Ani de liceu, vremuri şi vremuri!

14.05.12 by

 

După ce am terminat clasa a VIII-a, printr-un mecanism electronic, gândit parcă de capete pătrate, doar Dumnezeu m-a ajutat să ajung la unul din liceele bine cotate ale Craiovei. Am fost ultima admisă şi mare mi-a fost mirarea când în clasa a IX-a, am avut colegi pe care îi depăşeam uşor. Ce-i drept, până să-mi intru în ritm, m-a ajutat şi Avi. Mă obişnuisem atât de tare cu el încât, parcă eram alături unui alt moş Gheorghe. Când mă mai lăsa să-i stau şi pe genunchi, simţeam că mă trec fiorii, alteori mă ţinea departe.

– Trebuie să-ţi găseşti un băiat, cam de vârsta ta, cu care să te duci la un film, să ieşi seara într-un pac! – mă îndemna el, ursuz. – Ori vrei să te povestească, precum Katy pe Lajos?

– Primul ai fi tu…

– Eu?!

– Adică, mai exact, te rog!

– Păi, cel care m-ar povesti… – am întors-o eu.

– Fie, dar nu cred. Altceva ai vrut să spui… Te joci cu mine ca şoarecele cu pisica…

– Şi tu ditamai motanul! Stai liniştit că mă simt bine singură. Ce-mi trebuie mie fel şi fel de încurcături?!

– Cum vrei dar, la vârsta ta, mai poţi ieşi la o terasă… Nici statul ăsta, numai în casă, nu duce la ceva mai bun.

– Dacă te rog ceva, îmi spui?

– Depinde!

– Eşti enervant! Şi tu la fel ca mamaie: ,, o să mă duc şi eu la bal?’’ Şi ea: ,,te ţine cineva, mumă? Du-te! Acum eşti mare!’’ Seara însă, când să plec: ,,Ia! Te împopoţonaşi?! Da unde mai pleci, fată?’’ Păi…- incerc eu să-i amintesc – ,,Vezi-ţi de treabă! Acolo, numai golani şi stricate! Ascultă-mă, te faci de râsul râsului! Lasă-l focului de.. Pe vremea mea, fetele se duceau la horă, în sat, duminica, în zi de sărbătoare… Îţi lua lumea seama, te admira… Uite a lui cutare ce salbă are?! Ehe! Acum, noaptea! Cine să se mai uite la tine? Când nu dai, pe nici unul, mai mult de doi bani!’’ Nu asta voiam să-ţi spun, dar pricepi tu… Mă rog, când erai de vârsta mea, cu câte fete te întâlneai?

– Eu?! Păi, cam rar… Dar rar… Cum să-ţi spun, ca să fiu sincer?

– Simplu!

– Cu niciuna.

– De ce?

– Că nu aveam bani.

– Sărăcuţul! Şi atunci, ce făceai?

– Păi, pe la cămin, mai citeam, mai urlam, mai fluieram… Mă mai uitam şi pe geam, din dosul draperiei, la fetele, din căminul de dincolo de mine.

– Sunt convinsă, când se dezbrăcau! Aşa e?! Şi ce vedeai, mă, ce vedeai?

– Chiloţei, ţâţişoare… Cam ce aveau fiecare… Se plimbau numai de-ale dracu, aşa, în pielea goală! Se făceau că se duc la dus, se întorceau… Mişcau din şolduri… Ehe! Vreai sau nu, te apucau pandaliile! Ale tinereţii valuri!

  Aaa! Te-am prins! N-ai fost cuminte neam!  Şi după aceea?

– Tare curioasă mai eşti!

– O luam de la cap.

– Spune drept, întâi urlai?

– Doar dacă era cazul!

– De-aia acum faci pe sfântul! Că poate te-o ierta Cel de sus! Nici vorbă! Ai păcătuit, asta e! Nu mai scapi cu una, cu două! Totul se plăteşte! Ce mai stai?!

– Adică?

– Pupă-mă! Că dacă nu, te fac de râsul lumii!

                                                                        ***

Anii de liceu au avut, mai tot timpul, ceva de-a valma, mai ales în societatea în care trăiam. Acolo, veşnicele văicăreli ale statului. Toate terminate în  celebra zicere a lui Moromete: ,,N-am, domnule! Dacă n-am, n-am! De unde să dau, dacă nu am?! Mai păsuieşte-mă un an!…’’ Şi, ca tot omul  să aibă în suflet starea cocoşatului,  băgat, din viaţă, pe jumătate în pământ, primul- ministru, ăl dintâi, ,,n-am’’ al ţării, şi el un te miri ce,… că om, mai puţin, după ce s-a văzut înscăunat, a tăiat  şi pensii şi salarii. De spânzurat ar fi fost destui, însă despre ăia n-a văzut, n-a auzit. Vremuri de ţâşti-bâşti împărat! Aiureli puse la cale de femei şi alţi câţiva tâlhari de rangul întâi, puşi, ce-i drept, în fruntea naţiunii. Doar  ce trebuia furat s-a asigurat şi pus deoparte, altfel, ,,deştepţii’’…

– ,,Păi, cum noi, care de la paşopt încoace, şi dăi, şi dăi! …Şi acum fără averi? Domnilor-toarăşi, nu se poate! Dă-i în mă-sa, cu foamea lor! Hai, hei rup, măcar acum până ce se umple sacul… Peste patru ani, sau mai curând, nu se ştie?! Şi atunci, la ce bun lătratul?!’’

Parcă îi aud pe cei de la finanţe! Toţi, fraţi de sânge, la femei, locul în care, şi diavolul îngenunchează -vorba bunicii – Ce să vă mai spun? Când îi lăsa Avi, Maria îi lua la rând. Alt nenorocit! Vai de socoteala lui!  Iauzi-l!

– ,,Asta ziceam şi eu!  Ca să vezi?! Domnule,  sclifosiţii de doctori şi pârliţii ăia de profesori! I-am făcut oameni, şi acum?! Să rabde, că de-aia a fost lăsat răbdatul! Iar dacă nu, să treacă la păscut! Pajişti, slavă domnului, sunt! Pământurile nu s-au mai arat de când cu Ceauşescu! Bă, ce vremuri! Bă, ce vremuri, pe vremea tătucului! Noi, cei din conducerea partidului, oho!… N-aveam, nene griji! Doar pe aia cu săltatul în slăvi a coanei şi a tovarăşului. Şi,  nu oricând! Când era cazul, la vizite, pe la plenare că în rest, cheolhane şi iar cheolhane! ’’

Din câte îmi amintesc şi am observat, în toţi acei ani ai mei de liceu, doar grija guvernelor faţă de om, peste tot, în lume, într-ale ei! Nu pot să uit: ,,Domnilor, când o să avem, vă dăm! Ce dracu?! Dar, deocamdată, a fost iarna grea, s-a apropiat prea tare luna de pământ şi a influenţat, peste tot, moneda! Zicea domn` Vasilescu, unul de pe la bnere, săracu! …Pe care, zău! nu-l credeam lichea! – La noi, acum, bietul leu s-a dus dracu, mai ceva decât javra javrelor! Iar rărbadarea, vă daţi seama, s-a impus doar  spre binele vostru şi al omului în general. Dar, în vară, sau la toamna viitoare, după ce o să se strângă şi ce-aţi mai pus deoparte pentru vreo înmormântare, poate, poate…’’

– Hai că, în curând, nu trebuie să te mai plângi! Au spus şi ăia, ai lui Voiculescu,  la televizor: ,,vă dăm!’’ – i-am zis lui Avi într-o zi, când am vrut iarăşi să-l ajut, dar el, din start, nu şi nu!

– O să dea din gură, un şut în cur, că bani de drum, la paştele cailor! Tu încă nu pricepi! Daca dacă ai trăi din banii tăi, ai simţi  cum ţi s-ar zbârci pielea câtă vreme, tot ce au de gând să dea, au luat deja, dar nu s-au săturat şi tot mai trebuie să ia! Datul e un fel de poveste pentru campanie, când votul nostru îi va pune iar şi iar, pe marele picior. Altfel i-ar lua şi pe ei gaia! Nu de alta, dar oftica e molima ce bântuie printre ăştia şi află, când dă, face, nu glumă, ravagii.

– Avea dreptate mamaie: ,,fată, dracu a mai pomenit,  mai rău ca pe vremea cotelor! Când dădeam ruşilor şi grâu, şi gaze, şi petrol… Ăia, barem motivau că ne-au scăpat de ăl război! Ăştia?!’’

– Ăştia! Pe care, evident, nu-i mai vedem, la fel! Ba mai mult, iau şi duc cu ei, în ţara lor, mâine, poimâine, oriunde ar fi, orice. De la fierul vechi, petrol, la sufletul de om! În plus, ca să nu avem nici gram de linişte, ne-au băgat în  războaiele lor, duse cu necăjiţii lumii! Nu vezi? Când prin nordul Africii, când prin Orientul Mijlociu! La vremurile de acum, ceva, mai ceva decât al dracu! Că uite, nu ştiu acum cum să-l pun pe ăsta să stea în superlativ! Mda! Cât sunt eu de profesor, nu pot să-mi dau seama unde, Doamne iartă-mă, o să ajungem?

– S-o răsturna pământul cu curu-n sus?! – cum îmi spunea tataie înainte de vestea cu bolovanul ăla care umbla prin cer de-aiurea.

– Era pentru frica ce trebuia băgată în oase! Ar mai umbla, nu avea tu grija asta, însă n-au murit cei care ai trăit atunci cacealmaua! Cât despre pământ?! La noi, veşnic este cu curul în sus! Când te lasă unii şi încerci să îţi revii, te întorc alţii…

 – Avi, lăsând gluma la o parte, peste un an, mă înscriu la facultate. …Mă zbat, o fac,  iar o să mai cheltui banii daţi de mami şi… Ce perspective am?

– Cum nu se poate mai clare: cele de răbdat răbdarea! Te-aşezi în rândul lumii şi rabzi răbdarea răbdării că abia de acum am intrat în reformatul reformatului în curs de reformat.

– Ce să zic? Tu eşti mai mare, ştii mai bine, dar din câte îmi dau seama, în lumea lui moş Gheorghe, parcă ar fi mai bine! Nu mi-a venit nicicând în vis doar să se pună pe oftat sau pe vreun plâns. Dacă văd şi văd, că pe-aici nu se mai poate, mă mut în cer! De altfel, de când a plecat el,  printre oameni, pe pământ, nu m-a iubit nimeni.

– Te înşeli! Toţi ţinem la tine. Dar ăstea sunt vremurile sub care trăim! Şi aşa va fi cât veşnic răsar, ca ciupercile ortăvitoare, nesătuii. …Însă nu ai niciun drept să te vaieţi şi să vorbeşti de ceruri! Truda Mariei ar însemna că este în zadar… Şi asta în condiţiile în care, zi de zi, ea, despre tine: prinţeasa mea va fi!

– Fii! – mă îndemna şi moş Gheorghe. ,,Altfel o să te mânânce câinii!’’ – mi-a şoptit în vis, data trecută. –  ,,Lumea-i de tot felul, dar şi javre, cât cuprinde!’’

– Păi vezi?! Dacă moş Gheorghe zice, eu ce să mai spun?!

– Ceva, aşa, de-aiurea: că va fi bine!  Sau, ,,fată, ascultă-mă pe mine, că dacă mă iartă Dumnezeu, mai bine ar fi să mor!’’ – ca mamaie.

                                                              ***

Parcă am cobit! În primăvara ultimului an de liceu, baba Ioana a căzut de pe scara  ce o ducea spre podul casei. Pusese acolo vreo două, trei damigene cu ţuică, pentru moarte. Voia să le verifice, ca nu cumva să fi secat.

– Închinatu` a pus-o! Ce-a căutat a aflat. De murit? De, ce să zic?! N-are scăpare, dar, uite, se mai chinuie! – ne-a spus la telefon, într-o zi, mamaie.

– Vezi-ţi de treabă! E deja, pe jumătate, rece! – am auzit, zicând de lângă ea, o altă babă pricepută în toate. –  Pe seară, o îmbăiem, o primenim… Să fi dat coşciugul jos din pod!  Gata, i-a venit ceasul! …Şi să-l fi anunţat pe ăla cu goarna şi pe popa să nu fie vreunul, zilele astea, încurcat!

Ne-am dus şi noi să o vedem. Mami i-a luat  calmante, vitamine, nişte măsline, că-i plăceau, şi o băsmăluţă nouă. Nu o lăsa, părintele, în biserică, femeie, cu capul descoperit, iar ea îşi luase, pentru moarte, doar haine groase.

– ,,Pe mine, când o să mor, cu ăstea să mă îmbrăcaţi! Că nu vreau să ajung pe lumea ailaltă, să mă întâlnesc, cumva, cu careva sau cu al meu, şi răcită, şi cu vreun guturai. Pe cap, însă aş vrea o băsmăluţă, dintr-ăstea care au apărut acum. Nu de-alta, dar să fiu şi eu în pas cu lumea, pe cine ştie care drum…’’- ne spusese ea, mai demult.

– Maică Ioană, cum zici că îţi e? – a întrebat-o Maria arătându-i pastilele.

– Mă doare!

– Ce?

– Un os, uite aci, la spate…

– Of, of, of! Ce ai fi căutat în ăl pod?! Uite, ţi-am adus medicamente!

– Moarte! Aia am căutat! Doamne, de ce aţi mai fi cheltuit voi, pentru mine?!

– Fă, Ioană, şi zici că nu mai dai înapoi neam? – a întrebat-o şi bunica.

– Eu aş mai da deşi… Nu cred că mai vrea ea. Las-o focului! Acum, doar n-am să-i dau în genunchi! Ce să fac? Mor şi gata!

– Păi atunci să-l fi chemat pe popa să te grijască… Te mai spovedeşti? Casa şi tot ce ai, cui ai să le laşi? Să fi chemat şi un notar!

-Fetei ăştia, Sara, nepoata lui Gheorghe. …Şi a mea, dacă aşa a fost să fie! Nu şti ce ţinea la ea? Mi-a spus într-o zi, când l-am l-am dat dracului cu ţuica şi cu gâtul, şi cu… că fata ta e şi a lui.

M-am uitat la mamaie! Roşise până în albul ochilor.

– Ia, mai taci, fă, că!… Să vorbim acum de altele…

– Uite, tac! Cât despre notar… Las cu limbă de moarte! Că, pe vremuri, aşa se făcea! Mai îmi ia şi ăla banii şi abia am strâns de rânduieli, cât să nu vă mai pun la cazne.

Câteva ceasuri mai târziu, deşi înghiţise pastilele, a închis ochii.

         Muri, fă, Ioana? – A întrebat-o pe mamaie Boderică.

         Muri, bă, muri!

   De data asta, n-am nimerit-o! Şi eu, care credeam că o mai prind în viaţă, să dea şi ea morţii, prin mine, un pahar cu vin. Altcumva te duci când moartea-ţi este beată! Acum, de!… O vedea ea, baba Ioana, cam ce şi cum! Dumnezeu s-o ierte!

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*