Anamneza lângă liliac

15.07.14 by

Anamneza lângă liliac

Dacă peste o sută de ani se va face un studiu antropologic al culturii, un cercetător atent s-ar opri cu siguranță și asupra operei prozatoarei Elena Buică, și ar putea constata că domnia sa excelează prin volumele sale de memorialistică. Scrise într-o frumoasă și curgătoare limbă română de o îndrăgostită de frumos, de adevăr, dar și de profunde idei existențiale, volumele Elenei Buică sunt citite cu pasiune, stârnind nostalgii, atunci când povestește întâmplări și trăiri autentice ale oamenilor, începând cu cei de la sat, pe care i-a cunoscut în copilărie, până la mari personalități ale științei și culturii, pe care i-a cunoscut de-a lungul vieții, în țara natală- România, sau în cea adoptivă -Canada. Afirm pe bună dreptate că antropologii au ce descoperi în scrierile sale!
De ce? Pentru ca autoarea are sădit în ea un adevărat suflet românesc ancestral, înzestrat cu bunul simț, care dovedește apartenența la o veche civilizație – cea geto-dacă, zamolxiană – aflată într-o continuă evoluție spirituală prin adoptarea normelor morale creștine. Iată cum definește de pildă Dan Puric -la modul general – acest Suflet românesc: “Și cum lumea de astazi e arogantă, obraznică si îngâmfată, ai sentimentul ca in intimitatea lui, sufletului românesc îi e rușine să participle la ea. Dar asta nu dintr-o resemnare, ci dintr-un fel de “zare interioară” care spune ca veșnicia nu poate fi atinsă de istorie.” Da! Zare interioară luminoasă deschid scrierile Elenei Buică, favorizată de destin să cunoască mai mult de jumătate din lume, iar această cunoaștere este sporită de sensibilitate, inteligență, plus înțelepciunea conferită de bogata experiență a vieții, cu bunele și relele sale.

Trăind ca noi toți într-o lume aflată ” într-un proces continuu de urâțire, în noul imperiu al urâtului” (Dan Puric – Omul frumos) Elena Buică este unul din oamenii frumoși al cărei chip – reflectând interiorul – emană optimism, iubire, generozitate și blândețe, care are puterea să se sustragă urâtului, și să împartă cu noi bucuria vieții prin intermediul scrierilor sale. Apreciată ca ”etalon al cutezanţei, ambiţiei, perseverenţei, dragostei de frumos, de locurile natale şi de oamenii lor şi, în plus, prietenul nemaipomenit pe care oricare dintre noi şi l-ar dori aproape” (G. Resteman) scriitoarea are vocația prieteniei, este iubită și apreciată de toți cei care trăiesc și gândesc asemeni ei, cu excepția unor ”cozi de topor” reminiscențe ale regimului de tristă amintire, pe care autoarea nu evită să-i amintească în acest al șaptelea volum intitulat ”Liliacul la poarta înserării”. Este lesne de ghicit de ce acest titlu, pe care eu l-aș completa astfel: Liliacul reînflorit la poarta înserării, care semnifică de altfel o înflorire în toamna vieții, aidoma unor pomi, arbori, care înfloresc a doua oară în toamnele lungi, întocmai cum Elena Buică prin debutul său târziu, a reînflorit prin tot ce a publicat atât în volumele apărute până în prezent cât și online.

Volumul ”Liliacul înflorit la poarta înserării” este constituit din mai multe capitole, cu tematici diferite, un adevarat evantai multicolor, alcătuit parcă de teama de a nu rămâne cu ceva ”datoare” anamnezei. Se ştie că anamneza este un termen etimologic grecesc, frecvent utilizat în practica medicală, când pacientul este invitat și stimulat prin întrebări să povestească despre sine ce-și aduce aminte, evident în legătură cu starea de sănătate sau boală) iar în rest, este folosit în legătură cu religia buddhistă care crede în reîncarnare (trebuie să subliniem că și strămoşii noştri, dacii zamolxieni, credeau în reîncarnare, prin urmare în anamneză!) adică în : „reamintire a ideilor pe care sufletul le-ar fi cunoscut, într-o existență anterioară”. În primul rând, pentru a se cunoaşte pe sine, trebuie să-şi re-memoreze “nodurile energetice” fundamentale, ale existenţei/sorţii/”karmei” sale. Astfel se explică – în special la oamenii de cultură sau de știință, care au a rememora segmente de viaţă sau cunoștințe achiziționate în alte vieți, ca străfulgerări ideatice – adică segmente, flash-uri trăite ca atare – de ce și cum îi ajută în redarea sau clarificarea unor experimente.

Din mărturiile introductive în acest volum, aflăm chiar de la autoare, care ni se destăinuie: ”Simţind că mă apropii de această poartă, am fost atrasă mai mult de fiorul infinitului aflat dincolo de graniţa pământescului vieţii noastre şi în acest volum am dat glas misterului existențial în câteva scrieri pe care le-am adunat în capitolul:”Întâmplări izvorâte din tainiţele vieţii”. Elena Buică este la curent cu toate informațiile pe care le oferă știința ultimilor ani cu privire la problemele existențiale, cu explicarea fenomenelor paranormale, cu predicțiile, clarviziunea și nemurirea sufletului. De asemeni, ia în calcul și elemente din filozofia orientală și anume probabilitatea reîncarnării sufletului (aspect cu care ortodoxia nu este de acord!) Iată ce afirmă în acest sens: ”Fiindcă am cunoscut câteva din aceste taine, eu primesc trecerea mea într-o altă existenţă cu întelegere şi cu mai mult calm. Am considerat că nu trebuie să trec uşor peste acest aspect, ci din contră, să deschid ochii şi baierile minţii, chiar dacă moartea este unul dintre subiectele cele mai puţin înţelese în zilele noastre, chiar dacă unii primesc aceste relatări cu ridicare de sprâncene ori le pun la îndoială, sau nu le pot da crezământ”. (Tulburătoare taine imposibil de dezlegat). Răspunde apoi autoarea propriei sale întrebări- Ce e dincolo de granița vieții- citându-l pe savantul rus Konstantin Korotkov: ”moartea nu este sfârşitul conştiinţei, ci mai degrabă o existenţă într-un alt univers, cu alte dimensini decât cele cunoscute de noi în viaţa pământească. Fiinţa umană are o structură multidimensională şi are mai multe universuri sau niveluri spirituale. Creierul uman este foarte complex, există atât de multe lucruri care se petrec în creier încât nu am ajuns să le cunoaştem pe toate. De aceea s-au înfiinţat maimulte specialităţi medicale şi ale ştiinţeii menite a-l trata şi studia, printre care neurologia, psihologia, psihiatria, ştiinţe care au existat sub o formă sau alta din vremuri antice. Cu toate cercetările făcute, totuşi, omul rămâne un mare mister al Creatorului precum şi trecerea lui în cealaltă dimensiune a Univesului”.

Ce rezonanță au toate aceste informații în mintea și sufletul Elenei Buică? ”De câte ori îmi dau târcoale aceste întrebări, îmi pare că în urechi aud clopotele bisericii care trimit în văzduh gândul că există ceva răscolitor de profund în existenţa omenească, ceva cu care nu se poate glumi şi trebuie privit cu întreaga noastră fiinţă”.

Așadar, Elena Buică scrie din ce i-a rămas în memorie, adică își scrie propria anamneză, extrem de bine evidențiată și în capitolul: ”O vară culturală pe meleagurile Deliormanului străbun” din care nu lipseşte umorul sau satira ca în schiţa umoristică “Descurcăreţii, oameni de nădejde”, dar şi evidențierea neliniştii sale că poporul nostru în ultima perioadă dă semne că nu-şi mai găseşte identitatea, în acest haos al dezinformării, al inversării aprecierii valorilor, al promovării mediocrității, în care se crează sentimentul că lumea parcă se prăbuşeste sub tensiunea vremurilor noi. Demn de reținut este pasajul în care este descris neamul Buică, adică rudele sale, cu care de altfel se confundă: ”Mai toţi din acest neam au pielea de culoare închisă, cu expresia feţei exprimând inteligenţă controlată şi dirijată, cu buze pline, senzuale, de tip mediteranean, frumos conturate, cu bărbia şi pomeţii obrajilor proeminenţi. Sunt fermi şi puternici ceea ce denotă o deosebită autoritate, dorinţă de control şi influenţă pe care o au asupra celorlalţi. Privirile au scânteieri cu atracţii cărora cu greu te împotriveşti, dar sunt şi priviri în care poţi intui primejdii ca în faţa felinelor. Vocea le este puternică, înregistrând adesea intemperiile lăuntrice, ieşite din fire, ca la toţi oamenii puternici. Întreaga ţinută exprimă hotărâre de substanţă ireductibilă. Reacţionează când e cazul, rapid, sub tutela clipei şi nu-şi pierd cumpătul nici când apele sunt tulburi, parcă atunci se descurcă şi mai bine. Se aruncă aventuros spre lumea materială fără să abandoneze total trăirile interioare şi lumea ideilor, la care revin dacă s-a întâmplat să se îndepărteze de ele. Pentru ei, lupta pentru afirmare este de esenţă vitală, adesea luând forme după necesităţi, uneori în chip spontan, conducându-se după instinct sau imaginaţie, alteori după raţiune, croindu-şi forme noi adaptate la situaţie. Câteodată, încălcând normele eticii, răsună în urma lor un lung ecou de parcă n-ar mai pulsa în inimă dreapta credinţă. Sunt oameni de esenţă pragmatică, dar fără să lipsească lumea ideilor şi a trăirilor. Din dragoste pentru pământ erau capabili să-l apere cu preţul vieţii şi să îl muncească, nu numai cu multă forţă, dar şi cu pricepere împletită cu dorinţa de a se poziţiona pe loc de frunte în faţa colectivităţii”. Subliniez că nu se putea ca cineva din neam dârz, din această destoinică familie să nu ajungă să vadă și totodată să destăinuie lumii ce a văzut, de pildă: Marele Canoion american respectiv – Red Canion).

Puterea narativă a autoarei rezultă nu numai din descrierile locurilor natale dragi sufletului său, ci și din descrierile locurilor exotice pe care le-a vizitat, pe care le redă cu ajutorul cuvintelor, făcându-ne aproape părtași propriilor trăiri ca în capitolul despre orașul (pe care l-am vizitat și eu) Las Vegas: ”Printre primele obiective propuse pentru vizitat au fost FÂNTÂNILE din faţa hotelului Bellagio, considerate a fi cea mai mare atracţie a oraşului şi care încântă milioanele de turişti sosiţi aici în fiecare an. Ajungând în apropierea acestor fântâni am simţit cum atmosfera mi-a creat senzaţia de uşoară ameţeală, ca după un pahar de şampanie. Era o altfel de trăire decât cele oferite de frumoasele fântâni din Barcelona, Milano sau Versailles. Spectacolul de aici, un show grandios, e realizat de peste 1000 de fântâni arteziene construite pentru uriaşa sumă de 1 miliard de dolari, aflate pe un lac artificial de peste 3 hectare şi e usor să înţelegem că se ridică la înălţimea aşteptărilor. Am putut aprecia mărimea lor şi mai bine, când într-o pauză a sosit o barcă din care a coborât un scafandru şi a intrat în apă. Barca ne-a părut o jucărie de hârtie şi oamenii nişte furnici mai mari. Spectacolele sunt adevărate reprezentaţii de muzică şi lumini care subliniază jocul apei tâşnite până la 460 metri înălţime, într-un dans al valurilor sincronizat cu muzica interpretată de celebrităţi şi cu spectacolul de lumină şi culoare”. (Las Vegasul văzut de aproape)

Un alt capitol este intitulat: “Cuvântul frumos rostit” ce cuprinde impresiile autoarei desprinse din lecturile unor scriitori contemporani cărora le ”creionează” câte un scurt portret, după care precizează: ”Scriitorii sunt flăcări vii care ard pentru semenii lor şi cu flacăra de sine ei pot face lumină pământului” scrie domnia sa, ca o autodestăinuire.

Unul din locurile deosebite vizitate de autoare împreună cu familia în ultimul an, pe care nu putea să-l treacă cu vedere și să nu scrie despre zilele minunate petrecute acolo, este orașul Viena – capitala muzicii clasice. Desigur, ca om de cultură, Elena Buică nu putea să meargă la Viena fără să audieze un concert, și pe deasupra nu unul oarecare ci celebrul concert de Anul Nou. Iată cum ne dezvăluie trăirile din sala de aur a supremei bucurii:

”Muzica fiecărei lucrări mi-a vorbit în limba ei, limba universală, limba inimii înaripate, graiul adevăratelor fulgerări lăuntrice care s-au contopit cu amintirile mele dragi de odinioară într-o armonie plină de viaţă. Încărcătura trăirilor, ca şi cea a informaţiilor este mult mai bogată decât poate cuprinde cuvântul, şi chiar atunci când notez câte ceva, fiecare citeşte altceva, conform firii sale. Dar cu discursul muzical e ceva diferit. El se transformă într-o infuzie a prospeţimii, sunetul curat şi limpede, acustica desăvârşită, pur şi simplu mă făceau să cred că prin artere îmi curgea însăşi viaţa”.

Cu acest spectacolul de idei şi crezuri expuse în limpezimi şi fulgerări de cleştar, pe ritmul muzicii Mozartiene ori cel al îndrăgitelor polci, culminând cu Strauss – Radetzky March, să trecem împreună cu autoarea, într-o nouă lumină, mereu mai aproape de desăvârșire spirituală.

Am scris aceste rânduri cu reverenţă emoţionantă, gândind la toți dascălii mei, în special la cei de limba română și istorie, ca la niște Maeştri care la momentele etapelor de formare intelectuală – mi-au dăruit din energia lor şi motivat formarea ființei mele profunde, capacitatea de a recunoaște un etalon de verticalitate și adevărată sănătate morală. Fie cât mai mulți ca aceștia!

În încheiere, consider că acest volum este un adevărat demers întru instaurarea armoniei în diversitate, demn de omul de mare onoare şi onestitate intelectuală, care este Elena Buică, profesoara de limba și literatura română și totodată prolifică scriitoare.

27 iunie 2014
Elena Armenescu
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*