Adevăraţii profesionişti nu pot creşte decât împreună cu ceilalţi…

26.08.15 by

Adevăraţii profesionişti nu pot creşte decât împreună cu ceilalţi…

O să încep cu un caz simplu, arhicunoscut şi totuşi neînţeles… Mult discutata virilitate a unui bărbat ţine nu doar de „bărbat” ci deopotrivă de femeia de lângă el, de „femeia lui”… Gesturi aparent mărunte, încurajări venite la timp, o uşoară ridicare a ştachetei când femeia simte că „omul ei” e pe val şi, mai ales, înainte de toate celelalte, sinceritatea trăirilor, nedezminţită vreodată, pot face adevărate minuni… Multe dintre sentimentele noastre, evident şi dragostea, presupun reciprocitate… Parafrazând o butadă arhicunoscută, aş putea spune că „dacă reciprocitate nu e, nici dragoste nu poate fi…”
Spitalul Municipal de Urgenţă din Moineşti, fenomen singular în condiţiile din România, nu este departe de acest algoritm. Întrebaţi abrupt, după ce au văzut cu ochii lor minunea, mulţi tind încă să-l considere „o enigmă” sau „un fenomen” (dr. Valentin Calu, prof. dr. Niculae Iordache…), care „gravitează şi îşi nutreşte performanţa dintr-un simpozion deja tradiţional – anul acesta s-a desfăşurat a X-a ediţie – intitulat simplu: «Zilele Medicale…»” (prof. dr. Wilhelm Friedl). Atât de simplu încât „aproape nimeni n-a prins de veste că acest simpozion a devenit o adevărată şcoală de vară”, observase prof. dr. Mircea Beuran. Ideea a prins rădăcini şi multe dintre lucrările şi demonstraţiile practice s-au înscris într-o asemenea viziune. Doctorul Virgil Răzeşu, iniţiatorul şi coordonatorul a zeci de reuniuni ale chirurgilor din Moldova, model şi îndrumător şi pentru doctorul Adrian Cotîrleţ, îmi spunea, în timpul unei discuţii libere că „şcoala de vară de la Moineşti – adică Zilele Medicale – asigură condiţiile „clonării unor modele” sau „clonării unor destine de medici”… O pepinieră… Sub condiţia păstrării anonimatului, am ascultat şi opinii şocante… cum ar fi „…un spital în erecţie perpetuă”… „Mai face omul câte un bloc operator, mai aduce medici tineri sau le asigură condiţii… dar să o ţii aşa non-stop de peste zece ani şi să ai mereu noutăţi de prezentat depăşeşte aşteptările…” Replica a căzut mănuşă peste algoritmul vechi de când lumea. Mai greu a fost să trec de la această paralelă către fenomenul în sine… Şi mai ales către rădăcinile lui. Ce anume a fost acest simpozion – Zilele Medicale ale SMU Moineşti – înainte să fie simpozion?! Şi cu această întrebare în minte, am solicitat – după închiderea lucrărilor – un interviu doctorului Adrian Cotîrleţ, managerul SMU Moineşti.
Învăţăm operând alături de maeştri…
– „Eu n-aş fi putut să fac în spitalul în care lucrez operaţiile pe care le-am făcut la Moineşti”, observa, contrariat cumva, profesorul Niculae Iordache, acum câţiva ani. Aceeaşi observaţie o făcuseră şi alţi chirurgi, din centre universitare importante… Programul operator, deja o tradiţie a Zilelor Medicale, a constituit, în ciuda dificultăţilor de organizare, unul din punctele forte ale acestor evenimente… Şi toţi invitaţii, prezenţi şi în sala de conferinţe şi în echipele care au operat în aceste zile, o recunosc… Cum aţi ajuns aici?
– N-a fost uşor, ne spune prof. dr. Adrian Cotîrleţ, chirurg şi manager. Legea 95/2006, art. 410, aliniatul 2, obligă medicii români înscrişi în raza altui colegiu teritorial să anunţe şi să obţină acordul Colegiului Medicilor din zona unde vor executa activităţi medicale. Şi este doar un exemplu… Cu invitaţii din străinătate este şi mai complicat. Totuşi, am căutat rezolvări… Nu putem renunţa la acest program operator… Defineşte cumva evenimentul. Este unul dintre pilonii care au transformat simpozionul într-o veritabilă şcoală de vară. Sunt dialogurile directe între cei din blocul operator şi participanţi, sunt comunicările care se dezvoltă pe marginea unor cazuri abordate… este posbilitatea/şansa oferită medicilor tineri de a opera alături de chirurgi consacraţi… Şi nu e de ici, de colo să ai lângă tine un chirurg dintr-un centru universitar… La aceste operaţii au fost prezenţi pe parcursul anilor medici celebri din ţară şi din afara ţării…
– Vă rog, câteva nume?
– Aţi văzut de exemplu, anul acesta, am avut aici prezenţi cu lucrări de prima linie pe dr. Mircea Gheorghe (despre un chist esofagian toracic gigant, o adevărată provocare diagnostică şi terapeutică) şi prof. dr. Silviu Constantinoiu (tratamentul multimodal al cancerului scuamocelular al esofagului toracic) ambii de la Spitalul Clinic „Sf. Maria”, Bucureşti, dr. Evgeny Solomonov (hepatectomia hepatică), dr. Bustan Moshe (nefrectomia laparoscopică a donorilor), dr. Ran Katz (managementul tumorilor renale mici), de la Spitalul Zefat al Universităţii Ziv din Israel şi colective de la Spitalul Clinic Judeţean Sf. Spiridon din Iaşi (prezentări de cazuri: piciorul diabetic, tumori stromale gastrice, terapia prin vacuum…), dr. Ritha Alhindawi (Spitalul North Shore din New York) cu un studiu clinic despre gastrostomia endoscopică, laparoscopică hibridă sau deschisă chirurgical, prof. dr. Mircea Beuran, care a vorbit despre registrul de traumă şi, într-o altă prezentare, despre actualităţi în patologia pancreasului… Au fost prezenţi în sălile de operaţie asistând/coordonând intervenţii dificile doctorii Mircea Gheorghe (Bucureşti, Sf. Maria), Valentin Calu (Bucureşti, Elias) în echipă cu dr Eduard Mihai Popa şi anestezistul Eugen Tincu, din Moineşti şi Dan Bandea (Oneşti, Spitalul Municipal), într-o operaţie de restabile a continuităţii digestive, un caz de anus iliac stg., prof. dr. Niculae Iordache şi dr. Andrei Stoica (Spitalul Clinic „Sf. Ioan”, Bucureşti) în rezecţia unei tumori de joncţiune recto-sigmoidiană şi …lista poate continua…
– Vă rog, câteva nume de chirurgi prezenţi şi la ediţiile precedente…
– Prof. dr. Irinel Popescu, prof. dr. Mircea Beuran, prof. dr. Vasile Sârbu, prof. dr. Silviu Constantinoiu, prof. dr. Octavian Unc, prof. dr. Dan Ungureanu, prof. dr. Eugen Tîrcoveanu, prof. dr. Ştefan Georgescu, prof. dr. Niculae Iordache, prof. dr. Cristian Lupaşcu, fosti, actuali sau viitori preşedinti ai Societăţii Române de Chirurgie, prof. dr. Silvana Perreta (Strasbourg), prof. dr. Ramon Villalonga (Barcelona), dr. Ritha Alhindawi (New York), dr. Ran Katz (Israel)…
– La Moineşti a devenit un loc comun: tinerii se formează doar operând alături de maeştri… Cum aţi descoperit această „reţetă”?
– N-am descoperit-o noi… Practic, este la îndemână pentru orice medic şi mai ales pentru orice chirurg. Învăţăm operând alături de maeştri… Cărţile, revistele, manualele oferă doar informaţii ajutătoare… Importantă este experienţa proprie şi aceasta nu vine din neant… Doar experienţa câştigată în sala de operaţie poate fi integrată într-un sistem de cunoştinţe… După cum ştiţi, la 14 iulie 1995 la Moineşti s-a făcut prima operaţie laparoscopică… Am fost printre primele spitale din ţară care au introdus această tehnică, revoluţionară la acea vreme… Ca să o pot realiza, în prealabil am făcut mai multe stagii de pregătire… alături de prof. dr. Jacques Marescaux – IRCAD Strasbourg, prof. dr. Franz de Weer – Anvers, prof. dr. Natalino Bedin – Veneţia, prof. dr. Lionel Marlloux – New York, dr. Evgeny Solomonov – Israel şi, la fel, în toate clinicile de prestigiu din România (Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş, Timişoara, Constanţa, Iaşi). Şi-apoi, încă un pas: pe profesorii de la care şi eu şi colegii am învăţat, i-am invitat să opereze la noi în spital… Participând la operaţii, s-au obişnuit cu această tehnică şi ceilalţi, şi chirurgii, câţi eram atunci, şi asistenta de la blocul operator… Numai invitând aici, la Moineşti, pe cei care cunoşteau şi operau pe cale laparoscopică puteam amorsa o abordare nouă… Una e să aduci instrumentele potrivite şi ele să stea împachetate, alta este să le pui în funcţiune, să te foloseşti de ele şi să le faci să se intercoreleze… Nu porneşti o operaţie de unul singur… Un exemplu cunoscut: cumperi un calculator sau un laptop cu toate accesoriile… Ca să-l foloseşti însă e nevoie, după o minuţioasă cunoaştere, să depăşeşti inerţii. Este altă viziune, altă abordare, în ultimă instanţă alte deprinderi… Iar în medicină, în chirurgie mai ales, acestea nu se pot prelua altfel decât operând… Şi-atunci am înţeles că aducând aici experţi care să facă operaţii de un anume tip pot „clona” experienţa lor… A fost o mutaţie … Ei bine, Zilele Medicale au fost cel mai potrivit prilej de a aduce la Moineşti pe cei din prima linie… mai întâi laparoscopişti, apoi pe cei din alte specialităţi medicale… şi, treptat, ne-am diversificat activitatea…
– Aţi spus mai devreme că „programul operator, diversificat în timp, a fost unul dintre pilonii şcolii de vară de la Moineşti”; care au fost ceilalţi piloni?
– Activitatea unui spital nu înseamnă doar activitatea medicilor şi nu înseamnă doar lucrările ştiinţifice aduse în faţa unui public interesat… orice prezentare este un examen şi normal, când eşti la început, te pregăteşti pentru el… Am învăţat şi noi din mers; am introdus începând din anul 2010… o sesiune specială dedicată asistentelor medicale, care a devenit şi ea tradiţională; apoi sesiunile de recuperare şi kinetoterapie; aţi asistat la demonstraţiile practice – realizate cu concursul pacienţilor – ţinute de soţii Elisabeta şi Zoltan Pasztai, la dezbaterile pe teme de etică şi deontologie medicală, la sesiunea pentru rezidenţi, începând cu anul 2013 şi simpozionul anual de „Noutăţi în oncologia medicală”… Şi, nu în ultimul rând, tematica în sine a lucrărilor …
Pe cărarea pe care a mers şi Ana meşterului Manole
– O întrebare neobişnuită: de ce Manole nu s-a zidit pe el în zidul mănăstirii?!… Şi-apoi, revenind la „oile dv”, pe cine zidiţi în „zidurile SMU Moineşti”?!… Pe medicii tineri? Familiile lor?!… Şi pentru cine/pentru ce acest sacrificiu?
– Întâi de toate, din punctul meu de vedere, nu este un sacrificiu… Şi mă refer acum la medicii noştri. Înainte să vină la Moineşti, să fie angajaţi pentru o perioadă de probă, îi invit sau vin ei din proprie iniţiativă sau din curiozitate să cunoască spitalul (inclusiv cu prilejul Zilelor Medicale) Şi-atunci … văd cu ochii lor exact ce se petrece aici… Şi dacă ei cred că un asemena loc de muncă (şi toate implicaţiile ce decurg din acceptul lor) li se potriveşte, fireşte vor face pasul… Înainte de nuntă e logodna şi chiar, cu vorbele dv, este un ritual de trecere… O pregătire pentru activitatea viitoare… Şi dacă privim lucrurile aşa, această implicare şi recunoaştere a colegilor (şi din spital şi din afară !) oferă practic un sens vieţii noastre, a truditorilor din acest spital… Când te implici, devii responsabil de menirea ta, te simţi util, viaţa devine frumoasă, plină, toate au un rost… Eu, unul, n-aş putea să stau o zi, fiind în Moineşti, fără să vin la spital, fără să operez… să văd pacienţii, să văd de spital… Şi până când ajung în sala de operaţie le văd pe toate celelalte şi văd şi ce este făcut, şi cum merg, şi văd şi ce mai trebuie făcut, unde… Întrebaţi-i însă şi pe ceilalţi… Fiecare simte în felul lui această problemă… Când faci ceea ce-ţi place, dacă decizia îţi aparţine, atunci „zidirea” nu mai e „zidire” ci, mai degrabă, eliberarea unor energii constructive… motorul evoluţiei profesionale…
– Vă rog, să ne oprim pe succesiunea de momente legate de angajarea unui medic nou… Înainte de „nuntă” e „logodna” şi cu întreg „ritualul de trecere” activat în jurul celui care urmează să vină… în spital… Mai înainte de „logodnă” ce etape sunt parcurse?…
– O pregătire a spitalului şi a echipei în aşa fel încât dacă urmează să vină, să zicem, un oftalmolog, să avem deja şi postul aprobat, şi compartimentul în care noul-venit va lucra şi, măcar în parte, dotările necesare… Şi normal, nu vom mai trimite pacienţi cu astfel de probleme la Iaşi sau la Bucureşti; odată găsit omul potrivit pe o anumită specialitate, mulţi vor primi aici îngrijirile necesare… în limita competenţei medicilor de profil şi a spitalului… Şi iarăşi mă întorc la Zilele Medicale… este momentul când, pentru unii dintre invitaţi, se poate lansa/vizualiza o oportunitate: un medic tânăr, care-şi alege specialitatea vede că la Moineşti şi-ar putea împlini visul… Înainte de „logodnă” – iată – iarăşi, Zilele Medicale… „clonarea” despre care v-au vorbit unii dintre interlocutori începe cu acest simpozion… Mă ocup de medici ca şi cum ar fi copiii mei, îi cresc, caut, cu sprijinul Primăriei, să le ofer un acoperiş, să-i ajut să-şi rezolve problemele de familie, să-şi aducă nevasta sau soţul aici, caut să-i motivez şi să-i responsabilizez, să vadă că pe măsura implicării vor fi şi răsplătiţi… Şi nu le spun eu… se conving singuri participând la aceste simpozioane… Dacă nu te gândeşti la toate aspectele şi nu înţelegi corect viaţa te trezeşti apoi că pleacă… Urmarea?! Simţindu-se încurajaţi, cu problemele rezolvate aici, având deja rădăcini … şi pacienţi care-i caută evident probabilitatea de a pleca în altă parte la o clinică universitară din ţară sau din străinătate se reduce… Li se cer în schimb două lucruri: respectarea legislaţiei medicale în vigoare şi pregătire profesională de calitate şi perfectibilă.
– Este o regulă în biologie… când vrei să blochezi o funcţie a unei macromolecule/celule/ a unui organ … stimulezi o altă funcţie…
– Exact; aş putea spune că, asemănător, spitalul din Moineşti, aşa cum este de ceva vreme… stimulează realizarea profesională… sunt deschideri specifice fiecărui doctor … Şi, normal, fiecare îşi face un calcul… O plecare înseamnă să rupi toate aceste rădăcini şi apoi să le re-creezi acolo unde mergi… Şi ei ştiu că de cele mai multe ori în altă parte cărţile sunt deja făcute … pentru alţii aflaţi deja acolo… Un doctor nu se reduce strict la activitatea profesională din spital … El este şi dincolo de această activitate… Şi Zilele Medicale re-aşează doctorii „dincolo de ei”, în acele relaţii greu de definit şi greu de realizat cu profesionişti, cu lumea medicală, cu maeştrii de odinioară… Aţi participat în prima seară, înainte de simpozion, la acea discuţie liberă între invitaţi, când s-au repovestit istorii, întâmplări din sălile de operaţii… Toţi se simţeau bine… Fiecare îşi avea locul într-o poveste a lui… Poveste spusă… unde?! …la Moineşti!
Nodul gordian al problemei
– „Nu de ajutoare au nevoie românii”, observa Alfred Hamm, un pictor francez care s-a stabilit în România, „ci de apreciere…”, scrisesem cu ceva timp în urmă (http://www.omniscop.ro/poveste-de-craciun-ochii-din-umbra-sinelui/ ). Pornind de la această remarcă – un adevăr formulat limpede poate genera o schimbare de perspectivă – am văzut cu alţi ochi şi starea de spirit şi a salariaţilor din spital şi a invitaţilor regăsiţi la Moineşti. Fiecare dintre ei se simte util şi apreciat şi nicidecum de complezenţă… Şi mi-am amintit de prima mea documentare făcută la Moineşti, la puţin timp după ce aţi fost numit director (după terminologia de atunci) când dv. mi-aţi cerut să renunţ la interviul pe care vi-l solicitasem şi să fac interviuri cu medici, asistenţi, cu şefii de secţie, cu directorul de îngrijiri şi directorul economic, cu ceilaţi salariaţi…
– Da. Pentru noi, fiecare om este important şi are un rol al lui, un rost în acest mecanism, în această uzină… Şi, mai ales, fiecare în parte, are nevoie de această confruntare cu cei din afară… Să vadă pe unde se regăseşte. Adevăraţii profesionişti – medicii nu fac excepţie! – nu pot creşte decât „împreună între ei” şi, subliniez, „împreună cu ceilalţi”. Şi dacă mă refer la medici, „împreună cu ceilalţi” înseamnă întâi şi-ntâi împreună cu pacienţii lor… S-a vorbit şi se vorbeşte încă mult despre relaţia medic-pacient… Sunt însă puţini care pot să pună în practică un astfel de principiu… şi nu neapărat dintre cei care vorbesc frumos… Este important să fii împreună cu pacientul şi la o consultaţie, şi când stabileşti diagnosticul, şi când faci o intervenţie, şi când se impune un anumit tratament… Una este să vorbeşti despre un medic sau altul, alta este să fii tu însuţi medic…
– Eu, unul, aş dori să vă mulţumesc pentru această remarcă: „să creşti împreună cu ceilalţi”… Aţi pus degetul pe rană. … Pare atât de simplă, încât cei care nu au toate minţile acasă ori nu s-au maturizat încă ori sunt rău-intenţionaţi ar putea să o considere „banală”… Şi realizez abia acum, în această discuţie cu dv, că românii nu au nevoie doar de apreciere, aşa cum observase pictorul Alfred Hamm în interviul pe care mi l-a acordat… Ei au nevoie să înveţe să meargă – să trăiască, să lucreze, să se bucure – împreună cu celilalţi… şi în primul rând împreună cu ceilalţi români… Ni s-a dus buhul în toată lumea că noi, românii, ne mâncăm unii pe alţii… Nu e de ajuns să fim apreciaţi de cei la care ţinem şi care contează cu adevărat pentru noi, nu este de ajuns să răspundem la fel – adică să asigurăm reciprocitatea şi sinceritatea necesare unei relaţii interumane constructive, mai trebuie să înţelegem şi că nu putem creşte, chiar dacă fiecare merge pe drumul lui, decât împreună cu ceilalţi… Mi se pare fantastică această remarcă şi se regăseşte întru totul în ceea ce dv puneţi în practică… Întâi aţi găsit cale pentru a face echipă în spital, apoi aţi lăsat fiecăruia, fie medic, fie asistent medical, posibilitatea să crească împreună cu alţi colegi de-ai lui, din afara spitalului… Şi acest lucru se dezvoltă şi cu prilejul Zilelor Medicale… Ceea ce dv faceţi s-ar putea numi „socializare la nivel instituţional”… (pentru instituţia „spital”- pentru Spitalul Municipal de Urgenţă Moineşti – este un echivalent al „reţelelor de socializare” deschise pe internet, cu menţiunea că această „socializare” se face în condiţiile concrete ale lumii reale, nicidecum în virtual…)
– Aşa am şi gândit acest simpozion, am adăugat câte ceva cu fiecare nouă ediţie, am învăţat că aceste întâlniri medicale nu sunt numai ale managerului şi nu sunt numai ale doctorilor şi asistenţilor şi ale celorlalţi salariaţi … sunt şi pentru pacienţii noştri şi pentru aparţinători şi pentru invitaţi, şi din judeţ şi din centrele universitare… şi din afara ţării… Zilele Medicale organizate la Moineşti sunt în ultimă instanţă pentru cei care se înscriu pe acest … „drum împreună”, un drum care are ca ţintă creşterea calităţii îngrijirilor acordate bolnavilor şi a demnităţii şi profesionalismului cadrelor medicale…
*
Aici era şi una din feţele „reciprocităţii” din algoritmul descris la început. Însă nu era doar atât… „Confruntarea cu cineva din afară” – confruntare constructivă,! – s-a instituţionalizat cu timpul sub numele „Zilele Medicale ale Spitalului Muncipal de Urgenţă Moineşti”… În aparenţă, ceva obişnuit… Sunt atâtea şi atâtea spitale şi asociaţii care organizează astfel de simpozioane… În realitate însă, vorbim despre re-deschiderea porţilor spitalului… şi, dacă ar fi să ascult opiniile invitaţilor intervievaţi, despre o contribuţie personală a doctorului Adrian Cotîrleţ la managementul de spital, adaptat, aici, la Moineşti, unor particularităţi specific româneşti…
Iftimie Nesfântu
Fotografii realizate de dr. Sergiu Rău, medic primar chirurg la SMU Moineşti

Explicaţii fotografii:
001: Prof. dr. Adrian Cotîrleţ, chirurg şi manager, creatorul Şcolii de vară de la Moineşti;

002, a şi b: Înveţi cu adevărat doar operând alături de maeştri; altfel, poţi învăţa operând şi de unul singur sau alături de medici mediocri însă timpul de învăţare este cu mult mai lung pentru că vei face multe din erorile pe care le-au făcut şi predecesorii tăi…
ift2
ift22
003, 004 a, b, c: Secretul? Să-ţi placă şi să recunoşti meritele, performanţele fiecăruia dintre colegi… A fi medic înseamnă să lucrezi în echipă… ift3
www.omniscop.roift4ift44ift444

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Pasztai Zoltan

    Buna ziua
    Multumim ca am fost impreuna .
    Multumim ca exustam pentru a faurii ceva frumos si bine impreuna .
    Multumim pentru acesta articol minunat si pe merit.
    Multa sanatate si sa mai colaboram si in viitor pentru semenii nostrii .
    Cu stima si ganduri alese
    Prof .dr Zoltan Pasztai
    Universitatea din Oradea

Leave a Comment to Pasztai Zoltan

*