Apariţie editorială: Ionuţ Caragea – “Patria la care mă întorc”, Editura Fides, Iaşi, septembrie 2012

10.09.12 by Omniscop

Editura Fides anunţă apariţia volumului de poezii intitulat „Patria la care mă întorc”, semnat de Ionuţ Caragea. Cuvântul înainte îi aparţine poetului Adrian Erbiceanu, fondator şi preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, iar coperta a fost realizată de Vlad Turburea.

 

„Patria la care mă întorc” cuprinde 48 de poeme şi este structurată în trei cicluri:  „Rugă ultimului poem”, „Poeme pentru Nicoleta” şi „Aceiaşi ochi albaştri de metil”.

 

Ionuţ Carageas-a născutpe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator de ficţiune, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ şi membru onorific al fundaţiei “Maison Naaman pour la Culture”, Beirut, Liban.

Ionuţ Caragea este absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Ovidius Constanţa. A debutat în anul 2006, la Editura STEF din Iaşi, cu volumul de versuri „Delirium Tremens” şi a publicat, până în prezent, douăzeci şi patru de volume. Colaborează cu numeroase reviste de literatură, situri de poezie şi citate celebre din România sau din străinătate. A fost numit „Poetul născut pe Google”, după numele volumului “M-am născut pe Google”. Foloseşte pseudonimul ”Snowdon King” în traduceri şi în ficţiune. Publică în februarie 2012, la editura americană Wildside Press, romanul de ficţiune „Uezen”.

În perioada 2003-2011 Ionuţ Caragea a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în 2008. A activat ca instructor sportiv şi sportiv de performanţă, continuîndu-şi cariera de jucător de rugby începută în România. În paralel şi-a descoperit vocaţia de scriitor şi a fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de director al editurii ASLRQ, realizează în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. Ionuţ Caragea se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord-american, fiind webmaster şi promotor literar pe situl Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi fondator al cenaclului literar Prietenii Poeziei (cenaclul ASLRQ). În februarie 2012, Ionuţ Caragea se întoarce în România pentru a fi alături de tatăl său bolnav şi pentru a-şi reface viaţa personală.

 

 

Adrian Erbiceanu – Patria la care se întoarce un Poet (prefaţă)

 

 

         Atunci când mi-am deschis calculatorul, într-o seară, cu vreo şapte ani în urmă, fără voie m-am trezit cu mâna protejându-mi ficatul: “…Vezicula biliară îmi explodează / În fabrica de spume amare, / Călăreţ spaţial mă pierd / În galopuri de anorexie mintală…”. Durerea, alunecând ca pe un fir invizibil, mi se transfera şi mie. Aşa am ajuns să-l cunosc pe autorul poemului “Delirium Tremens“, poem care avea să dea, ceva mai târziu, titlul volumului cu care Ionuţ Caragea îşi începea peregrinajul în lumea literară, şi aşa a început o colaborare care a culminat cu fondarea Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (ASLRQ).

         Am stat de vorbă cu el, la telefon sau tête-à-tête, de nenumărate ori; împreună am sprijinit şi coordonat editări şi lansări de cărţi, am participat la festivaluri internaţionale de poezie şi totuşi, fiind întrebat dacă îl cunosc pe Ionuţ Caragea, n-aş şti ce să vă răspund. A fost şi rămâne pentru mine o enigmă. Ca poet şi prozator, autor de aforisme, science-fiction şi eseuri, toate scrise pe parcursul ultimilor şase ani, surprizele pe care ni le pregăteşte, pentru unii poate de neimaginat, nu se vor lăsa prea mult aşteptate.

         Cu numai un an în urmă, în ultimul său volum de poeme, “Suflet zilier“, declara categoric: “acesta e poetul aflat în agonie, / cu mîinile rigide, de zei exonerat, / ce-nchide testamentul pe foaia de hîrtie: / atît a fost să fie, atîta v-a lăsat.“ (“Testament“). Cu “Patria la care mă întorc“ testamentul se rescrie. Găsim în el durere şi înălţare, incertitudini şi dorinţe, ură şi dragoste. Orânduiala firească a lucrurilor, prinsă în degringolada transformărilor succesive, refuză să-şi reia matca. Ca oameni – şi poetul este şi el un om! – destinul ne urmăreşte implacabil. El poate fi o fatalitate sau o menire. Autorul balansează printre cele două extremităţi, la o înălţime ameţitoare, cu dexteritatea unui echilibrist. Sentimentele sale, eliberate, ni se aşază la vedere – cu cât mai în faţă, cu atât mai bine! – spre a ne lua ochii şi contorsiona mintea. Sinceritatea lui este debordantă. Deschiderea către în afară este, mai mult ca sigur, cheia succesului.

         Două sunt, cu predilecţie, temele majore ale transfigurărilor sale poetice şi amândouă apar, inseparabil zugrăvite, în acelaşi poem: “…stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic / privind vecinul cum îşi plimbă câinele / sau femeia pe stradă / cu aceeaşi fală cu aceeaşi dorinţă de control / din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent / acest sandviş cu singurătate între două felii de timp…“ (“Regii nimicurilor“). Foamea poate fi acea senzaţie naturală, absolut necesară supravieţuirii sau, prin transfigurare, dorinţa nestăvilită, cerebrală, de-a asimila necunoscutul. Knut Hamsun, în romanul “Foamea“, se foloseşte de abstinenţă ca de o forţă a stimulării creatoare. Cu cât o foloseşte mai mult, cu atât degradarea sa fizică se accelerează. Şi Ionuţ Caragea percepe  foamea ca pe un rău necesar, un autodafe în care autorul este, în acelaşi timp, condamnatul şi executorul: “…trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine / tot ce-a mai rămas din pâinea mea / cea de toate zilele“ (vol.: “Omul din cutia neagră“), dar cu o mare diferenţă: părţii fizice nu i se mai dă aceeaşi importanţă. Conştient, poetul o înlocuieşte, subtil, cu sora sa geamănă: singurătatea: “o să-mi adun singurătatea din jur / într-o lacrimă / şi am s-o plâng peste lume…” (vol. ibidem, poemul “Omul cu o singură lacrimă“).

         Dacă pentru Schopenhauer “singurătatea e soarta spiritelor superioare“, pentru autorul nostru ea devine un modus vivendi. Se revoltă împotriva ei, dar nu poate trăi fără ea: “…am nevoie de singurătate ca de aer / să fiu printre voi şi să nu mă vedeţi / să mă simţiţi şi să nu mă prindeţi…“ (“Singurătate în apnee“). Asemenea unui schimnic, retras în chilia lui, poetul îmbrăţişează meditaţia, răscoleşte adâncurile şi aşterne pe hârtie adevăruri cu încărcătura unei experienţe de viaţă care desfide vârsta: “…i-am spus să nu vorbească cu gura plină / să aibă răbdare să caute esenţa lucrurilor să guste viaţa / ca pe un vin vechi preschimbat din apa      tuturor / suferinţelor…“ (“Rugă ultimului poem“).

         Canalele de comunicare ale poetului sunt larg deschise către toate sursele de inspiraţie şi redirecţionate cu o neaşteptată francheţe către publicul cititor. De unde, de altfel, ar fi fost posibilă apariţia editorială a peste 20 de volume într-un timp istoric atât de scurt? Combinarea temelor sale majore cu înstrăinarea fizică, cu îndepărtarea dureroasă de elementul de origine, îi dă autorului capacitatea de a-şi dezvălui temerile şi angoasele, frustrările şi speranţele, cu o înlesnire de invidiat: “Vi s-au încurcat minţile, cu tot felul de himere, / dar nu-i nimic!, mâine îmi vine în vizită o rudă întunecată – / ştie, ea, un leac pentru boala ta: / cui pe cui se scoate, nu? / Şi muţenia pe muţenie…“ (“Protestul umbrei“). Nimic sadic, nimic lugubru, nimic şocant; doar inima sa sinceră oferită ca ofrandă cititorului!

         “Din jale s-a întrupat Electra” afirma Eugene O’Neill. În cazul lui Ionuţ Caragea, Electra se lăsa aşteptată. Singurătatea, cu tendinţa ei narcisistă, părea că îi acaparează, pas cu pas, sufletul: “…orice tristeţe are o consolare amară / oglinzile nu mor niciodată / îşi schimbă stăpânul la fiecare privire / doar eu stau ca un câine în faţa unui străin / adulmecând osul…“ (“Adulmecând osul“). Întrebarea se punea firesc: Până când? Momentul adevărului nu mai era departe: “…am ucis animalul din mine / îndrăznesc să scriu despre primul arbore / plantat în paradis / îmi cresc muguri / pe şira spinării“ (“Muguri“). Şi mugurii începeau să dea roade. Electra se afla la orizont! Cortina putea să cadă cu spectaculozitate: “…acum pot să trăiesc tăcerea singurătatea / şi întunericul / fără să-mi fie frică…“ (“Ar trebui să fiu fericit“).

         Afirmam, mai acum vreo şase ani, într-un scurt comentariu, că poezia lui Ionuţ Caragea este o realitate pe care nu poţi să te faci că n-o vezi; iar într-o postfaţă, a uneia dintre cărţile sale, că singurătatea lui este singurătatea alergătorului de cursă lungă. “O cursă cu finiş amăgitor la fiecare durere“, după cum mărturisea autorul în poemul “Ah, viaţă…” din volumul “Absenţa a ceea ce suntem“. De data aceasta, voind să se contrazică şi să deşire, cu pieptul dezgolit, toate iluziile argonautice, alergătorul face un salt peste ocean şi “aterizează” în patria sa, destăinuindu-ni-se: “patria la care mă întorc / este femeia pe care o iubesc” (“Patria la care mă întorc“).

.

 

Poezii din volumul „Patria la care mă întorc”

 

Ciclul „Rugă ultimului poem”

 

Rugă ultimului poem

 

îmi citesc ultimul poem

sunt trist chiar dacă el

se va îndrăgosti de alţi cititori

sau de alte poeme

 

(chiar nu ştiaţi că poemele

se iubesc între ele când se lipesc două pagini?)

 

îmi citesc ultimul poem

îmi amintesc cum i-am dat suflet

cum i-am dat nume

cum l-am învăţat să meargă silabă cu silabă

cum l-am învăţat să râdă

când simţea numai durere

cum l-am certat şi i-am tăiat din porţia de cuvinte

(i-am spus să nu vorbească cu gura plină

să aibă răbdare să caute esenţa lucrurilor să guste viaţa

ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor suferinţelor)

 

îmi citesc ultimul poem

împreună am pus capăt

războiului de treizeci şi şase de ani

cu umbrele cu spaima cu celălalt eu

şi nici acum nu ştiu dacă am pierdut

dacă am învins dacă pacea

peste tâmplele mele a nins

(victoriile se conjugă doar la timpul pierdut

ţinând inima pe post de spadă şi scut)

 

îmi citesc ultimul poem

şi-l rog să le spună

şi celorlalţi

că exist

că alte poeme vor veni

ca o herghelie de fluturi sălbateci

cu aripile întinse peste lume

lovind din copite

 

îmi citesc ulti…

 

 

Regii nimicurilor

 

chiar şi peste o sută de ani

oamenii tot îşi vor pierde vremea cu nimicurile lor

tot va ploua după ce-şi vor spăla preţioasele vehicule

iar buruienile vor continua să crească nestingherite

în grădinile ticsite cu flori

ajung să cred că viaţa mea nici nu contează

stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic

privind vecinul cum îşi plimbă câinele

sau femeia pe stradă

cu aceeaşi fală cu aceeaşi dorinţă de control

din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent

acest sandviş cu singurătate între două felii de timp

împărţit frăţeşte cu umbra

poţi trece prin viaţă anonim ca un râu pe sub pământ

nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea

poţi trece prin viaţă ca Saul pe drumul Damascului

nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat

că spiritul tău are nevoie

de un mediu propice înaltei comunicări

dar nu-i nici o tragedie

ce ne mai miră

nici moartea nu mai impune respect

a devenit o simplă măturătoare

care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă

prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi

datoare sie înseşi

dar şi acestea sunt tot nişte nimicuri

despre care n-ar trebui să vorbesc

 

 

Muguri

 

de la abatorul cărţilor

se auzeau strigăte puternice

poemele înjunghiate erau lăsate cu capul în jos

până curgea tot sângele

apoi se vindeau la kilogram

cu ştampila unui inspector

de la uniunea vânzătorilor de carne

acesta îşi invita prietenii la un pahar de viaţă veşnică

vorbind despre necesitatea traducerii crimei

în cât mai multe jargoane

patriei voiau să-i scoată limba

şi să o dea cu împrumutul

la amatorii de senzaţii tari

nu puteam să stau ca alţii cu pixu-ntre dinţi

gândindu-mă la o metaforă nouă ca la o femeie virgină

am ucis animalul din mine

îndrăznesc să scriu despre primul arbore

plantat în paradis

îmi cresc muguri

pe şira spinării

 

 

Ciclul „Poeme pentru Nicoleta”

 

Corabia amintirilor

 

închide ochii

vezi cât de departe poţi ajunge

şi nu te gândi la întoarcere

 

lasă-i pe ceilalţi să plece

din ei înşişi

ca dintr-o cameră mortuară

plină cu iubiri de ocazie

lasă-i să fie cuvinte de amăgit

singurătatea şi întunericul

lasă-i să construiască monumente ale erosului

pe ruinele cărnii până la putrezirea de apoi

ei nu ştiu ce este iubirea

 

aşadar închide ochii

renunţă la cuvinte

urcă-te în corabia amintirilor ca Noe în arca sa

şi lasă-te dus de curenţii universului tău interior

vei ajunge departe pe ţărmul unei lumi

în care toate iubirile tale

se vor întrupa şi vor trăi veşnic

 

 

Ce facem cu restul de iubire?

 

să nu fumăm toate ţigările

să nu bem tot vinul

să nu mâncăm tot ce avem pe masă

să mai lăsăm şi pentru mâine

vom fi din nou fericiţi

 

dar cu iubirea ce facem

cu această nevoie de a ne dărui

până la ultima respiraţie

până la ultimul strop de plăcere

până la ultima firimitură de carne

 

cum putem lăsa iubirea pentru mâine

dacă de atâtea ori

ceilalţi nu-şi mai amintesc de noi

ne părăsesc ne lasă goi

şi nu mai privesc niciodată înapoi

 

ce facem cu această iubire

rămasă singură la masa tăcerii

oftând plângând

strângând în palmă lacrimile

ca pe o ultimă comoară

 

ce facem cu această iubire

cui să o dăruim când nimeni

nu se mai hrăneşte cu resturi

când toţi sunt politicoşi

ca la o masă străină

cerându-ne pentru sentimente

chenzină

 

ce facem cu această iubire

când pasărea neagră a morţii

vine şi bate cu ciocul

în fereastră

pe ea să o hrănim?

 

 

Totul sau nimic

 

eu îţi spuneam că dragostea e totul sau nimic

tu îmi spuneai la fel dar mai păstrai o doză de confort

în locul acţiunii necesare

în locul riscului pe care întotdeauna

îndrăgostiţii şi-l asumă

 

totul sau nimic nu înseamnă

să-ţi fie frică de despărţire singurătate

sau de gura lumii

totul sau nimic nu înseamnă

procente probabilităţi

sau blânde tranziţii

totul sau nimic nu înseamnă

să te complaci în aceeaşi lipsă de comunicare

în aceleaşi minciuni sau în alte minciuni

frumos inventate

totul sau nimic nu înseamnă

să te rogi să fii iubit alintat mângâiat

sau înţeles aşa cum numai tu vrei să fii înţeles

totul sau nimic nu înseamnă

ca cel de lângă tine să-ţi puna mâna pe umăr

doar pentru a demonstra celorlalţi

că ţine la tine sau că eşti o frumoasă proprietate

de care a profitat mereu printr-un joc dublu

de control şi manipulare

 

totul sau nimic înseamnă

instinct intuiţie stare de graţie

cuvinte care ajung direct la suflet

cuvinte care te fac să plângi şi deopotrivă să râzi

priviri care te îmbată dinainte să le sorbi

sau lacrimi care te fac să tremuri

din cap până-n picioare

totul sau nimic înseamnă

clipe petrecute împreună care par ore

şi ore care se scurg în câteva clipe

şi multe amintiri care rămân

mărturie incontestabilă a iubirii

totul sau nimic înseamnă

încredere oarbă sacrificiu ajutor compasiune

să crezi şi să nu renunţi niciodată

la şansa de a trăi încontinuu un miracol

alături de omul de lângă tine

totul sau nimic înseamnă

să laşi în urmă tot orgoliul şi egoismul

toată frica şi pesimismul

să alergi după cineva şi să i te oferi

ÎNTRUTOTUL

 

şi chiar dacă vei fi rănit

să accepţi durerea ca pe un dar divin

pentru că acolo unde nu iubeşte omul

iubeşte dumnezeu

şi dacă nu renunţi niciodată la iubire

nici dumnezeu nu renunţă la tine

şi îţi va da într-un final

ceea ce meriţi

 

 

Patria la care mă întorc

 

fără să fie mai mare de un chip de om

patria la care mă întorc este pământul făgăduinţei

apa vie şi izvorul tuturor

raţiunilor umane

 

Sfinxul a clipit şi am înţeles că sunt Sfinxul

un monstru obligat să-şi părăsească

propriul mit atras

de cea mai mare enigmă

 

vorbesc cu patria în gând

şi zâmbetul ei dă în spic peste mări şi ţări

patria la care mă întorc

este femeia pe care o iubesc

 

Ciclul „Aceiaşi ochi albaştri de metil”

 

Vino tată şi repară drumurile

 

sunt drumuri care merg către stele

drumuri care coboară-n infern

şi drumuri pe care tatăl meu

le-a făcut pentru oameni

 

dar tatălui meu nimeni nu i-a mulţumit vreodată

cu toţii se miră de gropile care apar 

odată cu trecerea timpului

 

vino tată şi repară drumurile

te aşteaptă îngerii cu lopeţi şi cazmale în mâini

te aşteaptă maşina de piatră

te aşteaptă vagonul te aşteaptă fadroma

te aşteaptă asfaltul încins şi betonul

 

dar tatăl meu merge de-a buşilea prin casă

pe un drum plin de gropi

pe care mama mea le astupă cu lacrimi şi iubire

 

 

Niciodată nu luăm moartea în serios

 

niciodată nu luăm moartea în serios

această prezenţă invizibilă

care ne locuieşte în fiecare clipă

 

oricât de pustii ar fi vieţile

ca nişte străzi pe care doar praful mai circulă

ne dăm întâlnire cu umbrele

şi mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor

 

ajungem să credem că singura iubire

a fost să ne doară ceva

un semn divin o judecată cu porţile sărutului închise

 

niciodată nu luăm moartea în serios

fiorul acela ce trece prin şira spinării

ca o cădere în gol în propriul vis

în clipa aceea când atingem pământul

şi totul se cutremură

chiar şi pământul dinlăuntru

 

mergem încolonaţi oameni şi umbre

fiecare ne dorim să fim altceva

într-un final şi unii şi alţii

suntem îngeri şi păsări negre

pe cerul din gura unui mort celebru

 

 

Aceiaşi ochi albaştri de metil

 

Dragă tată,

Eu ştiu că acolo în cer

Toţi sfinţii au ochii albaştri

Şi mai ştiu că acolo în cer

Toţi sfinţii sunt sihaştri

Şi plâng laolaltă.

 

Dintre toţi sfinţii îl iubesc pe ultimul

Care se va aprinde pe cer.

Îl voi privi cu aceiaşi ochi albaştri şi-o să zbier

Tatăăă!

De ce nu mi-ai spus niciodată

Că ai fost şi-ai rămas atât de stingher?

De ce nu mi-ai spus că viaţa este atât de neînsemnată

Fără cei sfinţi,

Fără părinţi?

 

Dragă tată,

Îmi întind palmele la cer,

Te rog, oblojeşte-mi trupul,

Moartea încă mai taie în carne vie,

Întârzie,

Vrea să-mi primenească sufletul.

 

Aici la mine-n astă lume

Nu pot decât să-ţi scriu pe nume,

Vorbesc o altă limbă mai ciudată

Şi nici copiii ce-or să vină nu vor afla vreodată

Ce-nseamnă

Tată.

 

Dragă tată,

Tu m-ai învăţat să fac primii paşi legat de cravată

Şi primii kilometri pe bicicletă

Şi proverbul acela, odată…

Când mă îndrăgostisem de-o fată:

„Ochii care nu se văd se uită“

Eu, tată,

Nu o să te uit niciodată.

Dragă tată,

Tu mi-ai spus:

„Fiule, dacă vrei să ajungi sus,

Să-l simţi pe Dumnezeu,

Să marci un eseu…“

 

Dragă tată,

Am primit o pasă de la tine de peste ocean,

Am marcat zeci de eseuri în acest an

Dar acesta este singurul pe care l-am rănit

Pe hârtie.

 

Dragă tată,

Eu ştiu că acolo în cer

Toţi sfinţii au ochii albaştri

Şi mai ştiu că acolo în cer

Toţi sfinţii sunt sihaştri

Şi plâng laolaltă

 

Pe lumea cealaltă.