amânătorii

24.04.15 by

amânătorii

era trei noaptea când am ieșit pe terasa dinspre râu.
la o masă, un om rugându-mă cu blândețe să-i dau
voie să-și tragă sufletul. am stat de vorbă, deschis
de parcă ne cunoșteam dintotdeauna.

vorbea murmurat, rărit, ca cei a căror rostire e atât
de asumată încât nu mai are nici un subton cum
au îndeobște cei învățați ori unii medici care te
tratează ca și cum n-ai fi acolo.

a șoptit încet de parcă n-ar fi vrut
să scoale timpul: „suferința pare a fi
îndurarea cerului cu noi, amânătorii.
reamintire și trezire – un vehicul săltându-ne
în alt spațiu – credințele despart, spiritualitatea
unește fiind una cu tămăduirea „ – și a surâs
întorcându-și capul înspre râu.

m-am dus să-i aduc apă. când am revenit
terasa era pustie. pe masă un nasture de
alamă cu anul fabricației, 1952.
se lumina de ziuă.

(citind acestea, poate vei zâmbi, vei da din cap
găsindu-le pesemne un anume înțeles, însă nimic
nimic nu se va întâmpla: Sinele, dispare în gândire)

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*