altfel, nu poţi să nu te gândeşti la abilităţile pe care scriitorul le-a dobândit şi probat în scrierea de scenarii teatrale ( lui Gheorghe Truţă i s-au jucat trei piese la mari Teatre Naţionale): această conciziune a dialogului cu duble sau multiple mize semantice susţine şi legitimează textul propus.

 Vorbind despre carte ca şi propunere experimentală (susţinută şi legitimată plastic), trebuie pomenite acele riscante şi îndrăzneţe inserţii culturale (Camus, Cioran), puse să  contrasteze şi să aducă mizele mari în derizoriu – un derizoriu ce sacralizează: „Pentru vierme, furnica e Zeul. Pentru furnică, zeu e ciocănitoarea”.  Daniel, ai permis prea mult! Ce-ţi trebuia o Lume logică?”.

La un moment dat, acel zgomot al lumii care este vaietul internetului, organizat sub forma dialogului teatral, irupe peste planul primar în care se desfăşura povestirea şi construcţiile paralele par să se unească: „Exclus, totul are un preţ/…/Preţul scuză mijloacele/…/Unii oameni sunt atât de săraci că n-au decât bani”

„baby_00: Tocmai din cauză de gherghef am ajuns aici. Am intrat pe Internet să caut un model nou de gherghef cu Răpirea din serai şi, din întâmplare am nimerit pe blogul acesta unde tocmai cineva povestea despre un câine care a salvat un copil. Eu cred că în orice câine locuieşte un înger” . Spaţiul virtual reflectă „realul”, căci în planul epic deja se derulase o „poveste cu un câine care a salvat un copil”.

Cititorul se poate servi copios, dacă doreşte, cu formulări memorabile „Cum deschidem gura am şi falsificat”, „E evident că eşti locuit de un preaplin” „şi dumnezeu poate fi gândit” (din replicile lui Zenon) „din contră, numele ar trebui să coboare în mormânt, odată cu stârvul pe care l-a servit” (vânzătorulde_paseri), ceea ce  indică o preocupare spre (re)semantizarea textului şi proiectarea lui într-o zonă stilistică a semnificaţiilor multiple.

Dar miza adevărată a cărţii este (aşa cum probabil se întâmplă întotdeauna)  una care îl depăşeşte şi pe autor: o căutare riscantă, un soi de disperare a soluţiilor de existenţă şi expresie.

Fără a încerca cu dinadinsul o închidere sau o soluţionare plastică a acestui roman (căci şansa lui rămâne aptitudinea de a se solicita prizat printr-un soi de estetism neintermediat), el poate fi totuşi considerat o „antigeneză”, dezvăluindu-şi spre final intenţiile paradigmatice ale unei Faceri  (se vorbeşte despre ziua întâi, ziua a şaptea), un soi de Apocalipsă  văzută nu ca sfârşit al lumii, ci ca început al dezvăluirilor.

 

* Gheorghe Truţă: „Îngere, vii?”, roman, ed. Aius, Craiova, 2010

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*