A şaptea „întâlnire“ cu lupul

18.12.13 by

A şaptea „întâlnire“ cu lupul

Eram pe atunci, toamna anului 1998, în redacţia Curentul. Primisem o temă de reportaj, după toate aparenţele mai mult decât banală. Nu ştiu, şi nu m-au interesat motivele, probabil un joc de întâmplări sau un „lanţ al slăbiciunilor”. Mi-o transmisese maestrul Anton Uncu – ocupa funcţia de redactor şef. Undeva în judeţul Bistriţa Năsăud, la Piatra Fântânele, loc situat către graniţa cu judeţul Suceava, cel mai înalt punct pe drumul Bistriţa – Vatra Dornei, un sat de munte, copiii nu mai aveau şcoală.
Am acceptat tema, cu gândul că pot să descopăr şi altceva. Am ajuns relativ uşor în satul acela risipit pe o pajişte alpină, m-am cazat la un hotel, Dracula, aflat chiar în Piatra Fântânele, am făcut documentarea despre „copiii fără cărţi şi fără şcoală” în mai puţin de o jumătate de zi…
Şi, fiind toamnă, o toamnă binecuvântată, târzie, cred că era prin octombrie, către sfârşitul lunii, am stabilit pe cont propriu să mai rămân câteva zile. La plecarea din Bucureşti, un coleg din redacţie îmi povestise despre o „vrăjitoare”, a cărei casă se afla, spunea el, la vreo cinci kilometri de la hotel, mergând pe drumul naţional, către Vatra Dornei. Fiind la marginea şoselei, avea „vad”. Şi mulţi dintre trecători, mai ales străini, mergeau să o caute… Am ascultat fără prea mult interes recomandările colegului… Nu căutam şi n-am căutat niciodată vrăjitoare.
De altfel, odată ajuns pe platoul alpin de la Piatra Fântânele, furat de peisaj, uitasem cu totul de ea. Cât a ţinut documentarea legată de „tema de-acasă”, tatonasem terenul şi în legătură cu niscaiva personaje ieşite din comun. Inutil. Nu aveau sau nu cunoşteau nici o vrăjitoare, nici o moaşă, nici o bucătăreasă mai celebră, nu se născuse nici un copil minune, gospodăriile nu fuseseră atacate nici de urşi şi nici de lupi, şi nici nu auziseră ca locurile să fie bântuite de vampiri sau de strigoi. Zonă necooperativizată, oameni obişnuiţi cu asprimea muntelui, trăind în armonie cu natura… Pentru mine, sătul de Bucureştiul turcit şi ţigănit, era practic altă lume. Neavând altceva mai bun de făcut, în ziua următoare celei destinate documentării, mi-am reamintit de „vrăjitoarea” despre care îmi vorbise colegul jurnalist. „O să fac un drum până acolo, ce am de pierdut?!” Aşa încât, dimineaţa devreme, după micul dejun, mi-am luat cu mine un hanorac şi o borsetă vişinie, parcă o văd, în care aveam toată averea mea de reporter: bani, acte, reportofon şi casete de schimb şi baterii de rezervă, lanternă, cu un alt reportofon, ascuns, o agendă micuţă cu numere de telefon, mobilul…
Am pornit pe jos, de la hotelul Dracula către Vatra Dornei. Era, cred, 8,30. Pentru programul meu, chiar devreme. Doi sau trei kilometri am mers pe şosea. După care, într-o zonă cu serpentine, am tăiat drumul de-a dreptul (ca să-l mai scurtez). M-am oprit – pentru un necesar popas – la marginea unui pâlc de brăduţi. Nu era nici ţipenie de om în jur. Singura ciudăţenie, abia după aceea am realizat asta, era că în acea jumătate de oră sau trei sferturi de oră cât mersesem pe drumul naţional nu întâlnisem nici o maşină. E un drum circulat chiar şi iarna, chiar şi noaptea… Eram însă ca vrăjit. Arbori izolaţi în flăcări, pajiştile montane şi aerul ozonat mă aduseseră într-o stare vecină cu extazul. Nici nu mai ştiam de când nu mai avusesem câteva zile de libertate. Am ieşit din pâlcul de brăduţi, cu gândul să fac restul de drum până la casa vrăjitoarei tot pe şosea. Fără antrenament, era obositor să tai, în pantă, serpentinele. Înainte de popas, îmi lăsasem pe pajişte, aproape, hanoracul şi borseta. Cine să le ia?! Am căutat din priviri către locul unde se aflau. Alături de ele, aşezat, un câine. Cel puţin aşa am crezut. N-am ştiut dacă era câine sau lup. După înfăţişare nu sesizam nici o diferenţă. Am presupus totuşi că ar fi un câine. Lupii sunt prudenţi şi nu se arată la faţă. Mai trăisem experienţa câtorva întâlniri cu lupi, aşa că am depăşit relativ uşor momentul.
Pe la trei ani, trei ani şi jumătate mă luase într-o primăvară mama la Balta cu frasini, un loc din pădure unde creşteau ghiocei. Mersul după ghiocei devenise ca un ritual în primăverile copilăriei mele. Mă lăsase jos, pe un loc ceva mai uscat, erau încă insule de zăpadă în pădure, şi se îndepărtase culegând ghiocei. Când s-a întors ca să vadă ce fac, a scos un ţipăt ce a sfâşiat acea primăvară. Şi a leşinat. Lângă mine, mai înalt decât mine, un lup. Îl mângâiam pe bot. Mă şi mir că nu l-am pupat. Când mama s-a trezit din leşin, lupul plecase…
O altă întâmplare, dramatică de această dată, se petrecuse într-o vacanţă de Crăciun, în anii de liceu. Era iarnă, o iarnă ca în poveşti. Venisem cu trenul de la Bacău, unde urmam cursurile liceului de băieţi „George Bacovia”, şi coborâsem la Răcăciuni. Era prima dată când nu mă aşteptase nimeni la gară. De obicei venea tata. În ciuda interdicţiilor celor din conducerea CAP-ului, îşi păstrase un cal şi când era zăpadă venea cu sania. Poate că uitasem eu să-l anunţ, nu mai ştiu. Ca de fiecare dată, îmi luasem cu mine şi un geamantan ticsit de cărţi. Ca să citesc în vacanţă. Nu m-am gândit că trebuie să-l car, mergând pe jos, până acasă. Cărţile sunt grele. În Răcăciuni, când am văzut că se lasă întunericul, am smuls dintr-un gard o şipcă de lemn, sănătoasă. Să mă pot apăra de câini, am gândit. Şi să reziste. Cu una putredă, ce puteam să fac?! La unul dintre capete, cum am tras eu repede de ea, au rămas prinse de şipcă, şi cuiele. Erau cuie mari, de 12, ruginite deja. N-am stat să le scot, nici nu aveam timp. M-a prins noaptea înainte să ajung în sat. Pe întuneric, printre nămeţi de peste doi metri, de o parte şi de alta a pârtiei înguste de pe drum, pe o zonă nelocuită între Răcăciuni şi Parava, în timp ce urcam dealul, am simţit că e ceva în spatele meu. M-am întors. Paralel cu pârtia, pe crestele de zăpadă îngheţată, la vreo 50 de metri, licăreau în întuneric, două luminiţe ca de lumânare. Nu ştiam că dacă zăpada e mare lupii nu mai pot vâna şi atunci, înfometaţi, pot ataca şi oameni. Am continuat să merg, trăgând mai mult târâş geamantanul. La fiecare pas mi se părea că se face tot mai greu. Până să cobor dealul către Parava, la intrarea în sat, mai erau vreo trei kilometri. Şi nici nu ajunsesem pe culme, eram încă în pantă. Întorceam capul tot mai des să văd ce face lupul. Nu se grăbea, dar distanţa dintre el şi mine se micşora. Când ne mai despărţeau doar vreo cinci metri a sărit şi el pe pârtie. L-am văzut la timp. Am lăsat geamantanul jos, am prins şipca cu nădejde de capătul fără cuie şi l-am aşteptat. Nu mă puteam ascunde, nu puteam fugi. Nu eram eu prea curajos de felul meu, dar atunci, inexplicabil, eram liniştit. Lupul s-a apropiat. Când a ajuns aproape s-a repezit către mine. Îi sticleau colţii mari în lumina lunii. Nici nu mai ştiu de câte ori am visat, mai târziu, scena aceea. Apucasem de şipca smulsă din gard ca de o sabie. Când eram copil, acasă la Schitul lui Dragos, ne duelam cu săbii de lemn, închipuiam prin pădure scene de bătălie între oştile lui Ştefan cel Mare şi turci. Mai erau printre noi şi răniţi, unii se mai întorceau acasă cu mâna ruptă sau capul spart. La război sunt şi victime. Îndemânarea deprinsă atunci m-a ajutat. Văzând şipca îndreptată spre el, lupul a apucat de capătul liber, înfigându-şi colţii în lemnul acela. O clipă astrală. Aveam experienţă. La Bacău, mă înscrisesem şi la un club de judo. Cu o mişcare fulgerătoare, am înfipt şipca pe gâtul lupului, atât de tare încât îi ajunsese aproape de coadă. Şi în timp ce animalul se zvârcolea, tras în şipcă, eu ajunsesem în al nouălea cer. În câteva secunde devenisem – în imaginaţia mea din acele clipe – erou. Cine mai omorâse la noi în sat un lup?! Aş fi coborât în Parava, târâind după mine lupul în şipcă. Aş fi povestit la toţi pe care-i întâlneam cum m-am luptat cu el. Şi-apoi, fata aceea pe care o iubeam încă, deşi mă părăsise pentru un altul, care tocmai terminase un liceu pedagogic şi se întorsese ca învăţător, ar fi aflat în ziua următoare. Vreo zece, douăzeci de metri, cu geamantanul într-o mână, mai mult târât pe jos, şi cu lupul tras de şipca bine înfiptă în el, înaintam către vârful dealului, străjuit de pereţii de zăpadă. Încă nu ajunsesem pe platou. Am înţeles repede că nu o să pot duce până acasă şi lupul şi cărţile. Încă îmbătat de acea victorie nesperată, am făcut un gest pe care niciodată nu gândeam să-l fac. Am lăsat acolo, în marginea drumului, geamantanul doldora de cărţi. O să-l trimit în dimineaţa următoare pe tata, cu sania, să-l aducă acasă. Uşurat apoi de o parte din povară, am continuat să urc trăgând după mine lupul, comoara cea mai de preţ. Nu ştiu însă dacă am mai făcut cinci metri. Dintr-o dată, am auzit în spatele meu, nu prea departe, urlet de lupi. M-am întors. Pe crestele de zăpadă, de o parte şi de alta a drumului, zeci de luminiţe aprinse, apropiindu-se. Haita!..
Înţepenisem de spaimă. N-am mai stat să număr câţi sunt. Am lăsat acolo lupul omorât, cu tot cu şipcă, şi am rupt-o la fugă, către Parava. De pe vârful dealului, am întors o sigură dată capul să văd dacă nu vin după mine. Într-o hărmălaie de nedescris, familia îşi sfârteca tovarăşul ucis. Am continuat să alerg. Parcă trăiam un coşmar. Cădeam şi mă ridicam iarăşi, nu mai ştiam dacă picioarele îmi sunt îngheţate, îmi căzuse de pe cap căciula brumărie pentru a cărei blană tata se dusese până prin părţile Aradului, cu un an înainte, şi nici măcar nu băgasem de seamă. Când am ajuns acasă, hainele de pe mine erau bocnă de gheaţă – transpirasem şi apoi transpiraţia îngheţase – m-am prăbuşit. Abia am putut îngăima câteva cuvinte despre geamantanul lăsat la Râşca, aşa se numea dealul acela dintre Răcăciuni şi Parava, şi despre lupul care mă atacase. A înhămat tata calul la sanie şi a plecat să-l recupereze.
Şi când s-a întors, şi a adus în casă, înfipt în şipcă, trofeul: capul de lup pe care nu se mai afla nici urmă de piele sau de carne şi scheletul acela – o bucată de schelet – ce se mai ţinea încă de cap, mama a leşinat. A doua oară în viaţa ei.

@magie,-foto-dr-Trestian-Gavanescu

Aşa că noua întâlnire cu lupii – a şaptea dintre cele trăite de mine – două luni mai înainte făcusem la Izbuc, în munţii Codru Moma, o documentare despre Graţian omul-lup, iar dragii de ei nu aveau cum să lipsească din peisaj – am privit-o ca pe un semn al destinului.
M-am apropiat ca să-mi recuperez averea: borseta. Când am ajuns aproape, lupul s-a ridicat. Fără grabă, dar şi foarte atent, a prins borseta în gură, rânjind cu un colţ către mine, şi a plecat.
Ce puteam să fac?
Mi-am luat hanoracul – aş fi preferat să şi-l aleagă pe acesta – şi am plecat după el. Cuţu-cuţu! Cuţu-cuţu! Şi cuţu, nimic.
Mai privea din când în urmă, să se asigure probabil că îl urmez. Parcurgea 100-150 de metri, se oprea, aşeza jos, în iarbă, borseta, şi când ajungeam aproape de el, la doi metri, o lua din nou în gură şi pleca mai departe. O vreme m-am uitat cât de cât pe unde merg. Tot mai speram că mă voi întoarce şi că e nevoie să recunosc drumul. Eram pentru prima dată în acea zonă de munte, nu consultasem nici o hartă înainte – la ce-aş fi avut nevoie de asta?!
Gluma s-a îngroşat. De la orele 9,00 dimineaţa, când se produsese „întâlnirea” cu dihania, se făcuse zece, apoi 11, apoi 13… Pierdusem toate reperele… Mai lipsea puţin să-mi pierd şi minţile. Traversam pajişti alpine nesfârşite, urcam, coboram, lupul ocolea cu multă grijă, pe departe, eventuale case sau cabane. A trecut de ora trei, patru, cinci după amiază. Se însera… Scenariul se repeta, acelaşi: lupul punea jos borseta, aştepta să ajung aproape, o lua iar şi pleca… Nu mai ştiu câte şi ce i-am spus atunci. Nu-mi folosise la nimic.
Şi când deja, din văile dintre munţi se furişa, aproape neobservat, întunericul, văd în faţa ochilor, sub poala împădurită a unei culmi, o gospodărie izolată.
M-am uitat către coşurile de pe acoperişul casei şi ieşea un firicel de fum. „Slavă Domnului, e locuită!” Dar gândul meu s-a stins, înghiţit de spaima ce i-a luat locul. Câinii din curtea acelui om au început să scheaune! Cunoşteam semnalul de acasă, de la Schitul lui Dragoş. Iarna, veneau lupii până în grădina casei. Şi câinele începea să scheaune, jalnic. Acelaşi scheunat era şi atunci. Acelaşi scheunat îl auzisem la Izbuc, în Apuseni, venind din coliba lui Graţian. Lupul s-a dus, la fel de liniştit, până în dreptul portiţei de lemn ce dădea către curtea acelei gospodării de munte. A dat drumul borsetei, a privit către mine, apoi s-a îndepărtat câţiva metri, a aşteptat acolo să-mi iau borseta. M-a mai privit odată – e o scenă pe care nu pot să o uit cât voi trăi – a privit lung şi către ferestrele casei şi a plecat, îndreptându-se către poala pădurii de brad din preajmă, ce acoperea un vârf de munte în formă de piramidă.
Cu borseta adunată la piept ca pe o comoară de preţ, priveam pe urmele lupului care se îndepărta. Nu mai văzusem niciodată o sălbăticiune mergând în felul acela: ca şi cum un elastic nevăzut l-ar fi ţinut legat de acea casă sau de mine. Se lăsase întunericul, orizontul se îngustase. Din poarta acelei gospodării se desfăceau precum lujerii unei plante o potecă , de-a dreptul prin păşune, şi un drum sugerat abia de urmele roţilor de căruţă. Ajunsesem acolo tăind-o de-a dreptul peste pajiştea cosită, dar acum lupul alesese poteca… Nu departe, acolo unde întunericul topise deja graniţele dintre păşune şi pădurea de brad din apropiere, lupul s-a întors şi ridicând capul a scos un urlet prelung, parcă a jale… I-au răspuns din adâncurile fiinţei toate urletele de lupi pe care le auzisem vreodată, şi toate acele stări trăite cândva în iernile copilăriei petrecute la Schitul lui Dragoş – teamă, dar şi sentimentul că eram ocrotit de prezenţa atotputernică a tatei – m-au inundat…
– Nu vă fie frică, nu se mai întoarce. S-a dus în lumea lui…
M-am întors către locul de unde venea acea voce, atât de cunoscută şi în clipa următoare m-am prăbuşit. Am dat să mă ridic, dar picioarele nu mă mai ascultau. Cu ochii mari, căutam speriat către omul ce se aplecase deasupra mea. Semăna, leit, cu tata… Ochi albaştri, senini, pe o faţă aspră, ţepii din barbă, crescuţi pesemne peste zi şi părul răvăşit de vânt făcuseră ca privirea aceea să mi se pară şi mai caldă… Purta un pulovăr, împletit în casă, din lână ţigaie, pantaloni şi bocanci. Şi, la fel ca şi tata, ciorapi albi, întorşi peste marginea bocancilor. Nu-mi venea să cred ochilor: din toată acea frământare de peste zi la gândul că voi rămâne fără bani şi fără acte pe vârf de munte, plonjasem dintr-o dată într-o lume a fantasmelor… Gospodăria izolată, ce apăruse ca din senin la căderea întunericului, când nu mai aveam nici o speranţă că voi ajunge la un liman, lupul care îmi îngăduise să-mi recuperez borseta şi-mi dăduse apoi de la distanţă un semnal de rămas bun şi, peste toate, glasul şi chipul şi îmbrăcămintea acelui muntean, amintindu-mi de tata, ce murise cu zece ani în urmă… Mi s-a părut că strigă după ajutor… Apoi, s-a întunecat…
O vreme am mai auzit, glasuri, tot mai slabe, mai îndepărtate…
*
– S-o fi rătăcit, rostise o voce de femeie… Cine ştie de unde o fi? Vezi dacă nu are vreun act acolo-şa, în gentuţa lui…
– Cum să umblu în actele lui? Nu se cade… Se va trezi şi ne va povesti el, singur. Nu pare să fie din prin părţile noastre… Ai văzut cum era îmbrăcat!?… Şi-apoi, ţi-am spus, era însoţit de un lup. Începuseră câinii să scheaune şi am ieşit din şură şi l-am văzut. Era chiar lupul acela, însemnat, de care ne povestise moş Vioară…
– Ţi s-a părut ţie, omule… Cum să fie tocmai lupul acela? Dacă n-o fi fost vreo născocire de-a lui, şi o fi existat cu adevărat, lupul acela se arăta doar odată cu starostele vrăjitorilor… Şi cine-a mai văzut vrăjitori?
– Mai taci, tu, femeie, că nu ştii ce vorbeşti. Ori crezi că vrăjitorii arată ca cei din basme?! S-o fi schimbat ea, lumea, dar numai la suprafaţă… Mai bine pune şi pregăteşte-i un ceai, ca să prindă putere…
– L-am pregătit deja, am pus în el de toate, ce mai ştiu şi eu de la tata hăl bătrân; uite, acolo, ulcica, pe sobă…
Şi întorcându-se deodată către acel loc, au dat un ţipăt!
– Doamne, Dumnezeule, au zis într-un glas, s-a deschis sipetul lăsat de moş Vioară…
Încăperea în care se aflau, un fel de bucătărie şi cameră de zi avea soba – sobă din cărămidă arsă cum se făcea pe vremuri – cuptorul jos şi deasupra soba propriu zisă şi plita de tuci şi la capătul ei un alt spaţiu – un fel de cuptor mai mic, în care se puteau păstra la cald preparatele; partea de jos a coşului era aşezată ca o pâlnie pe cele trei laturi ale acelei cămăruţe din cărămidă, care se deschidea din lateral, cu ajutorul unei uşi de tablă, căptuşită prin interior cu trei cărămizi puse în picioare. Între sobă şi perete, un spaţiu îngust cât putea să încapă un scaun, destinat de obicei păstrării lemnelor tăiate – să fie aproape la nevoie – se afla o ladă de zestre, din lemn, cu motive încrustate, al cărei capac stătea tot timpul închis. O primiseră de mult, cu 34 de ani în urmă, de la moş Vioară…
– Eu n-am avut copii şi nimeni n-a vrut să înveţe tot ce am aflat şi eu de la bătrâni… În ladă este un colier cu puteri tămăduitoare; păstrându-l, şi voi veţi fi protejaţi şi casa voastră va fi ferită de rele. Vă las vouă cu jurământ sipetul; ca să-l dăruiţi primului vrăjitor care o să vă treacă pragul… Dacă însă veţi încerca să-l vindeţi ori să-l daţi altcuiva, şi asupra celui care-l va primi şi asupra voastră se vor abate mari nenorociri.
– Şi de unde păcatele noastre să ştim noi că omul care ne va fi oaspete e un vrăjitor.
– Lăsaţi sipetul lângă sobă, fără să-l închideţi cu lacăt… Când va veni acel om, îi veţi deschide casa fără să vă ceară el asta şi, dacă e cel ales, sipetul se va deschide singur în prezenţa lui…
– De unde ştii dumneata asta, moş Vioară?
– Aşa l-am primit şi eu… Urcasem iarna, din Taia, pe vârful lui Pătru ca să cobor nişte căpiţe de fân pentru oi. Era o iarnă cum nu mai fusese… pe un versant, s-a format o avalanşă şi m-a prins sub ea… M-am trezit în coliba de pe munte a unor oieri, mi-au povestit că am fost târât până la uşa lor de un lup… M-au luat în casă şi mi-au frecat mâinile şi picioarele cu o fiertură de ierburi… Când am deschis ochii a sărit şi capacul de lemn al cufărului. Îl aveau şi ei lângă sobă… Şi-acolo, cu lacrimi şiroindu-le pe obraji, cei doi mi-au povestit despre lupul care mă adusese şi mi-au dăruit apoi colierul…
– Ştiţi cumva cum pot ajunge la Piatra Fântânele, la hotelul Dracula? îi întreabă străinul care tocmai se ridicase din aşternut, lăsând picioarele să coboare pe duşumeaua de lemn de lângă pat.
Tremurând, cei doi bătrâni, s-au întors, cu spatele către sipetul deschis, holbându-se la străinul care ajunsese în casa lor fără ca să le ceară să-l primească. Îl adusese până în casă, pe braţe, mai mult mort decât viu, bătrânul Oneţ. Nu era în stare să îngaime nici măcar două vorbe… Se uitau unul la altul, apoi iarăşi către oaspete.
Oaspetele era şi mai nedumerit decât ei.
– Unde sunt? îi întrebă el.
– Dv de unde sunteţi? îl întrebă gazda. Cum de v-aţi rătăcit prin pustietăţile astea?!…
– Nu m-am rătăcit. Şi, speriat dintr-o dată, adaugă: Am avut cu mine şi o gentuţă mică, vişinie. Aţi văzut-o?
– Da, o aveaţi în mână, abia am reuşit să vă descleştăm degetele de pe ea şi să vă putem pune în pat, îi spuse bărbatul.
– Şi unde e? îi întreabă el vădit îngrijorat.
– Uitaţi-o, am pus-o pe masă… Nu vă mai faceţi griji.
– Mai bine luaţi un ceai cald… Şi să mâncaţi ceva, să prindeţi putere… Am pregătit tot ce trebuie… E timp să povestim… Şi pe urmă, pe zi, o să vă ducă omul meu cu ştraiful până la hotelul Dracula.
– Ce e acela ştraif?
– Căruţa trasă de cai; la noi în Bistriţa i se zice ştraif…
Cei doi bătrâni erau descumpăniţi. Nu se gândiseră că vorbele încredinţate lor de moş Vioară se vor adeveri. Şi acum, când totul părea să se împlinească şi omul ce ajunsese la ei în casă fusese recunoscut, apăruse iată un obstacol neaşteptat: oaspetele lor venea dintr-o altă lume, era el însuşi altă lume… Şi nici măcar nu se gândea la norocul ce-i căzuse pe cap. Noroc, oare?! Noi, doar ce am păstrat colierul şi n-a fost uşor. Dar el, cel ales, va trebui să-l folosească. Iar asta e o povară. O piatră uriaşă de dus. Bătrâna mai ales, atât de firească în felul ei de a fi, învăţată cu viaţa aspră de munte, începuse dintr-o dată să gândească. Privea către acea ladă de zestre al cărei capac deschis lăsa să se vadă colierul masiv, de care erau legate mici figurine, toate din aur: coasă, seceră, secure, sapă, hârleţ, furcă, lingură, ulcică, roată…
– Ce te miri, femeie? o potoli bărbatul ei. Au trecut ani cât am stat în vorbă până când ai hotărât să trăim împreună. Tu erai o lume, eu, alta… Şi iată, am devenit una…
Auzisem şi vorbele schimbate între ei, dar n-am stat să le caut de înţelesuri… Pricepusem şi eu, mai mult din gesturi şi priviri, că erau descumpăniţi; nu mă arătasem prea entuziasmat de acel dar care ar fi aşteptat în cufărul lor vechi doar ca să ajung eu acolo. Nu avusesem răgazul să rostuiesc în minte şi în suflet peripeţiile prin care trecusem cu o zi înainte… Toate cele întâmplate păreau nefireşti, fără nici o legătură vizibilă cu lumea din care venisem. Coincidenţe, amintiri ale unor întâmplări de demult, vorbe răzleţe auzite în copilărie, poveştile în care crezusem ca şi cum ar fi fost adevărate şi de care, mai târziu, mă răcisem ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Fără să-mi fi dorit neapărat asta, căzusem într-un fel de capcană. Prea se potriviseră toate… Şi totuşi, dacă mi-aş fi văzut de drumul meu nu ajungeam unde ajunsesem. Nu izbuteam să păstrez firul gândurilor pe un anumit făgaş. Alte întrebări lăuntrice nu-mi dădeau pace. De ce fusesem trimis atunci în acea documentare la Piatra Fântânele? Şi ce-mi veni să plec de unul singur în căutarea unei bătrâne, despre care îmi vorbise colegul din redacţie? N-am avut de lucru! Câţi n-o fac pe vrăjitorii şi vindecătorii ca să poată trăi mai uşor?! Au venit de dincolo, chipurile din Basarabia, cu sutele; şi-au tras chiar şi şcoli de înalte studii paranormale… Astfel de gânduri mi se păreau fără rost, precum pleava ridicată de vânt. Întâmplările erau simple: secerat de oboseală şi spaimă căzusem la ei în poartă şi nu puteau să mă lase acolo. Ar fi trebuit să las lucrurile să curgă în voia lor. Chiar eu îmi dorisem să găsesc o bătrână care să ştie descântece şi leacuri folosite în alte timpuri. Şi-acum, abia ce i-am găsit, şi m-au şi apucat îndoielile. Şi iar mă întorceam la stranietatea acelei întâlniri cu lupul şi felul în care mă adusese la casa izolată de pe munte. Nu, aici nu e lucru curat… Ce-mi spun ei despre sipetul care s-a deschis singur înainte ca eu să mă trezesc e mai degrabă o născocire. Cum aş putea să cred asta?! Ridicat în picioare între pat şi sobă, din locul unde mă aflam, privirile îmi rămăseseră pironite către acel obiect luminos, ce mi se părea viu. Lumina palidă a lămpii cu gaz, o lampă mare cu picior, cum aveam pe vremuri acasă, la Schitul lui Dragoş şi lumina de la o altă lampă de vânt, atârnată de grindă chiar deasupra sobei, se împreunaseră cu lumina roşietică a flăcărilor din sobă, proiectate printr-un ochi deschis al plitei către tavan întorcându-se în lumini şi umbre roşietice pe acel colier, ce aştepta în sipetul deschis. Capacul „lăzii de zestre” era rezemat de peretele opus sobei. Până la perete rămăsese un spaţiu cât să poată intra o pisică ori să pui, la nevoie câteva lemne crăpate… Pe capac şi pe ladă se vedea şi închizătoarea, un dinte încovoiat din lemn care, la închidere pătrundea în lăcaşul săpat în scândura groasă. Sipetul părea destul de încăpător, cât două geamantane mari, suprapuse… Aproape de capac, în partea de sus a lăzii, într-un fel de matriţă încrustată în lemnul închis la culoare, ce făcea corp comun cu pereţii cufărului, se aflau piesele colierului, legate una câte una de acel lanţ de aur care-şi avea şi el locul lui. Oare, ce-o fi sub el?! Colierul nu este decât ispita – fata de împărat. Dar dacă o ei de nevastă moşteneşti şi împărăţia…
– Eu nu sunt decât un căutător de poveşti, mă trezesc vorbind. Caut oameni care au ce povesti şi apoi, la rândul meu, înfăţişez în ziarul la care lucrez, cele aflate…
– Nu mai tot căutaţi alte poveşti, trebuie să daţi viaţă celor pe care le purtaţi în suflet… Dumneavoastră trebuie să scrieţi… Adevăraţii vrăjitori de astăzi lucrează ascunşi; n-au dispărut cum se crede, îi găsim sub cuvintele scriitorilor… Apucaţi-vă şi scrieţi. Daţi-vă drumu’!
Eram de-a dreptul năucit. O femeie simplă îmi făcuse din câteva cuvinte un portret necruţător. Ea n-avea de unde să mă cunoască. După ani şi ani cât lucrasem în presă, alergând de la o temă la alta şi fără să aprofundez nici una, nu mă alesesem cu nimic. Începuturi promiţătoare, abandonate apoi pentru un alt început… Cine să mă oprească din această alergare bezmetică?!… Editorii ori directorii publicaţiilor la care colaboram? Ei aveau doar interesul de a face, cum-necum, ziarul… De multe ori nu-i interesa nici dacă se citeşte sau nu. Ce spunea patronul sau cel care băga banu’ era sfânt… „Dumneavoastră nu sunteţi jurnalist, n-aveţi nimic de-a face cu un astfel de Don Juan, care zboară precum bondarul din floare în floare… El nu duce mai departe polenul, împrăştie doar pleavă… Apucaţi-vă şi scrieţi… Lăsaţi prostiile pentru cei vânduţi… Sunt destui… Dacă-i scuturi mai zdravăn iese din ei colbul maidanului de lângă blocuri. În dumneavoastră însă mustesc poveştile, cum stau primăvara, în livezi pe ramuri, mugurii, gata-gata să plesnească…” îmi spusese, câţiva ani înainte, un mare profesor de la Psihiatrie…
Chinuit de gândurile îngropate în mine, ce dăduseră buzna, toate în acelaşi timp, o aud pe bătrână repetând, ca într-o rugăciune, cele spuse de demult, de mama:
„(…) Să fii sănătos şi curat cum Maica Fecioară te-a lăsat, şi cărţile scrise să fie de leac şi de învăţat, precum apa neîncepută şi ziua netrezită, precum visul ce-abia l-ai visat; să-ţi fie dat colier de aur – cuvântul şi lumina dimineţii – suflet… peste păduri şi lupi să fii împărat…”
M-au trecut fiori, parcă ar fi continuat din afara mea, gânduri ascunse ori vorbele de taină ale psihiatrului din Iaşi, care-mi vorbise pe limba lui despre stările secrete ale cuvintelor… „Ei, coane, îmi spunea el, cuvintele nu sunt cuvinte. Ele se ascund în noi şi lucrează. Sunt la fel ca apa, ca lumina şi aerul… iau câteodată chip de om simplu sau chiar ni se înfăţişează ca o sălbăticiune… Vorbesc despre cuvintele vii, adevărate nu despre cele din cărţi făcute din cărţi, mestecate şi remestecate de cei care se cred cei mai deştepţi şi mai frumoşi şi singurii purtători ai adevărului… Doar viaţa poartă adevărul şi-l ascunde. Şi-l arată în clipe de încercare celor aleşi… La mine, acasă, auzeam mereu pe bătrâni: I-a fost dat… Ei bine, ascultă-mă cu atenţie, coane: Ţi-a fost dat să aduci la lumină tainele astea, nu-ţi mai pierde vremea cu prostiile regurgitate din mintea altora…”
– Doar poveştile ne mai ţin, Domnule, reveni bătrâna, oprindu-l din zborul gândurilor…
Focul ardea cu flăcări vioaie, galben-roşietice, umbrele lor jucau pe grinzi, întorcându-se apoi către misteriosul sipet… Am privit încă odată spre închizătoarea aceea, îngropată în lemnul sipetului. Era asemenea celei de la poarta cea mică de la casa copilăriei din Schitul lui Dragoş; cum de s-a deschis singură?!… Şi n-am apucat să-mi termin gândul; capacul de lemn s-a răsucit sub privirile mele ca şi cum ar fi fost purtat de o mână nevăzută şi sipetul s-a închis, redevenind ce fusese: un trunchi de lemn cioplit şi încrustat, şi afumat de trecerea anilor, aşezat în chip de laviţă între cuptorul-sobă şi peretele încăperii.
*
Toţi trei – bătrânul Oneţ şi nevasta lui şi eu – înţepeniserăm. Mă uitam la ei şi la fel de încurcaţi se uitau şi ei către mine. Parcă ne trezisem din vraja unei poveşti ce se terminase prea repede.
Undeva, afară, se auzi urlet de lup.
– Lupul alb! rosti bătrânul. E acelaşi semnal precum cel dat de lupul care v-a adus pe dumneavoastră. N-am mai auzit niciodată înainte un lup urlând aşa. Doar moş Vioară mi-a povestit despre acest urlet. Şi am crezut că-i doar o poveste.
– Nici o poveste nu e doar poveste, şopti bătrâna, parcă ar fi vrut să-şi dea curaj… Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei acest cufăr deschizându-se şi dacă n-aţi fi văzut şi dumneavoastră, aş fi crezut şi eu ca şi oamenii fără minte că poveştile sunt doar aşa ca să aibă moşii ce povesti nepoţilor.

____________________________
*Textul face parte din volumul La pârâul d(r)acului, aflat în pregătire la editura CODEX AUREUS; copertă şi fotografii de dr. Trestian Găvănescu, AFIAP.

@La-paraul-dacului-A-copy

„ (…) Despe Iftimie Nesfântu, eu nu ştiu mare lucru. Adică mai nimic. Am aflat doar că s-a născut într-un sat din judeţul Bacău, că a învăţat carte, că a lucrat o vreme în cercetare şi că, în cele din urmă, s-a retras în gazetărie. Mai precis spus – cel puţin aşa am înţeles eu – la dragostea care l-a urmărit în permanenţă, ca o umbră. Cu alte cuvinte, tot în cercetare, pentru că, dacă e s-o spunem pe cea dreaptă, ce este, de fapt, gazetăria aşa cum o face el?!… Un altfel de cercetare.
Din această telegramatică schiţă de portret nu transpare, însă, partea cea mai importantă. Literatura. Motivul tăinuirii nu se află în consideraţiile mele, ci în felul în care Iftimie Nesfântu însuşi se autoportretizează, indirect, în cărţile sale. El se sfieşte parcă să ni se înfăţişeze ca scriitor. O face doar pe reporterul, pe analistul, pe investigatorul. Ocolind nuanţa peiorativă a cuvântului, aş îndrăzni să afirm chiar: pe instigatorul. Te îndeamnă – indirect, se înţelege – să-l iei doar drept gazetar. Dar, în fond scrie literatură. Literatură captivantă, de performanţă. Nu mă refer doar la reportajul literar, ci şi la prozele ispititoare, cu întâmplări deosebite, la portretizarea personajelor, la simbolistica şi semnificaţiile ce se desprind din pagini când deplin realiste, când miraculos fantastice, precum şi la arta cu care, din piese diferite, el reuşeşte un angrenaj complex, bine articulat în toate componentele şi, mai ales, admirabil funcţional.” (Vasile Filip, recenzie la volumul: Iftimie Nesfântu – Povestiri despre Dumnezeu)
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*