Apariţie editorială: Ionuţ Caragea – “Patria la care mă întorc”, Editura Fides, Iaşi, septembrie 2012

Editura Fides anunţă apariţia volumului de poezii intitulat „Patria la care mă întorc”, semnat de Ionuţ Caragea. Cuvântul înainte îi aparţine poetului Adrian Erbiceanu, fondator şi preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, iar coperta a fost realizată de Vlad Turburea.
„Patria la care mă întorc” cuprinde 48 de poeme şi este structurată în trei cicluri: „Rugă ultimului poem”, „Poeme pentru Nicoleta” şi „Aceiaşi ochi albaştri de metil”.
Ionuţ Carageas-a născutpe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator de ficţiune, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ şi membru onorific al fundaţiei “Maison Naaman pour la Culture”, Beirut, Liban.
Ionuţ Caragea este absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Ovidius Constanţa. A debutat în anul 2006, la Editura STEF din Iaşi, cu volumul de versuri „Delirium Tremens” şi a publicat, până în prezent, douăzeci şi patru de volume. Colaborează cu numeroase reviste de literatură, situri de poezie şi citate celebre din România sau din străinătate. A fost numit „Poetul născut pe Google”, după numele volumului “M-am născut pe Google”. Foloseşte pseudonimul ”Snowdon King” în traduceri şi în ficţiune. Publică în februarie 2012, la editura americană Wildside Press, romanul de ficţiune „Uezen”.
În perioada 2003-2011 Ionuţ Caragea a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în 2008. A activat ca instructor sportiv şi sportiv de performanţă, continuîndu-şi cariera de jucător de rugby începută în România. În paralel şi-a descoperit vocaţia de scriitor şi a fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de director al editurii ASLRQ, realizează în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. Ionuţ Caragea se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord-american, fiind webmaster şi promotor literar pe situl Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi fondator al cenaclului literar Prietenii Poeziei (cenaclul ASLRQ). În februarie 2012, Ionuţ Caragea se întoarce în România pentru a fi alături de tatăl său bolnav şi pentru a-şi reface viaţa personală.
Adrian Erbiceanu – Patria la care se întoarce un Poet (prefaţă)
Atunci când mi-am deschis calculatorul, într-o seară, cu vreo şapte ani în urmă, fără voie m-am trezit cu mâna protejându-mi ficatul: “…Vezicula biliară îmi explodează / În fabrica de spume amare, / Călăreţ spaţial mă pierd / În galopuri de anorexie mintală…”. Durerea, alunecând ca pe un fir invizibil, mi se transfera şi mie. Aşa am ajuns să-l cunosc pe autorul poemului “Delirium Tremens“, poem care avea să dea, ceva mai târziu, titlul volumului cu care Ionuţ Caragea îşi începea peregrinajul în lumea literară, şi aşa a început o colaborare care a culminat cu fondarea Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (ASLRQ).
Am stat de vorbă cu el, la telefon sau tête-à-tête, de nenumărate ori; împreună am sprijinit şi coordonat editări şi lansări de cărţi, am participat la festivaluri internaţionale de poezie şi totuşi, fiind întrebat dacă îl cunosc pe Ionuţ Caragea, n-aş şti ce să vă răspund. A fost şi rămâne pentru mine o enigmă. Ca poet şi prozator, autor de aforisme, science-fiction şi eseuri, toate scrise pe parcursul ultimilor şase ani, surprizele pe care ni le pregăteşte, pentru unii poate de neimaginat, nu se vor lăsa prea mult aşteptate.
Cu numai un an în urmă, în ultimul său volum de poeme, “Suflet zilier“, declara categoric: “acesta e poetul aflat în agonie, / cu mîinile rigide, de zei exonerat, / ce-nchide testamentul pe foaia de hîrtie: / atît a fost să fie, atîta v-a lăsat.“ (“Testament“). Cu “Patria la care mă întorc“ testamentul se rescrie. Găsim în el durere şi înălţare, incertitudini şi dorinţe, ură şi dragoste. Orânduiala firească a lucrurilor, prinsă în degringolada transformărilor succesive, refuză să-şi reia matca. Ca oameni – şi poetul este şi el un om! – destinul ne urmăreşte implacabil. El poate fi o fatalitate sau o menire. Autorul balansează printre cele două extremităţi, la o înălţime ameţitoare, cu dexteritatea unui echilibrist. Sentimentele sale, eliberate, ni se aşază la vedere – cu cât mai în faţă, cu atât mai bine! – spre a ne lua ochii şi contorsiona mintea. Sinceritatea lui este debordantă. Deschiderea către în afară este, mai mult ca sigur, cheia succesului.
Două sunt, cu predilecţie, temele majore ale transfigurărilor sale poetice şi amândouă apar, inseparabil zugrăvite, în acelaşi poem: “…stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic / privind vecinul cum îşi plimbă câinele / sau femeia pe stradă / cu aceeaşi fală cu aceeaşi dorinţă de control / din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent / acest sandviş cu singurătate între două felii de timp…“ (“Regii nimicurilor“). Foamea poate fi acea senzaţie naturală, absolut necesară supravieţuirii sau, prin transfigurare, dorinţa nestăvilită, cerebrală, de-a asimila necunoscutul. Knut Hamsun, în romanul “Foamea“, se foloseşte de abstinenţă ca de o forţă a stimulării creatoare. Cu cât o foloseşte mai mult, cu atât degradarea sa fizică se accelerează. Şi Ionuţ Caragea percepe foamea ca pe un rău necesar, un autodafe în care autorul este, în acelaşi timp, condamnatul şi executorul: “…trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine / tot ce-a mai rămas din pâinea mea / cea de toate zilele“ (vol.: “Omul din cutia neagră“), dar cu o mare diferenţă: părţii fizice nu i se mai dă aceeaşi importanţă. Conştient, poetul o înlocuieşte, subtil, cu sora sa geamănă: singurătatea: “o să-mi adun singurătatea din jur / într-o lacrimă / şi am s-o plâng peste lume…” (vol. ibidem, poemul “Omul cu o singură lacrimă“).
Dacă pentru Schopenhauer “singurătatea e soarta spiritelor superioare“, pentru autorul nostru ea devine un modus vivendi. Se revoltă împotriva ei, dar nu poate trăi fără ea: “…am nevoie de singurătate ca de aer / să fiu printre voi şi să nu mă vedeţi / să mă simţiţi şi să nu mă prindeţi…“ (“Singurătate în apnee“). Asemenea unui schimnic, retras în chilia lui, poetul îmbrăţişează meditaţia, răscoleşte adâncurile şi aşterne pe hârtie adevăruri cu încărcătura unei experienţe de viaţă care desfide vârsta: “…i-am spus să nu vorbească cu gura plină / să aibă răbdare să caute esenţa lucrurilor să guste viaţa / ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor / suferinţelor…“ (“Rugă ultimului poem“).
Canalele de comunicare ale poetului sunt larg deschise către toate sursele de inspiraţie şi redirecţionate cu o neaşteptată francheţe către publicul cititor. De unde, de altfel, ar fi fost posibilă apariţia editorială a peste 20 de volume într-un timp istoric atât de scurt? Combinarea temelor sale majore cu înstrăinarea fizică, cu îndepărtarea dureroasă de elementul de origine, îi dă autorului capacitatea de a-şi dezvălui temerile şi angoasele, frustrările şi speranţele, cu o înlesnire de invidiat: “Vi s-au încurcat minţile, cu tot felul de himere, / dar nu-i nimic!, mâine îmi vine în vizită o rudă întunecată – / ştie, ea, un leac pentru boala ta: / cui pe cui se scoate, nu? / Şi muţenia pe muţenie…“ (“Protestul umbrei“). Nimic sadic, nimic lugubru, nimic şocant; doar inima sa sinceră oferită ca ofrandă cititorului!
“Din jale s-a întrupat Electra” afirma Eugene O’Neill. În cazul lui Ionuţ Caragea, Electra se lăsa aşteptată. Singurătatea, cu tendinţa ei narcisistă, părea că îi acaparează, pas cu pas, sufletul: “…orice tristeţe are o consolare amară / oglinzile nu mor niciodată / îşi schimbă stăpânul la fiecare privire / doar eu stau ca un câine în faţa unui străin / adulmecând osul…“ (“Adulmecând osul“). Întrebarea se punea firesc: Până când? Momentul adevărului nu mai era departe: “…am ucis animalul din mine / îndrăznesc să scriu despre primul arbore / plantat în paradis / îmi cresc muguri / pe şira spinării“ (“Muguri“). Şi mugurii începeau să dea roade. Electra se afla la orizont! Cortina putea să cadă cu spectaculozitate: “…acum pot să trăiesc tăcerea singurătatea / şi întunericul / fără să-mi fie frică…“ (“Ar trebui să fiu fericit“).
Afirmam, mai acum vreo şase ani, într-un scurt comentariu, că poezia lui Ionuţ Caragea este o realitate pe care nu poţi să te faci că n-o vezi; iar într-o postfaţă, a uneia dintre cărţile sale, că singurătatea lui este singurătatea alergătorului de cursă lungă. “O cursă cu finiş amăgitor la fiecare durere“, după cum mărturisea autorul în poemul “Ah, viaţă…” din volumul “Absenţa a ceea ce suntem“. De data aceasta, voind să se contrazică şi să deşire, cu pieptul dezgolit, toate iluziile argonautice, alergătorul face un salt peste ocean şi “aterizează” în patria sa, destăinuindu-ni-se: “patria la care mă întorc / este femeia pe care o iubesc” (“Patria la care mă întorc“).
.
Poezii din volumul „Patria la care mă întorc”
Ciclul „Rugă ultimului poem”
Rugă ultimului poem
îmi citesc ultimul poem
sunt trist chiar dacă el
se va îndrăgosti de alţi cititori
sau de alte poeme
(chiar nu ştiaţi că poemele
se iubesc între ele când se lipesc două pagini?)
îmi citesc ultimul poem
îmi amintesc cum i-am dat suflet
cum i-am dat nume
cum l-am învăţat să meargă silabă cu silabă
cum l-am învăţat să râdă
când simţea numai durere
cum l-am certat şi i-am tăiat din porţia de cuvinte
(i-am spus să nu vorbească cu gura plină
să aibă răbdare să caute esenţa lucrurilor să guste viaţa
ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor suferinţelor)
îmi citesc ultimul poem
împreună am pus capăt
războiului de treizeci şi şase de ani
cu umbrele cu spaima cu celălalt eu
şi nici acum nu ştiu dacă am pierdut
dacă am învins dacă pacea
peste tâmplele mele a nins
(victoriile se conjugă doar la timpul pierdut
ţinând inima pe post de spadă şi scut)
îmi citesc ultimul poem
şi-l rog să le spună
şi celorlalţi
că exist
că alte poeme vor veni
ca o herghelie de fluturi sălbateci
cu aripile întinse peste lume
lovind din copite
îmi citesc ulti…
Regii nimicurilor
chiar şi peste o sută de ani
oamenii tot îşi vor pierde vremea cu nimicurile lor
tot va ploua după ce-şi vor spăla preţioasele vehicule
iar buruienile vor continua să crească nestingherite
în grădinile ticsite cu flori
ajung să cred că viaţa mea nici nu contează
stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic
privind vecinul cum îşi plimbă câinele
sau femeia pe stradă
cu aceeaşi fală cu aceeaşi dorinţă de control
din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent
acest sandviş cu singurătate între două felii de timp
împărţit frăţeşte cu umbra
poţi trece prin viaţă anonim ca un râu pe sub pământ
nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea
poţi trece prin viaţă ca Saul pe drumul Damascului
nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat
că spiritul tău are nevoie
de un mediu propice înaltei comunicări
dar nu-i nici o tragedie
ce ne mai miră
nici moartea nu mai impune respect
a devenit o simplă măturătoare
care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă
prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi
datoare sie înseşi
dar şi acestea sunt tot nişte nimicuri
despre care n-ar trebui să vorbesc
Muguri
de la abatorul cărţilor
se auzeau strigăte puternice
poemele înjunghiate erau lăsate cu capul în jos
până curgea tot sângele
apoi se vindeau la kilogram
cu ştampila unui inspector
de la uniunea vânzătorilor de carne
acesta îşi invita prietenii la un pahar de viaţă veşnică
vorbind despre necesitatea traducerii crimei
în cât mai multe jargoane
patriei voiau să-i scoată limba
şi să o dea cu împrumutul
la amatorii de senzaţii tari
nu puteam să stau ca alţii cu pixu-ntre dinţi
gândindu-mă la o metaforă nouă ca la o femeie virgină
am ucis animalul din mine
îndrăznesc să scriu despre primul arbore
plantat în paradis
îmi cresc muguri
pe şira spinării
Ciclul „Poeme pentru Nicoleta”
Corabia amintirilor
închide ochii
vezi cât de departe poţi ajunge
şi nu te gândi la întoarcere
lasă-i pe ceilalţi să plece
din ei înşişi
ca dintr-o cameră mortuară
plină cu iubiri de ocazie
lasă-i să fie cuvinte de amăgit
singurătatea şi întunericul
lasă-i să construiască monumente ale erosului
pe ruinele cărnii până la putrezirea de apoi
ei nu ştiu ce este iubirea
aşadar închide ochii
renunţă la cuvinte
urcă-te în corabia amintirilor ca Noe în arca sa
şi lasă-te dus de curenţii universului tău interior
vei ajunge departe pe ţărmul unei lumi
în care toate iubirile tale
se vor întrupa şi vor trăi veşnic
Ce facem cu restul de iubire?
să nu fumăm toate ţigările
să nu bem tot vinul
să nu mâncăm tot ce avem pe masă
să mai lăsăm şi pentru mâine
vom fi din nou fericiţi
dar cu iubirea ce facem
cu această nevoie de a ne dărui
până la ultima respiraţie
până la ultimul strop de plăcere
până la ultima firimitură de carne
cum putem lăsa iubirea pentru mâine
dacă de atâtea ori
ceilalţi nu-şi mai amintesc de noi
ne părăsesc ne lasă goi
şi nu mai privesc niciodată înapoi
ce facem cu această iubire
rămasă singură la masa tăcerii
oftând plângând
strângând în palmă lacrimile
ca pe o ultimă comoară
ce facem cu această iubire
cui să o dăruim când nimeni
nu se mai hrăneşte cu resturi
când toţi sunt politicoşi
ca la o masă străină
cerându-ne pentru sentimente
chenzină
ce facem cu această iubire
când pasărea neagră a morţii
vine şi bate cu ciocul
în fereastră
pe ea să o hrănim?
Totul sau nimic
eu îţi spuneam că dragostea e totul sau nimic
tu îmi spuneai la fel dar mai păstrai o doză de confort
în locul acţiunii necesare
în locul riscului pe care întotdeauna
îndrăgostiţii şi-l asumă
totul sau nimic nu înseamnă
să-ţi fie frică de despărţire singurătate
sau de gura lumii
totul sau nimic nu înseamnă
procente probabilităţi
sau blânde tranziţii
totul sau nimic nu înseamnă
să te complaci în aceeaşi lipsă de comunicare
în aceleaşi minciuni sau în alte minciuni
frumos inventate
totul sau nimic nu înseamnă
să te rogi să fii iubit alintat mângâiat
sau înţeles aşa cum numai tu vrei să fii înţeles
totul sau nimic nu înseamnă
ca cel de lângă tine să-ţi puna mâna pe umăr
doar pentru a demonstra celorlalţi
că ţine la tine sau că eşti o frumoasă proprietate
de care a profitat mereu printr-un joc dublu
de control şi manipulare
totul sau nimic înseamnă
instinct intuiţie stare de graţie
cuvinte care ajung direct la suflet
cuvinte care te fac să plângi şi deopotrivă să râzi
priviri care te îmbată dinainte să le sorbi
sau lacrimi care te fac să tremuri
din cap până-n picioare
totul sau nimic înseamnă
clipe petrecute împreună care par ore
şi ore care se scurg în câteva clipe
şi multe amintiri care rămân
mărturie incontestabilă a iubirii
totul sau nimic înseamnă
încredere oarbă sacrificiu ajutor compasiune
să crezi şi să nu renunţi niciodată
la şansa de a trăi încontinuu un miracol
alături de omul de lângă tine
totul sau nimic înseamnă
să laşi în urmă tot orgoliul şi egoismul
toată frica şi pesimismul
să alergi după cineva şi să i te oferi
ÎNTRUTOTUL
şi chiar dacă vei fi rănit
să accepţi durerea ca pe un dar divin
pentru că acolo unde nu iubeşte omul
iubeşte dumnezeu
şi dacă nu renunţi niciodată la iubire
nici dumnezeu nu renunţă la tine
şi îţi va da într-un final
ceea ce meriţi
Patria la care mă întorc
fără să fie mai mare de un chip de om
patria la care mă întorc este pământul făgăduinţei
apa vie şi izvorul tuturor
raţiunilor umane
Sfinxul a clipit şi am înţeles că sunt Sfinxul
un monstru obligat să-şi părăsească
propriul mit atras
de cea mai mare enigmă
vorbesc cu patria în gând
şi zâmbetul ei dă în spic peste mări şi ţări
patria la care mă întorc
este femeia pe care o iubesc
Ciclul „Aceiaşi ochi albaştri de metil”
Vino tată şi repară drumurile
sunt drumuri care merg către stele
drumuri care coboară-n infern
şi drumuri pe care tatăl meu
le-a făcut pentru oameni
dar tatălui meu nimeni nu i-a mulţumit vreodată
cu toţii se miră de gropile care apar
odată cu trecerea timpului
vino tată şi repară drumurile
te aşteaptă îngerii cu lopeţi şi cazmale în mâini
te aşteaptă maşina de piatră
te aşteaptă vagonul te aşteaptă fadroma
te aşteaptă asfaltul încins şi betonul
dar tatăl meu merge de-a buşilea prin casă
pe un drum plin de gropi
pe care mama mea le astupă cu lacrimi şi iubire
Niciodată nu luăm moartea în serios
niciodată nu luăm moartea în serios
această prezenţă invizibilă
care ne locuieşte în fiecare clipă
oricât de pustii ar fi vieţile
ca nişte străzi pe care doar praful mai circulă
ne dăm întâlnire cu umbrele
şi mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor
ajungem să credem că singura iubire
a fost să ne doară ceva
un semn divin o judecată cu porţile sărutului închise
niciodată nu luăm moartea în serios
fiorul acela ce trece prin şira spinării
ca o cădere în gol în propriul vis
în clipa aceea când atingem pământul
şi totul se cutremură
chiar şi pământul dinlăuntru
mergem încolonaţi oameni şi umbre
fiecare ne dorim să fim altceva
într-un final şi unii şi alţii
suntem îngeri şi păsări negre
pe cerul din gura unui mort celebru
Aceiaşi ochi albaştri de metil
Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sunt sihaştri
Şi plâng laolaltă.
Dintre toţi sfinţii îl iubesc pe ultimul
Care se va aprinde pe cer.
Îl voi privi cu aceiaşi ochi albaştri şi-o să zbier
Tatăăă!
De ce nu mi-ai spus niciodată
Că ai fost şi-ai rămas atât de stingher?
De ce nu mi-ai spus că viaţa este atât de neînsemnată
Fără cei sfinţi,
Fără părinţi?
Dragă tată,
Îmi întind palmele la cer,
Te rog, oblojeşte-mi trupul,
Moartea încă mai taie în carne vie,
Întârzie,
Vrea să-mi primenească sufletul.
Aici la mine-n astă lume
Nu pot decât să-ţi scriu pe nume,
Vorbesc o altă limbă mai ciudată
Şi nici copiii ce-or să vină nu vor afla vreodată
Ce-nseamnă
Tată.
Dragă tată,
Tu m-ai învăţat să fac primii paşi legat de cravată
Şi primii kilometri pe bicicletă
Şi proverbul acela, odată…
Când mă îndrăgostisem de-o fată:
„Ochii care nu se văd se uită“
Eu, tată,
Nu o să te uit niciodată.
Dragă tată,
Tu mi-ai spus:
„Fiule, dacă vrei să ajungi sus,
Să-l simţi pe Dumnezeu,
Să marci un eseu…“
Dragă tată,
Am primit o pasă de la tine de peste ocean,
Am marcat zeci de eseuri în acest an
Dar acesta este singurul pe care l-am rănit
Pe hârtie.
Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sunt sihaştri
Şi plâng laolaltă
Pe lumea cealaltă.
Alexandrinus
de la Cetatean (03:22:19 20 Ianuarie 2013)
Un parvenit acest I. Caragea ! A facut numai vrajba în Canada, unde, dealtfel, nu a publicat nici o carte asa cum minte el acum ! Toate cartile lui în perioada Canadiana sunt self-publishing facute pe bani la edituri din România. Si Antologia din Québec este de fapt tot un «Comercial» auto-publicat de caragea si ortacul lui erbiceanu ca si Asociatia fantoma ASLRQ auto-înfiintata tot de cei doi pt a-si auto-aduce osanale de fiecare data când prind în mrejele lor un nou membru. Prima si singura Asociatie valabila de Scriitori Români din Canada este ASRC unde membrii locuiesc cu adevarat în Canada si nu doar pe Google si este condusa profesional cu alegerea regulata a Conducerii în mod democratic si nu prin UKAZURI tip caragea si erbiceanu care s-au auto-înscaunat Pres si Vice-Pres pe viata de parca alti membri ai Clubului lor ASLRQ n-at merita sa fie Pres si Vice-Pres sau n-ar fi capabili ! AC
Trebuie sa recunosc ca sunt un frustrat care il urmaresc pe Ionut Caragea pe toate siturile si incerc sa-mi fac publicitate pe seama lui.