AH, SPINII…

24.06.16 by

”Cine știe,
poate oi fi îndrăgostit?!”,
s-a-ntrebat trandafirul de munte,
înrourat de timp ne-nceput.

Apăruseră spinii.
Neplăcuți pe obraz precum coșii.
Frunze de cântec ascuns
acum navigau geografiilor roșii
spre steaua
polarului sărut.

”Poate oi fi îndrăgostit.
Altfel ce caută spinii
pândind, șușotind,
șușotind și pândind?
Nu-i auzi? Vorba lor –
de-al paingului fir:
”Iată,buzele lui cum prin somn
rostesc nepermisul din numele Lui,
tot mai mult spre forma rotundă
din lacrima luminii.”

Ah, spinii…
Ce greu e să fii trandafir!

DEDICAȚIE

Sunt un vampir
Ce suge numai flori de trandafir!

DE CONSOLATIONE PHYLOSOPHIAE

Când omu-mbătrânește,
să se afle-n treabă,
încurcă lumea prin filosofie.
Din tomul greu de pielea caprei
pe tineri îi întreabă:
”Cum ochiul ar putea
vederea să și-o vadă?”
Nu buze, brațe, sărutări,
sau rodul vorbei tâlcul dând s-ascundă,
ci te ogoaie,
de la un ”cum” ce se resoarbe-n ”oare”,
că totul ar fi undă,
părere, sau vibrare,
un fel de sunet
ce se-mbracă-n fum,
deci ”dubito”, spre ”ergo sum”,
și cvadratura cercului în toate.

***

Venind prin spate,
mi-acoperi ochii să ghicesc:
”Zi, cine sunt –
vibrare, undă, sau părutul
învăluit în curcubeu de fum?”

Cum aș putea să n-o iubesc?
Că de la ea am învățat că ”sum”
și ”amo” cuibul nu-și despart,
iar drept răscumpărare din Descartes
aprinse într-o seară din lumina
ce la-nceput de lumi
purtând același nume cu sărutul.

CA SOARELE, NUMAI IARBA RĂSARE

Înainte să bea cerbul
din ochiul apei lumina
mi-ai cerut ca inel
prima undă făcută de stea.

”La ce folos,
te-a-ntrebat iarba
spre mine venind,
primul din urmă sărut?”

Lasă-mi
fântâna fermecată,
păzită de fluier de os,
să o apună doar cerbii.

Te-am iubit cum niciodată
cuvânt omenesc
nu ar fi fost în stare
să se întreacă în cântec
cu rădăcinile ierbii.

RĂSCRUCE

Nu te mira că mi-am închis porțile
și am sculptat lângă zăvoare
șarpe și crin.
Până aici vor veni drumurile tale
strigându-mă cu iarba fiarelor,
dar brațele
însetate de lujerul trupului tău
îmi vor fi legate până la sânge
cu funie și sălcii.

N-am să pot să-ți mai dărui
jumătatea de cheie
să vii la izvoarele mele
să-ți logodești urmele
cu steaua copitei de cerb.

Din stejarul porții
numai ploile
vor culege crinii,
iar șerpii vor coborî de pe lemn
cu trup de măcieș.

…și vom căuta drumurile
și pietrele
ne vor ieși în cale.
Ne-om căuta stăruitor
și străini
vom ridica din umeri.

PROLOGUL BALADELOR

Corn de os suflat în aur
cheamă lung, prelung din veac…

Pentru dor lui Riga Laur
nici chiar cupa nu-i dă leac

și nici scripca pipărată
iaduri scăpărând în danț,
când prin inimă-i s-arată
mlădioasa din Bizanț.

”Hai, diece, scrie-i iară
despre prințul ei din nord.
Din văzduhuri stea fecioară
să-i aduc sunt de acord.

Buchilor ce-argintu-nrour
dă-le sclipetul din scapăr,
că-ntre coarnele de bour
o să-i prind mândrul luceafăr,

și cu har întoarce-n peană
strămătură de rubin,
c-aș dori să-i pun coroană
peste neamul mușatin.”

***

Pe cărare trapezuntă –
soli cu daruri și inel
pentru-mpărăteasca nuntă
cum n-a fost alta la fel!

Să cânți dorul Rigăi Laur
codrii-n frunze nu ne-ajung.

Corn de os suflat în aur
cheamă lung, tot mai prelung,

iar din prag de mărgărint
cornul lunii de argint
risipindu-se pe apă
basm cum n-a mai fost să-nceapă.

BALADA CAPULUI DE ZIMBRU

Demult peste ape
și-al mărilor șapte,
nescrisă pe hartă,
spre miaza de noapte,

acolo-i fântâna
din vrăjile ceții,
de bei – nemurirea
va fi tinereții!

Demult este drumul,
departelui parte,
ca tânăr de-a pururi
să fii fără moarte.

Cu iarba-de-fiare,
descântec de cimbru,
păzit e izvorul
de-al munților zimbru,

o namilă-n stâncă
și coarne de aur,
nimic nu-i scăpase,
nici zmei, nici balaur,

să-i treacă de vamă
spre furt de fântână,
de-a pururea tânăr
în os să rămână.

Veniră vitejii
cu suliți și goarne,
dar prin colb și-au pierdut
armurile-n coarne.

Că nu-i cu putință
ființei deșarte
să bea din fântâna
cea fără de moarte.

***

Prințesei Izvana
din zări de-anatolii,
prinți, regi și-mpărații
trimisu-i-au solii

ca mâna să-i ceară,
regină să fie,
dar ea tuturora:
”Vreau apa-cea-vie!”

Mai mândră ca luna
când iese din apă,
era ca lumina
când dorului scapă.

A nuștiului scrisul
oprise sprânceana,
că nu avea seamăn
domnița Izvana.

Răpire-n cuvinte
nestrânse cu stupul,
ca puiul panterei
sub văl avea trupul.

Din colțuri de lume –
prinți mândri, tot felul!
Dar ea apa-vie
cerea cu inelul.

Se-ntoarseră solii
cu visele sparte,
că n-a fost sub ceruri
un prinț fără moarte,

și mai ales, tânăr
să-și aibă poiana –
inel fără toamnă! ,
cum cere Izvana.

Chiar Laur miresei,
oricât de râvnită,
știa că de fiară
fântâna-i păzită,

că n-a fost sub umbră
un om să se-ntoarne,
ce steaua văzuse
la zimbru-ntre coarne,

cumplit ca stihia,
înalt cât un munte,
copite de aur
și crai-nou pe frunte.

Domnița Izvana,
de neam trapezuntă,
trimise iar vorbă
că-i gata de nuntă,

să aibă-și dorise
pe prințul ei Laur,
cu apa și capul
cu coarne de aur,

să vină să-i ceară
a inimii mână,
cu steaua vieții
răsfrântă-n fântână.

***

De luptă spun munții
c-al zimbrilor taur
o lună luptase
să-nfrângă pe Laur,

da-n cele din urmă
pierdu-n bătălie
și fruntea și steaua
și apa-cea-vie.

Prinț Laur i-aduce
Izvanei, ca-n stemă,
capul de zimbru,
inel, diademă,

iar cronica veche
nici astăzi nu scrie,
că vinul de nuntă
le-a fost apa-vie.

BALADA TURNULUI DE FILDEȘ

E galbenă fila
cu literi de aur
din cartea Izvanei
și prințul ei Laur.

Spre turnul de fildeș,
(Hai, cântă cobzare!)
îi cere castelul
și-n piatră și-n floare.

Pe vârful pe unde
n-ajunge zgripțorul,
s-arate Izvanei
ce-nalt urcă dorul.

Că n-a fost prințesă
în zări de-Anatolii
râvnindu-i din lespezi
crin alb de magnolii.

Grădinii de piatră,
apus ca tabacul,
sculptată-i lumina
cu dalta și acul.

”Hai, spune-mi domniță
ce inima-mi strigă!
În land miazănopții
și zilei sunt rigă.

Dă-mi mâna regină,
curat trapezuntă,
castel pân’ la stele –
cadoul de nuntă!”

”Dar turnul de fildeș?
Eu, vreau să-i văd felul,
că numai atuncea
primi-voi inelul.

Trimite în norduri
pe calfe ce or să
aducă ivoriul
din dinte de morsă.”

”Pleca-vor corăbii
ce veacul întornu-l,
spre fildeș să prindă
prin codri-unicornul.

Și chiar miazăzilei
zvârli-voi cu aur,
ivoriul de cântec
din cornul de taur.”

Prin Africi și Indii
pornește măcelul,
da-n piscul de munte-i
zâmbește castelul.

La fel și balada
e-n strângerea vranei,
și-n turnul de fildeș
doar duhul Izvanei

mai urcă în cântec
plutind peste ape,
iar el o așteaptă
pe trepte de clape

în turnul de fildeș
sculptat ca livadă
reginei Izvana
intrând în baladă…

BALADA LAURULUI

Ia pana diace,
cerneli bogoslove,
și scrie hrisovul
cu negru în slove.

Că-i ceas de-al ursitei
spre danțul alegru,
când Laur așteaptă
în straiul lui negru.

Castelul aprinde
apusu-n ivoriu,
pe piscul de piatră
ca-n luminătoriu.

În turnul de fildeș
e masa întinsă.
Făclii stau de vorbă
pe-ntinderea ninsă.

Cleștare și-arginturi
luminii joc firul,
dar focul înghimpă,
tăce-l-ar clondirul!

Prin cuine proțapul,
doar chiot întrecu-l,
întregii boi rumeni,
vițeii, berbecul

stropiți sunt cu vinul
mai roș ca păcatul,
că-odată e nunta
ce-o face-mpăratul.

Pe tron riga Laur
lucindu-i coroana
așteaptă să intre
prin doru-i Izvana.

Curteni, blogorodnici…
Prințesele lumii
dantela și-o cântă
ca șoaptele spumii.

Dar unde-s cobzarii
să-aprindă stihia?
În fața lui Laur
se-nclină solia:

”Măria ta, Doamne…”
Ceva se învoalbă,
și varsă trei picuri
din cupa lui dalbă.

Dar ce buhă-n noapte
cobindu-și străinul?
Pe jar lăutarul
tăcând toarnă vinul.

În turnul de fildeș
din abur se-ntrupă
Reginei Izvana
suschirul din cupă,

rubin în trei boabe
pe fildeș de clape
ca buzele-i roșii
din foc peste ape.

Diece, nu-nchide
pisania-n aur,
cât încă regina
înfloare lui Laur.

BALADA FLORII DE NUNTĂ

Hai, scrie diece, în grabă,
uric tăbăcit în Pergam:
”Cai negri din țară arabă,
cu ținte de aur pe ham,

trăsuri și calești și rădvane,
ca-n solz pâlpâind felinar,
livezi înflorind pe balcoane…”
”Mărite, dictează mai rar!”

”…să chiote vinul pe masă
ulcelelor – danț sub ulcior!
Vreau roua de stele culeasă
în cântec să-i pun sub picior.

Vison ca omătul pe munte
mai fin decât șoapta-n izvod
spre ea să-mi-ntindeți ca punte
când norii luceferi slobod…”

”Dar dacă șuvoiul, Mărite?”
”Din cer și din moarte îl smulg!
Tu, taci, scrie-n semne-aurite
tăcerea de clopot din fulg.

Ea vine sub voalul de noapte,
ca pasul de grâu prin parâng,
de dincolo, mări sunt vreo șapte,
pe-unde tainele lumii se stâng.

Și-n buchi, pe sub iarbă măruntă,
semnează-mă – Floarea-de-Nuntă!

BALADA VISULUI RĂNIT

Rănit într-o luptă
de-un colț de balaur,
în turn agrăiește
prin somn Riga Laur:

”Cerneală de sepii,
ia șoimului pana
și fă-mi luminânda:
Domniță Izvana,

de dor știe dorul,
dar slova-mi, năroada,
de unde să-nceapă
stihirii livada?

Cuvine-s-ar crinul,
plutind peste apă,
rotundu-i de undă –
ofrandei năstrapă,

așa cum Libanul
sorbindu-și hogașul,
la fel plin de cedri
să-mi fie răvașul.

Ba schimbă diece!
Altcumul așterni-i.
Începe cu sănii,
dantelele iernii,

rostindu-i Domniței
din land de călină,
că brazii-mi s-apleacă
sub dar de lumină.

Ba nu! Primăvară
din sâmburul lunii!
Ca arcul sprâncenei
să zboare lăstunii,

dar schimbă-ți penița
că firu-i de graur
când buchea-și râvnește
cârcel tors din aur.

Aleanul de fluier
tristeți când îndoaie,
dă vorbei nu frâul,
ci-aripi de văpaie.

Zi-i: Turnul de fildeș,
dorinței semețe,
pe soare-l apune
cu-atâta frumsețe.”

”Dar ea îți ceruse,
nu doar giuvaierul,
de turn voia luna
să-și sprijine cerul…”

”Cum? Iazul nu-i gata,
ținându-i ghergheful,
să-i farmece unda-n
răsfrângeri sideful?”

”Ca tine ferice
prin veac oare cine-i?
Stăpâne, răvașul
trimite-l Reginei,

dar cum vrei s-ajungă
mai repede Doamnei?”
”Când steaua e gata,
cu berzele toamnei.

Solie, eu însumi,
nu-s zări să m-ascunză,
va duce-o miresei
ninsoarea-mi de frunză,

pe murmur de ape,
vrăjind să mă fure,
liman și tărâmuri
sub stele de mure…”

***

Regina-l sărută.
Cuvântul il schimbă:
”Războiul e gata.
Iubite-n ce limbă

mereu a chemare
zicându-mi: Diace!

…și Laur zâmbește
Crăiesei. Și tace…

BALADA DRUMULUI SPRE NUNTĂ

Pădurea de mesteacăn
mai rară…Încep pinii
cărarea să și-o vândă
tristeții și luminii.

Cal negru pentru Rigă,
pur sânge e harapul,
cal alb pentru Regină.
Ca-n ornic le-auzi trapul.

Grăiește calul negru
spre cel cu-n zbenghi ca steaua:
”Domnița ta cunoaște
că o s-o-mbrace neaua?

Sub iarba ce o paștem
e drumu-i, mai departe,
că slova neagră-ncepe
isonul lui în carte.”

Și merge calul negru,
cel alb dă să se-ntoarne,
dar n-are loc, nuntașii
se-mping, sunând din goarne.

Cum buciumă pădurea,
hăul din hău se strigă,
un răsărit de soare
zâmbește lângă Rigă.

Din ochi parcă-o răsuflă
cum cântec zidesc crinii.
Pădurea de mesteacăn
mai rară. Încep pinii…

Din vârf de meterează
prin nori răsună cornul.
Spre cel ca firea nopții
grăiește unicornul:

”Nu știi, Domniței mele,
să-i fur pumnal din clopot?”
”Ba știu și ți-l voi spune
la capătul de tropot.”

Convoi cu regii lumii,
prințesele urmează,
dantelării și-opaluri
neastâmpărate-n rază.

Vin crai din miazănoapte
cu nibelungii-n strajă,
iar codrul li se-nchină
cu veacul scris sub coajă.

”Ce noapte înflorește
în ochii tăi – răpire?
La ce gândește Riga
și-al dorului meu mire?”

Se sorb unul din altul,
ca nor ce-și bea seninul,
dar numai unicornul
înghite-n gând veninul.

Tristeți de-argint, alămuri
Pădurile ecouă…
Spre vorbă-i unicornul:
”Dă-mi taina ta în două!”

Mai negru decât corbul,
răspunde bidiviul:
”Izvorul Alb ce spală
blestemului pustiul

se-apropie la podul
plângând rășini, mireasmă.
Aruncă-o în apă
și-o scaldă în aghiazmă!”

De goarne, darabane,
ceru-și înalță slava,
încearcă unicornul
Domniței lui izbava,

dar Laur o cuprinde
din zbor ca vânătorul,
în brațe, o sărută
ca pe-o fântână norul.

Grăiește calul negru…
N-aude unicornul.
Apus de turn și fildeș
a nuntă cheamă cornul.

Pădurea de mesteacăn
mai rară. Încep pinii
cărarea să și-o vândă
tristeții și luminii…

BALADA TINEREȚII FĂRĂ BĂTRÂNEȚE…

”Făina niciodată
n-o s-o oprească sita,
grăiește-mi drag paharnic
cum bobii leg ursita?”

”Mai bine-ntreabă plopul,
cuiub de-nțelepciune,
de ce măsoară umbra
în tremur, dar n-o spune?”

”Din plop se face cruce,
dă-mi lemnul de vioară
să-nșopte linul strunii
iubirii făr’ de seară.”

”E-adevărat, mărite,
dar ispitindu-și râul,
au nu ți-e teamă oare
ce-o să-i răspundă grâul?”

”Paharnice și sfetnic,
mai bine gustă cupii
dulcea tristețe-a florii
cum mi-au cules-o stupii.

Nu-s gata pentru fagur,
florii-mi așteptu-i rodul,
să schimbe profeția
scoate-mi din stei rapsodul,

o, nu pe-acel cu scripca
de ieftină poșârcă,
ci pe solomonariul
ce moartea-ți ia din cârcă”.

***

Știa întreg regatul
cum către nuntă caii
vorbeau cum să-i dezlege
Reginei nodul Khayi.

Fu Khaya ce blestemul
din chingile arșiței
l-a-nnourat spre voalul
de nuntă al Domniței.

Adus a fost zugravul,
sfânt mag dintr-o pecerskă,
cel știutor legării
gurii de lup în frescă

și-a tot ce-i vremuire,
chiar morții sub danteluri,
că se-mblânzea vecia-n
descântec de boieluri.

”Cum să spălăm blestemul
crescut pe noi, din pântec?”
”Cărarea cea mai scurtă?
Iubiți și veți fi cântec!”

”Deci știi a șterge morții
pecetea cu penelul?”
”Cel ce iubește poartă
lui Dumnezeu inelul!”

***
A săvârșit zugravul
și bolta și absida,
sub talpă – vasiliscul,
blestemul și aspida,

luând privighetorii
scris fin ca borangicul,
din curcubeu grăunțul
ce-nfloare mozaicul.

”Și-aici, grăiește magul,
votivului icoana:
Să fiți de-a pururi tineri!
Cum să-ți zidesc Izvana

ce-acum îți alăptează –
os mușatin – coconul?
Din care cântec chipul
să-i lăstăresc isonul?”

”Din coasta mea zidește-o
dând dorului merindeni,
cum numai codru-mi cântă
și-n veac și-n pretutindeni.

Cât despre ochi ascunde-i
izvor de kalimere,
cel ce-a purtat lumina
i-ajunge o cădere.”

BALADA VIEȚII FĂRĂ DE MOARTE

Iar nunta? Patru zile,
că-nnebunise struna
văzând pe tron alături
și soarele și luna.

Mai mândri decât brazii
ce piscu-n ceruri furi-i
când buciumul îngână
tristețile pădurii.

Că zilele uitară
c-au noapte-n sâmbur totuși,
chiar timpul lor se-oprise
ca sub descânt de lotuși.

”Castel cu turn de fildeș –
nici gândului putință,
ce mi-ar dori Domnița
ca ultimă dorință?”

Cea pajurei spre seamăn
se-adumbră-ntru tristețe:
”Aș vrea în cupa noastră
eterna tinerețe.

Cândva râvnisem turnul
ispitei de-a-mi fi mire,
dar azi îmi ești preasusul
luminii din privire.

La ce folos o turlă
cum nu s-a scris în carte
când îi lipsește treapta
vieții fără moarte?

Și ce-i de-o fi crăiasă
a lumii? Las să fie,
că nu te dau din brațe
pe-ntreaga ei moșie.”

Își răzimase capul
ca dorul pe lăută…
Curând, uitând de oaspeți,
din nou iar îl sărută.

”Nu fii geloasă, dragă
cum flaută privirea,
ea are veșnicia,
noi zborul ei – iubirea.”

Apoi ea-și pleacă fruntea
cerșind sfios alintul,
dar fața lui de aur
acum e ca argintul.

O mângâie, dar gândul
privea peste cuvântul
ce rupe frunza toamnei
s-acopere pământul.

***

Curând turnul de fildeș –
un zid ca-n orice parte,
că îi lipsea din trepte
viața fără moarte.

Solii – în toată lumea!
Că nu rămase craină
ca Laur să nu-i ceară
ascunsul leac de taină.

Toți crainicii-ntrebară
cărări spre Sfânta Vineri,
cum cei doi să rămână
mereu ca brazii tineri.

Din glasul trist de bucium,
ca din străfund de munte,
se naște dimineața
cu Laur oștii-n frunte.

Nu-i nimeni să întrebe
spre unde voievodul
cu-ntreaga sa oștire
o să pogoare podul.

Cântarea către ziuă
se strecura în fâșii.
Trecură pe-unde urșii
se mai certau cu râșii

și au purces trei zile
și codri iar vreo șapte…
Pe calul negru Riga
ducea noaptea pre noapte.

Pe unde gustă zarea
tăriei voroneții
acolo e tărâmul
Fântânii Tinereții.

***

”Tu, fiul meu, cetirea
ascult-o cum se-nrouă:
De cauți drum fântânii
vă dau Porunca Nouă:

Nu măsurați cu timpul
stihoavna din grăunte,
că piatra cât de mică-i
la fel din duh de munte.

Poteca ta din codrul
ce toamna nu întomnu-l
e singura ce trece
pe-unde tărâm e somnul.

Crăiasa-i peste lumea
unde rugină fierul,
voi nu sunteți din lume
că tatăl vostru-i cerul.

Voi sunteți din iubire,
născuți dintru săruturi.
De vrei să știi de moarte
învață de la fluturi.

Ce pare firul morții
vieții-i borangicul.
Răpește-ți Dumnezeul
când ți se pleacă spicul.

Talazul când se-nalță
furând din bolți seninul,
asemeni fii ca apa
când o-nveșmântă vinul.

Hai, mergi, spune-i Reginei
din basm să nu coboare,
că-n brațele întinse
numai iubirea-i soare.”

***
”Stăpân luminii mele,
ia-i vorba, înțeleapta!
Ca Eva mă zidește
sub inimă, de-a dreapta…”

…și amândoi domniră
prin veac letopiseții,
cu buzele sorbindu-și
Fântâna Tinereții.

CA-N TEMPLU SE INTRĂ-N PĂDURE

Pala de vânt,
jucăușa,
mi-a zburat pălăria,
zvârlindu-o
printre rugii de mure.
M-aplec,
sub bolți de brădet,
metanie ca-n templu bătând.
Înclinat,
parcă-aud
cum mă ceartă brândușa
cu glasu-i violet
ca dorul de crud:
” Cum de-ai cântat,
în pădure,
cu sufletul acoperit?
Oare tu niciodată
n-ai fost îndrăgostit?”

OARE DE CE?

”Ne întâlnim diseară.
Neapărat o să viu.”
și a plecat sprințară,
ca-ntotdeauna
în grabă.

Oare de ce
atât de mult o iubesc?
Nici buzele mele nu știu
dar curioase,
a nu știu câta oară,
pe ale ei le-ntreabă
încet,
stăruitor
și pe furiș.

Oare de ce…?

ROMANȚĂ DE-NCEPUT NOIEMBRIN

Unde să duc, în plus,
durerea de cocori plecând?
Nu-i de ajuns
când
știu
că n-ai să mai revii
nicicând?
Nici tu,
nici cântec ruginind prin vii
apusul lui târziu.

Numai arțarul,
nedeclinabil timpului trecut,
își va aduce-aminte
sfiala mea
la primul tău sărut

și-n mijloc de păduri,
singurătăților țesute-n fir,
frunze-i va da un anotimp străin.
Ce flăcări ‘nalte!
Copacul de sărut oprit
s-a preschimbat în trandafir
din începutul noiembrin!

FÂNTÂNA FERMECATĂ

”În mijlocul pădurii
e fântâna
din care buzele lunii
se adapă
lăsându-și inelul,
plătind pentru apă”,
zic unii.

Dar cea mai sprințară,
din câte știu
dintre fete,
îmi face cu ochiul zâmbind –
zbor de lăstun printre pleoape:
”Dă-mi mâna
că taaare mi-e sete!
Nu-i așa că-i aproape?”

CÂNTEC DE DRAGOSTE

Pentru că iubește
muntele își dăruie
chipul și luna
în întregime apei.
Chiar și piatra din vârf,
ce-a fost azi dimineață
soarelui cântec,
i-o luminează-n inel.

Acum lacul e munte…

Mână în mână,
întorci spre mine privirea
și-aceleași limpezimi din noi
una pe alta se cheamă.
Nu spui nimic,
dar buzele tale
( din ce taină-a furat
trandafiru-nflorirea?)
se-oglindesc ca muntele
până iau forma
buzelor mele.

Acum muntele
e-n întregime apei nuntire.

Libelula
își dublează aripile.
Cu cele vechi să zboare pentru ei,
cu celelalte două
să cânte pentru noi.

Kitchener, Ontario
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*