Adnotări…

03.12.15 by

Adnotări…

Comentariile ce urmează au fost trezite (la viaţă) – inspirate, dacă vreţi – de postări întâlnite pe net, unele reluate pe Facebook (cu sau fără indicarea sursei). Le voi reproduce aşa cum s-au născut, îmbrăcate în „cuvinte potrivite“.
Tes
„Rugăciunea n-are nevoie de cuvinte…“ Acesta era citatul, atribuit de autorul postării lui Gandhi: „La preghiera non ha bisogno di parole.“ (vezi link aici: https://www.facebook.com/LeParoleTraNoiLeggereCadono/photos/a.496876117009863.116277.496857380345070/1075836782447124/?type=3&theater ) Deasupra citatului (ori sub el, în funcţie de setări) o reproducere a unei picturi: Donna inginocchiata in preghiera (Femeie îngenunchiată, în rugăciune) de Tessari Vittorio (* detalii aici: http://www.istitutomatteucci.it/it/dizionario-degli-artisti/tessari-vittorio ) Un prieten, activ pe reţele de socializare, a distribuit postarea ataşând şi comentariul pe care i l-am trimis:

„Rugăciunea n-are nevoie de cuvinte…“

… Şi totuşi… să ne oprim din alergarea noastră şi să cugetăm…
Nu neg adevărul poemului îmbrăcat doar în acest „vers“ sau mai degrabă dezbrăcat, prin ruperea lui din context…
Tot graba, bat-o vina! Ne grăbim să rupem citate aşa cum rupem florile de pe câmp (de prin grădini, mai rar, uneori sunt păzite!…) şi le abandonăm apoi cine ştie pe unde… Dacă le-am lăsa acolo unde sunt şi am îndruma, pe cei cărora dorim să le împărtăşim ceva, către acel loc – acea carte, acea pictură, acea lucrare, oricare ar fi ea – poate ar fi mai cu folos pentru toţi…
Oare, „rugăciunea n-are nevoie de cuvinte“?!…
Poate că, pentru cei încercaţi, nu…
Câţi însă au ajuns, singuri, pe drumul vieţii lor, să cadă în rugăciune?!…
Şi dacă nu ne gândim aşa, măcar să acordăm credit celor mulţi, nenumăraţi, pe care nu-i înţelegem şi de multe ori fără să-i înţelegem îi batjocorim… Că dacă n-ar fi fost nevoie de cuvinte pentru rugăciune ori pentru descântec ori pentru poezie – aş risca să spun că sunt înrudite – nu le-ar fi pus nimeni pe cuvinte…
Poate doar vreun copil care s-ar fi jucat cu vorbe, neînţelese încă, aşa cum se jucau copiii din timpurile „culturii Cucuteni sau Gumelniţa…“ cu lutul…

***

„Piatra

Când un monah pribeag a ajuns la marginea unui sat şi, ostenit, s-a aşezat sub un copac pentru a înnopta, degrabă a alergat către el un sătean strigând:
…- Piatra! Piatra! Dă’mi piatra!…
– Care piatră? l-a întrebat călugărul.
– Părinte, noaptea trecută am avut un vis şi Dumnezeu mi’a zis că de voi merge la marginea satului pe înserat, un călugăr îmi va da ceva care mă va face bogat pentru totdeauna.
Atunci bătrânul monah a scotocit prin desaga-i ponosită şi a scos o piatră de mult preţ zicându-i:
– Gândesc că despre piatra asta grăia Dumnezeu. Am găsit-o ieri prin pădure. Ia-o dacă o doreşti.
Săteanului nu-i venea să-şi creadă ochilor: ţinea acum în mână unul dintre cele mai mari diamante pe care şi le închipuise vreodată! De bucurie l-a luat pe călugăr în casa sa, însă somnul nu s-a atins de genele lui toată noaptea.
Dis de dimineaţă a venit cu piatra preţioasă la călugăr şi i-a zis:
– Avva nu pot lua diamantul. Mai bine dă-mi, rogu-te, acea bogăţie care te-lăsat să-mi dai în dar această piatră preţioasă fără nicio părere de rău!… (George Crasnean via mail)“
***
Povestioara, descoperită mai de multă vreme pe net, am regăsit-o abia acum, postată şi distribuită pe Facebook. Unii, i-au adăugat comentarii naive, alţii au forţat cumva nota, deturnând-o către zona religioasă, deşi nu era cazul… Nu-i exclud nici pe acei care, intuind profunzimea adevărului „încărcat“/ „îmbrăcat“ în poveste s-au mulţumit să dea un „like“ sau, fără a schiţa vreun gest, au trecut mai departe… Nici eu nu voi face altfel. Voi adăuga doar o întrebare pentru cei cu răgaz să citească şi, mai ales, cu timp să vază: Cine cui ce a dat?!…

(fragment din volumul Uşa încuiată, sub tipar )
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*