afară de unu singur

12.05.11 by

liniştea calcă peste zâmbete precum un cuţit suferind de

puterea gâlcevei şi mai ales de neînchegarea faptelor  –

adică într-o confuzie dintre un incendiu şi marginea

ferestrei peste care mi-am plimbat de prea multe ori

câinele drăgan – o veche cunoştinţă a concetăţenilor mei

din anii când a început să îmi placă spanacul oul pane şi –

mai ales – peştele care nu a văzut niciodată marea sau

oceanul – totuşi pe sticla ferestrei – tot la o oră trecută

din noapte – întunericul aruncă lumini şi umbre în lumina

fumurie a ecoului biruind fragilitatea blestemului. –

aş dormi numai că apa din valea pomnilor – pe care am

atins-o pur şi simplu din întâmplare mi s-a adresat

printr-un semn neştiut – amintindu-mi că fiecare trebuie

să doarmă singur şi să îşi facă temele numai

pe masa din bucătărie unde pierzania

predicată de prelaţii bisericii scientiste are mirosul

cărnii prezicătaorei. de unul singur se poate trăi

şi fără vise şi asta în voia tuturor marginilor

clătinându-se sub povara vecerniilor din grădina

botanică ascunsă în umbra stejarilor din zănoagă a căror

frunze cad odată cu frunzele stejarilor din valea porcului

odată mejdă de întuneric – şi margine a marginii

cum zice mircea petean – numai cât să lumânărilor

şi un pic mai bătrân. – pline de iederă zidurile de pe

uliţa jidovească în fiecare noapte îşi şterg supărarea

de pe buzele uscate de strigătele abandonate din pumnul

recunoştinţei. plopul meu căzând în apă

l-am văzut (paul celan) şi tot ceea ce tăinuiam

s-a dus cu buzele sale. –  lumina nu simte fierul

şi tăcerea duce lipsă de inocenţă – noapte de octombrie.

astăzi m-am aflat că Dumnezeu este muritor şi că mult nu

mai are de zăbovit prin partea aia întunecată a cerului.

iartă-l drace că te-a lăsat să urci pe umbră şi apoi ai dispărut

jalnic iar dacă ţi se va părea că cineva te cheamă nu încerca

să umileşti întunericul cu ameninţările tale. întotdeauna o uşă

închisă îţi cere să te abţii cât mai mult de la a vedea şi comenta

cât de prost cade lumina pe tivul unei rochii abandonate

într-o dimineaţă în care nu mai aveai nevoie de mine.

din pricina unor aparate de aer condiţionat

de o vreme îmi lăcrimează ochiul drept

şi am fost nevoit să renunţ la cafeaua de dimineaţă –

pe câmp o să ajung oricum prea târziu legea câmpului

este necruţător de trează dimineaţă de dimineaţă –

stăpânită de ploaie ar putea cel mult a mă număra

printre cei care o ar putea ajuta să nu mai ţipe noapte

de noapte după blestemul amniotic.

rămas singur să mai încercăm o dată năvoadele. aproape

de capătul drumului nu văd ce ar mai fi de adăugat la

gâlceava dintre rug care şovăie între a fi aprins şi unul

care arde. nu. tot nu-i bine. nu. afară de unul singur cine

dacă nu eu poate trage în linişte storurile peste paştele

cailor – liniştiţi-vă! ­- în fiecare zi părăsesc oraşul

de două trei ori şi niciodată mai mult de o săptămână

nu ţine obsesia. a învăţat să reuşească de parcă

strigătul hulubilor nu ţine în acest colţ de strigăte.

de astăzi vecinii au observat că soarele străluceşte

doar la apus şi că la şaptesprezece am rămas fără nimic

şi fără de nimeni. jocu-i fără cuvinte. o cameră pentru doi

nu alină durerea blestemului de fi fost lăsat la sfârşit de secol

cu o dragoste strecurată viclean într-o invizibilă iederă. –

din măr au muşcat doar mărăcinii şi întunericul.

pe nimeni nu mai interesează de ce s-a prăbuşit

turnul babel şi de ce m-aş putea numi printre blestemele

lui dumnezeu cu atâta încredere în mine.

în situaţia de reprezentant al unui dezastru cumulat

o chemare de intervenţie ar putea fi o parte din mine

sau o dragoste departe de casă prinsă cu mâţa-n sac.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*