Ape tulburi Poezie interpusă

12.01.18 by

PARTEA I

Ape tulburi

Incertitudini, valuri
Și știu că fundul mării e plin ochi de leșuri.
Convingeri nu-s la maluri,
Ape tulburi mă vor la ele în vârtejuri…

Timpul e acum nisip,
Trec prin ochii mării, puțini oameni întâlnesc.
—Secetă pe-al lumii chip!
Ape tulburi mă cuprind și unde mă izbesc…

Golul din om

Lumea a fost cândva de-argint…
Cât de amorțiți eram
În timpu-n care-au construit
Giganții de macadam?

Că solul nu mai e de mult fertil—
Deșertul nostru de nisip metalic,
Suprafețe sterpe, ei tot vor monopol.
Golul din om într-un cadru gentil
Asupra-mi fixează un multiform control…

Cinismul lor a dăinuit…
Noi dominați de frică
În timpu-n care-am construit
Câțiva pigmei din sticlă.

Se-aude mocnirea subsolului,
Surpat fiind de argila umană
Că toate au fost duse la superlativ.
Cârtiță oarbă a petrolului,
Bogzele stopa-vor cursu-ți negativ…

Aspirații

Valori lumești aduc prăpăd,
Tezaurul ne soarbe,
Că prea puțini sunt cei ce văd
Doar aurul din boabe.

Ce schismă derizorie!
Gloate-n continuu delir
Și n-au vreo traiectorie,
Eu la profunzime-aspir…

Puțini sunt cei ce scăpa
Din gaura sedentară,
Că lumea lor se-ngroapă-n
Pulbere sedimentară.

Sătul de timp și larmă,
Vreau aer pur, să îl respir.
Ei vor clădiri de marnă,
Eu la limpezime aspir…

Penumbră

Și m-am trezit

Într-un labirint absurd,
Printre umbre prinse între lumi trebuie să taci
Unde să mă mai ascund?
Că în cimitirul ăsta nu sunt prea mulți copaci…

Progeniturile lipsesc,
Năpraznic ei lovesc cu lame groase de satir.
Capitona-vor alt proces
Trecând grotesc prin valurile timpului ostil.

Și nu o sa mă expun,
Cuvintele grave-n mituri am să le prefac.
Nicăieri un loc mai bun,
Deci o să mă ascund după același copac…

Dar ce arbore sardonic,
Sătul fiind de pieirea semenilor săi.
Cugeta-vom sper laconic
Spre sprinten-abolire a oamenilor răi.

Miopie

Te pot numi lipitoare?
Tu, cel ce sugi sânge din robi
Se simt liberi între bare,
Am ochi miopi, da’ restu-s orbi.

Sau să-ți spun viespe de mare?
Veninul tău face prăpăd
Putini oameni printre fiare,
Am ochi miopi, dar știu să văd.

Liber

Păpusilor de pămant,
Cunoaștem doar tumultul
C-avem ura drept veșmânt,
Iar ignoranța scutul.

Ascensiune ori declin?
Că în ritmul ei prea sprinten
Viața-mi se perindă.Meschin!
Lumea pare că se schimbă…

Extenuată de tertipuri
Și culmea, ea incă rezistă.
Eu mă simt liber între ziduri,
Singurătatea tot persistă.

În lumea mea, lumea nu există…

Potențial

Aud strigăte criante-n dezolanta noapte—
Indelungată lamentare fără de temei.
Posteritate-atarnă de propriile fapte,
Iar maleficul necesită aprobarea victimei…

Meschinul mocnește, hazardul n-are potențial—
Raiul tău e iadul altuia și arde perpetuu.
Veninul său sporește, cade-n mare, torențial,
Acum domnește harpia ce dislocă rulmentul…

Monotonie

Monotonul creat e de la pămant la cer.
Fii spontan…
Făramă de lantan,
Când o să ințelegi că nu suntem toți lafel?

Monotonul creat a-nceput sa mă-nspăimânte.
Fii schimbarea…
Ți-e sortită transformarea!
Când o sa-ntelegi că fiecare are-un cântec?

Mat

I

Pioni de centru, ori de câmp,
Constrânși de-arginții nemiloși,
Sunt timorați de-un cuget strâmt
Până acum din moși strămoși.

Crestând molarul ruginit
S-amăgiți profund de patimi-
Convoiu-i larg, dar mărginit
Și de vreme și de datini.

II

Însă și-acu’ și-n viitor,
Avem nevoi în mușuroi
Și animalul nu-i decor.

Calul brav aduce roade,
Voluminos și sănătos,
Face toate câte poate.

Și n-apare după război,
E năvalnic și năpraznic,
Mai curajos ca alți eroi…

III

Nebuni de seamă printre noi,
Apatici, ori problematici
Cu-alura lor de vrăbioi.

Unii-ajung la-nalțe funcții,
Denigrează și blamează,
N-au nevoie de instrucții.

O furtună de proporții,
Vor să spargă, dar aleargă
Pe diagonala morții.

IV

Turnuri ale societății,
Trasând axele luminii,
Dau contra ostilității
Frâu liber moralității
Când ceilalți pășesc în linii.

Ei nu au niciun jurământ,
Sunt predestinați din pântec
La sete, foame, frig și vânt;
O-ntreagă viață sub pământ,
Însă moartea lor e cantec…

V

Matca cinică zâmbește
În vârful dealului pavat,
Privindu-și sfatul dizolvat
Și puterea cum îi crește;
Cleștarul gloatei a crăpat,
Pionul stă și rataceste…

Iar obsesii adâncite-s
Conturate în neștire
Pe fundația de fire –
Trase sunt nemărginite;
Nu-i vorba de-orânduire,
Ci de turme rătăcite.

VI

O, tu rege maleabil
Fără de mișcări spontane,
Slab ți-e cugetul, dozabil
Cu imbolduri prea spartane.
Nu vorbesc despre regina-ți
Ce prin farmece te-ngroapă,
Chiar de și-a impus doctrina
O singură dată-nteapă.

Umbrele-nrădăcinate
Ce trag sfori metalifere,
Au puteri nelimitate,
Cine se opune piere.

Și a te zbate e-n zadar,
Dar cuvintele n-au lacăt;
Îndreaptă-mă spre păpușar,
Să-i văd sufletul de piatră…

Sarea dreptății

Ușoară calea lașității,
Dezonorant s-accepți,
Presară sarea dreptății
Precum cei înțelepți.

Ajutor să strige,
De unde-atâta lăcomie?
Ce prea-nțepător se-nfige,
Corupția s-o-nvie.

Și în voia sorții turma-i,
De-a se curma e firesc
Când toți ochii numai
Asupra lor nu se ațintesc.

Ajutor să strige,
De unde-atâta nepăsare?
Prea din topor se stinge
Flacăra ăstor popoare.

Descentență

Cuvântul primit în dar
Din tagma părintească
Pe meleagul sedentar
Așteaptă sens, să crească.

Singurul cuvânt nescris,
Spiritual un munte
Are prea multe de zis,
Dar cine să-l asculte?

Spre dulce amorteală
Balanțele înclinate,
Omul prins într-o spirală
Cum că le știe pe toate.

Și poate-așa se năruie
Ceea ce nu vrem să fim.
Când dorința ne-nvaluie,
Prea puține-avem să stim…

Și ăsta-i un impuls monden,
Blamarea integrității.
Trăim în infernul modern,
Apusul moralității.

Iar alegerile-absurde
Sunt acum cele firești.
C-avem conștiințe surde
Și-adorăm valori lumești.

Cuvântul inca e-n noi,
În tagma pământească,
Suparat fiind pe voi,
Nu poate să mai crească.

Singurul cuvânt uitat,
Acum se veștejește.
A avut multe de dat,
Dar cine-și amintește?

Ultimul ceas

Greșeala-i sfântă uneori,
Da’ chiar și-n speță de ricin,
Gândește-te de două ori
Să n-ajungi smuls din rădăcini!

Deoarece suntem străini–
Temei în gânduri de ágriș,
Acum cununi de mărăcini
N-aduc căință, ci-nveliș.

O, ce vremuri alarmante!
Familii de eucalipt
Au mințile-ncețoșate,
Nu de-nălțime, ci de timp.

Și prea puțini au mai rămas
Cei din specia mimozei,
Cu duioșia lor în glas
Supuse-vor metamorfozei.

Cel mai mult mă-ngrijorează
Multitudinea droserei
Prin care răul lucrează,
Asta-i puterea himerei!

Oare-ați putea să-mi arătati
Unde sunt albii trandafiri?
Să-nvețe pe inadaptați
Valoarea unei sfătuiri.

Că atârnam de sfori subțiri
Ținute de către bumbac,
Deci adresează-i mulțumiri,
El nu se vaită că-i sărac.

Și de acum la nesfârșit
Să contemplăm la bunul mac,
Cu propriul sânge a plătit
Să avem pace inc-un veac.

Oare de ce ți-ai însușit
Judecată de narcisă?
Găsește-ți calea în sfârșit,
Poarta ți-e mereu deschisă.

Transcende intr-un ultim ceas,
Cautati spiritul de crin
Adunand tot ce-a mai ramas,
Mici fractiuni de abientin.

Ireversibilitate

Străin de verva climei
Am închis lumea în piatră,
Redând forme noi colinei.
Ce-a fost, acum e artă.

Și urmele de cretă,
Le consider avuție,
Dar până se repetă,
Toate sunt mitologie…

Și-am ales să mă scufund
Printre crăpături uitate,
Și-am înțeles că timpu-i scurt,
Răbdarea-mi e pe moarte.

Același copil grăbit,
Aspir la călătorie
Lungă, fără de sfârșit,
Timp de împăturit hartie…

Baștină

I

Graiul nostru de argint de trecut aduce-aminte
Sunt mereu ademenit de frumoasele-i cuvinte…

În timpuri sfinte, -ndepărtate,
Printr-un proces amplu și lent
A luat ființ-o entitate
Și-a dăinuit pană-n prezent.

Sub felurite influențe
Și-a croit drum printre giganți.
Neinsemnată-n aparențe,
Subestimată de-aroganți.

Dar a trecut timp prețios,
Necontenită dezvoltare!
Și-n felul cel mai grațios
A triumfat prinzând culoare.

II

Mari puteri ne-au luat în seamă, pe popor s-au răzbunat
N-am fost abrogati de teamă, chiar dacă ne-au subjugat.

Alții au fost conducători,
Noi trăindu-ne-amuțirea
Că derutați de scamatori,
N-am căutat răzvrătirea.

Tratați precum niște rebuturi,
O anost-anomalie –
Noi pe propriile pământuri
Am trăit clipe de robie.

În cele din urmă, iată,
Prin lupte grele-am biruit.
Pe calea cea-mpovărată
O țară singuri ne-am clădit.

III

Acum privește înainte, spre pruncii dragi ce-au să vină,
Ducând în vene-același sânge și-n spate-o țarină divină.

Ce urmează sună bine,
De-ți alegi învățătura
Și depinde doar de tine
Cum îi calculezi măsura.

Si nu contează cine ești,
De ajungi să-ți uiți cutuma.
Tu pune preț pe ce iubești,
Prea puțin inseamnă suma.

Că astă patrie ți-e mamă,
Deci respectă-ți datina.
Indiferent unde te afli,
Prețuiește-ți baștina!

Plânge un copil

I

Plânge un copil uitat în ceruri de timp,
Pe scalpul sterp al mamei, plin de rădacini…

Când un șarpe perfid invocă tentații,
Barbarul avid se sufocă-n senzații.

Tânărul peșterii în speță muritor,
Din mărul cunoașterii rămâne-un cotor.

Coroane de spini pentru minți luminate,
Din foame și chin rămân dinți și o carte.

II

Novacii stăpâni au doar scopuri fardate,
Din copacii bătrâni rămân scorburi uitate.

Masele jivine vor doar sumele reci,
Din apele line rămân dunele seci.

Marele ins laptele vrea să-l extragă,
Soarele-ncins devine-o gaură neagră.

Plânge un copil, lacrimi jalnice propagă,
Nimeni să asculte, nimeni să-nteleagă…

PARTEA A II-A

Alb-negru

În geneză
Caut-acum instinctu-ți cald
Pierdut în defunct-asceză,
Tot fiind alb…

Simt natura,
Iubesc spiritu-i alegru,
Dar am cunoscut și ura,
Totul negru…

Intreg, ori vid…

Cine sunt?
Mă-ntreb, fără să trag de timp.
De mă afund tot nu-nțeleg,
Când s-a scurs oare sacrileg
Atât de mult nisip?

Neutru nu-nseamnă secund,
Da-ntr-o lume a declinului
Cadențele festinului
Nu cutezam s-aud.

Cine ești?
Eu unul nu te-am mai văzut.
Oare a venit momentul
Să-mi exprim devotamentul
Către necunoscut?

Nu trebuie să te ascunzi,
Nu te consider venetic
În acest ținut frenetic
Ce n-ai timp să-l pătrunzi.

Cine suntem?
Nu mă aștept să îmi răspunzi.
Neînsemnați individual,
Dar împreună-ntregul alb
În care o să te scufunzi.

Singurătatea ca tertip
Printre mințile rigide
Închise în vechi abside,
Fie întreg, ori vid…

Praf de stele

Dă-mi întrebări succinte să dau pe loc răspunsuri,
Asta mi-e dorința mai mare dintre toate.
Spectral mi-apare-n cale ființa din ascunsuri
Tardiv vine la mine cu întrebări simpliste.
Mă atașez prea tare de lucruri neînsemnate…

Dă-mi întrebări profunde să meditez la ele,
Asta mi-e dorința mai mare dintre toate.
Și simt iarăsi prezența prafului de stele,
Rapid vine la mine cu întrebări complexe.
Mă atașez prea tare de lucruri importante…

Psalm

Cu jertfa infimă a propriei ființe,
Lăsa-voi nisipului cât mai multe cuvinte
În urmă vor rămane râuri și semințe
Oferindu-i mitului sorginți și nu morminte…

Încă un pas șovăitor spre viitor
Spre altă scurtă libertate obținută,
Da-ntr-un final poate voi fi nemuritor
Când voi cunoaște-nseninarea absolută.

Tardiv speram să curgă destinu-mi spre divin,
Dar cine-s eu ca pe zeița morții s-o robesc?
Și-am ajuns aici, în fața unui loc străin,
Deși am făgăduit că nu o să mă grăbesc.

Renăscut mă prăbușesc pe pământ rece,
Gânduri de piatră îmi aduc desăvârșirea.
Roditoare slove timpul o să-l sece,
Ținând pe veci focul aprins și amintirea.

Cărbuni s-au prefăcut în praf murdar ce-l suflu,
Lăsându-mă purtat pe artere-ale luminii.
De negura profană apuc să mă scutur
Înainte de-a stârpi tot solul rădăcinii.

Restrictivă vestă a captivitătii-
Greutate jalnică, mâhnit o mai purtam…
Sevă celestă a creativitătii-
Sihăstrie falnică, de mult timp te-așteptam!

Oferindu-i mitului sorginți și nu morminte
În urmă vor rămane râuri și semințe.
Lăsa-voi nisipului cât mai multe cuvinte
Cu jertfa infimă a propriei ființe…

Fărâme de mister

În mersul meu șovăitor
Nu mai simt de mult pământul,
Alură de nemuritor
De când navighez cu gândul.

Și plutesc peste ținuturi
Căutând cărări ascunse,
Le aveam de mult în gânduri,
Multe-s cele nepătrunse.

Cu grijă sap și mai adânc,
Adun fărâme de mister;
Cu grijă, nu vreau să le frâng
Ca oameni seci cu mâini de fier.

Timpul nu mai spune multe,
Sublimă-i ascensiunea!
Oare ce o să rezulte?
Toate simt succesiunea.

Atât de strânse legături
Între amalgame surde
Din ale-ntregului frânturi
Ce doar par a fi absurde.

Până și elipsoidul
Vrea să-și schimbe-nfățisarea
Până nu-l absoarbe vidul,
Îi simt tot mai des chemarea.

Și strigătul îi e strident,
Dar tentația răzbește
Când îmi oferă un trident
Și-n praf tainic mă-nveleste.

Toate cele nevăzute
În fața ochiului miop,
Dar pierdut în amănunte
Mă întorc într-un jalnic corp.

Grotesc e vechiul meu pământ!
Cândva-ncercam să m-adaptez,
Dar acum fac un legământ,
Cugetul n-o să-mi limitez.

Tu chiar de ți-ai cules arginții
Cunoaște-acum substratul feeric,
Privește-n subteranul minții
Să vezi lumina-n întuneric.

Setea de cunoaştere

Tulburat fiind am vrut să pricep absolutul,
Dar în amănunte surde m-am pierdut cu timpul.
Natură, da-mi puterea să percep necunoscutul…
Prea mult timp mi-am petrecut în nemărginitul
Agregat al cunoașterii.

M-am tăiat în colțuri dând forme imaginației
Că cel ce-ndură nesfârșit e însuși creatorul.
Să nu te lași vreodată prins în ghiarele tentatiei…
Eu prea mult timp mi-am petrecut în seducătorul
Ținut al cugetării.

Printre tenebre

Printre tenebre!
Caut sclipiri de infinit.
Morminte negre!
Prin găzduiri m-au ruginit.
Chinte funebre!
Fărăsă vreau le-am auzit.
Ținte integre!
Toți celebrau, m-am îngrozit.

Nu mai sunt eu

O, releveu
Ce-mi socotești fiorul
Și cântărești cugetul meu,
Să știi că am pierdut controlul.
Nu mai sunt eu,
Dar cine-mi duce dorul?

Fior intens si sincopat
Și un cuget dens, confuz
Iar controlul mi-e-ngropat
De dor… și nu pot sa-l refuz.

Amintirile-s uitate,
Și pasii imi sunt oscilanți
Labirint – singuratate
Cuvintele, doar diluanți.

Încă trăiesc
Din ce-mi aduc aminte
Și înainte fluctuant pășesc.
Am obosit să mă rătăcesc
În amalgame de cuvinte.
Nu mai sunt eu – cel firesc,
Dar cine mă mai ține minte?

Labirintul cunoașterii

Veștejit degrabă,
Linia de nisip din urmă nu-i relevantă
Și toate-s în treacăt,
Planta răsărită-n sedimente-i inconstantă…

Spirit rătăcit,
În bezna rațiunii topesc timp și inele;
Firele de argint
Se revarsă-n golurile săpăturii mele…

Am gânduri de bismut,
Piatra-ntelepciunii sfărâmată în neștire
Și știu că sunt pierdut,
Însă cei ce n-au aflat sunt mai pierduți ca mine…

Jalnice sisteme,
Cristalul spart n-atinge în veci desăvârșirea;
Răsfirate gheme,
Poate îmi vor arăta în labirint iesirea…

Vârstnicul ceasornic

Dăinuind mult timp într-un sector vizibil,
Dezolator atârnă același ceas precar.
Perimat de nou în vectori ireversibili,
Șovăitor se simte fără de ceasornicar.

Pendula-i avidă
De seva vlastei cronice
La care… aspiram și eu.
Prins de liniștea perfidă
În dolul transei fonice,
Simt că n-am scăpare.

Depășit de vreme-i vârstnicul ceasornic
Deprimat știind că nu-i nicio suspensie
Învinuit pesemne de zidu-i statornic,
Sufocat fiind sub a timpului extensie.

Vina se suprimă
În timpul ce-l disipă,
Chiar de nu mă va trezi.
Că și-abrogat exprimă
Mereu precisa clipă
De două ori pe zi.

Omega

Amintirea universală
mocnește în fragilitate
și cuvintele moarte se pierd.

Esența lumii vechi se scurge-n
crăpături sărace,
sorbind carne, argilă și vânt.

Cadența picăturilor reci
va distruge treptat
ființa, pământul și cerul.

Rugină

Cad pene reci din cer, se-mprastie imaculatul,
Se acoperă pământul cel cristalizat în timp.
Perene festine de ger ce zguduie climatul,
Capodoperă cu-n singur țel, continuu algoritm.

Uimitor, sâmburii albi trasează iluminatul,
Dar prea târziu, prin unitate, tind către infinit.
Că numitorii materiali pisează substratul,
Timpurie noutate, ruginim necontenit…

Bulgărele de zapadă

Rostogoli-se-va-n mister
Bulgărele de zăpada,
Esență căutând prin ger,
Simplă sferă retrogradă.

Că straturile îi sunt moi,
Vor cunoaște întărirea
Numai în vreme de război,
Ori cu trupul, ori cu firea.

Drumul ce-are să-l străbată
E impovărat continuu
Si de urcă altă treaptă, -n
Urmă-l așteaptă declinul.

Prăpăstii negre se-adâncesc
Ca urmare a-nălțării,
Lăsându-se cuprins grotesc
De mreje ale schimbării.

Elementar

Infinite-s căile spre decăderea noastră
Ca numărul de-atomi atrași în legături.
Scufundă-mă adânc în marea albastră
Și când totul va seca, fă-mi loc printre crăpaturi…

Lovește tare-alienarea prin febrilu-mi gând
Precum doctrina în stânca rațiunii.
Aruncă-mă în calea aprigului vânt
Și când se va opri, voi fi crainicul furtunii…

În pântece universale încă nu am loc
Că din toate am ales drumul tăinuit.
Trece-mă acum prin necruțătorul foc,
Când acesta va fi stins, voi simți ca Heraclit…

Puterea empirică-ntr-un ritm alert se pierde
Ca lumea noastră scufundată din exces.
Unește-mă tardiv cu pământul verde
Și când totul va usca, fă că eu să înfloresc…

Lumina

Și poate-s cel ce din adâncuri vrea să guste marea
Ca-n final să capete cunoașteri neatinse –
Oameni înalți pe-alei înguste-mi luminează calea
Că-n loc de goale capete-au felinare-aprinse…

Și-apele tulburi ce mă-nfricosau au fost înfrânte
C-am văzut dincolo de negura pământului –
Oameni înalți m-au îndrumat spre luminata frunte,
Iar lumânarea mi-e aprinsă-n voia vântului…

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*