A DOUA VENIRE

06.04.11 by

PERSONAJE:

SIMEON (primul stâlpnic, bătrân cu barbă)

ANTONIE (discipolul lui Simeon, tânăr)

PAFNUTIE (al doilea stâlpnic, tuciuriu, întruchipare a Diavolului)

PAHOMIE (discipolul lui Pafnutie, tânăr şi tuciuriu)

SCENA 1

(Discipolul Antonie măsoară cu o miră topografică lungimea stâlpului înalt, vag iluminat, din stânga scenei, în vârful căruia este cocoţat Simeon, pe o mică platformă cu balustradă. Mira topografică are o cruce la capătul de sus. Răsărit de soare, lumina creşte uşor, dar numai în stânga scenei.)

ANTONIE: (încântat): Preasfinţite Simeon, stâlpul tău continuă să crească! De ieri până azi s-a mai înălţat c-un lat de palmă. Suntem pe calea cea bună.

SIMEON (plictisit): Nimic nou sub soare, Antonie! Dacă are rădăcini bune, orice copac se apropie de cer, o dată cu pasărea care-l locuieşte. În cazul nostru nu e decât o creştere în credinţă, aşa cum ne-a recomandat Patriarhul, căci altfel nu va mai putea fi salvată ţara asta ticăloasă.

ANTONIE (concesiv): Că bine zici, Preasfinţite. Este destul să priveşti de aici, din Parcul Izvor, către clădirea din apropiere şi să te cutremuri.

SIMEON (acuzator): Fosta Casă a Poporului a devenit Palatul Parlamentului. De-acolo pleacă toate nenorocirile noastre.

ANTONIE (curios): Totuşi, de la cine vine trăsnetul care loveşte copacii înalţi? De la Dumnezeu sau de la Diavol?

SIMEON (nemulţumit): Vezi? Ăsta-i păcatul tuturor discipolilor. Pun prea multe întrebări.

ANTONIE (dând ocol stâlpului): Dintr-un singur motiv, Preasfinţite. Până n-o să-ţi aflu toate tainele, n-am să-ţi pot lua locul pe stâlp, după ce Dumnezeu te va chema la El.

SIMEON (îngăduitor): Atunci decât să rămână stâlpul gol, mai bine o să-ţi spun câte ceva. Cască-ţi bine urechile, că n-o să-ţi reamintesc şi mâine. Dacă stiliţii din vechime au mai fost loviţi de trăsnete, nu înseamnă că nu erau plăcuţi Celui de Sus. Dimpotrivă, li se dăruia, astfel, un semn că misiunea lor s-a încheiat cu bine. Toate semnele care vin din partea cerului sunt de la Dumnezeu. Uiţi că Diavolul a fost izgonit din înalturi?

ANTONIE (gânditor): Ai dreptate, Preasfinţite! În cazul ăsta Necuratul poate lucra doar la rădăcina stâlpului, ca o cârtiţă. Poate chiar acum sapă pe sub noi. Nici nu mă mir. E primăvara lui ’99. Acuşi vine anul 2000…

SIMEON (blajin): Începi să te luminezi, găgăuţă! Când putrezeşte rădăcina, se dărâmă arborele, la prima boare de vânt. Uneori, dacă nu-i luată pe nepregătite, pasărea care-l locuieşte mai are timp să-şi ia zborul şi să se salveze.

ANTONIE (surprins şi tâmp): Păi atunci înseamnă că e un mare privilegiu să fii lovit de trăsnet, căci te iubeşte Dumnezeu.

SIMEON (îngăduitor): Binenţeles. Asta-i în loc de Purgatoriul de la catolici. Purificarea finală, curăţirea prin foc. Gunoaiele de care n-ai scăpat pe stâlp ţi se ard la urmă, ca să te poţi prezenta desăvârşit la Judecată.

ANTONIE (recunoscător): Preasfinţite, Preasfinţite… N-a fost zi lăsată de la Dumnezeu de când te slujesc lângă stâlp în care să nu învăţ câte ceva, bun şi folositor. Dar oare când ai să-mi permiţi să urc şi eu până la tine?

SIMEON (grijuliu): Răbdare, tinere, de-abia au trecut şase luni. Mai ţii minte ce frig era în decembrie? Acum cântă piţigoii. Încă mai ai multe de învăţat. Ucenicia poate să dureze şi ani de zile. Câteodată, te privesc dezamăgit cum dai ocol stâlpului şi mă tem că încă eşti departe de sfinţenie…

ANTONIE (revoltat): Ţie îţi este uşor, Preasfinţite! Te-ai cocoţat pe stâlp şi-ai încremenit, căci n-ai unde să te mişti. Poate te uiţi la ăia din Parlament. Eu, de jos, nu prea îi văd. Eşti imobil ca o statuie, şi-ai trecut deja de primul prag al sfinţeniei prin nemişcare.

SIMEON (competent): Stadiul acesta se numeşte stază, Antonie! Îl poţi atinge şi tu, chiar la rădăcina stâlpului. Stiliţii din vechime nu practicau staza doar pe culmile înalte, bătute de furtuni, ci şi în mlaştini.

ANTONIE (neîncrezător): Eu ştiu ce să spun, Preasfinţite? M-am gândit că stai mereu în picioare ca să nu adormi. Dar în ceea ce priveşte nemişcarea, necesară dobândirii sfinţeniei, te-aş putea contrazice: stilitul Simeon din Sisan a uimit o lume-întreagă prin numărul mare al închinăciunilor, chiar dacă a fost imobilizat pe stâlp 36 de ani. În tot timpul acesta el n-a fost ţeapăn ca o statuie. Toţi martorii care l-au contemplat, pradă perplexităţii, afirmă unul şi acelaşi lucru: spectacolul întrecea orice închipuire, tulburând conştiinţele.

SIMEON (dus pe gânduri): Ştiu despre ce-i vorba. Acel stâlpnic alterna staza cu închinăciunea. Când se apleca până la scândurile platformei de pe stâlp, când rămânea nemişcat, ore în şir. Câţiva idioţi, din mulţimea pelerinilor, i-au numărat amuzaţi închinăciunile dintr-o singură zi. Ghiceşti câte-au fost?

ANTONIE (precaut): Câteva sute?

SIMEON (atotştiutor): Nu eşti departe: 1244, de dimineaţa până seara!

ANTONIE (visător): Când te gândeşti că era vizitat de pelerini veniţi din cele patru zări ale antichităţii… Pe noi nu ne vizitează nimeni, căci ne-am plasat într-o zonă interzisă. Este secretul Patriarhului. Suntem arma lui secretă, căci monahia de orice fel rămâne punctul de forţă al ortodoxiei.

(Jeturi de lumină bântuie stâlpul, ca din cer)

SIMEON (nerăbdător): Ce mai ziceau martorii care l-au văzut pe Simeon din Sisan? Reîmprospătează-mi memoria.

ANTONIE (prompt): Theodoret din Cyr zicea că era atât de multă lume acolo încât i se părea un ocean de oameni. Fluviile din oceanul acela erau seminţiile lumii: armeni, persani, evrei, iberi, etiopieni şi chiar călători din Occident. Dacă nu erai atent, riscai să fii sufocat, în înghesuială. Pelerinii îl contemplau pe stâlpnic şi noaptea. Aveau ce vedea. Sărmanul stătea toată noaptea în picioare, nemişcat, cu mâinile ridicate către cer, până la răsărit. Zic unii că nu închidea ochii niciodată, nemaiavând nevoie de odihnă.

SIMEON (iritat): Fabulaţii, Antonie, fabulaţii… Ţi-am spus mai devreme că încă ai multe de învăţat. Staza este doar începutul drumului către sfinţenie. Primul prag, cum ziceai tu. Problema este că imediat ce ai dobândit sfinţenia trebuie să-i aduci mulţumire lui Dumnezeu pentru că te-a ales şi te-a chemat. M-aş apleca şi eu, de mai multe ori pe zi, dar deocamdată sunt prea gras. Trebuie să mai slăbesc.

ANTONIE (perfid): Simeon din Sisan era atât de slab încât putea să-şi atingă degetele de la picioare cu fruntea.

SIMEON (tracasat): Da, numai că acela se hrănea doar o dată pe săptămână. Ştii prea bine că eu încă n-am învins foamea.

ANTONIE (admirativ): Cum să nu? În unele zile te-am văzut cum rodeai lemnul balustradei, până ţi-ai însângerat gingiile…

SIMEON (nemulţumit): Şi ce-am câştigat? Tot îmi ghiorăie maţele…

ANTONIE (afectuos): Păi acesta este şi principiul ascezei: să înfruntăm cea mai puternică înclinaţie a noastră şi s-o învingem.

SIMEON (plictisit): Ştiu, găgăuţă, ştiu… Ca să fii un adevărat stilit trebuie să ai cel mai mare dispreţ faţă de trup. Stâlpnicia este un mod de renunţare la simţuri şi pasiuni, adică o părăsire a lumii. Numai aşa îţi poţi suspenda gândirea, ca să te concentrezi suficient pentru a te apropia de Dumnezeu.

ANTONIE (admirativ): Bag seamă că stâlpul parcă te împinge în sus, către cer, ca şi cum tu, biet muritor, ai deveni o prelungire a stâlpului…

SIMEON (ca în transă): Eu cred că doar aşa poţi dobândi fericirea, mai presus de orice dureri fizice sau morale.

ANTONIE (inocent): Şi n-ai să mai cobori niciodată de pe stâlp?

SIMEON (hotărât): Nu! Voi rămâne aici până la moarte!

ANTONIE (viclean): Şi dacă-ţi ordonă Patriarhul să cobori? Dacă-ţi schimbă misiunea?

SIMEON (apocaliptic): De pe stâlpul acesta doar Dumnezeu mă mai poate lua! Dar în sus, nu în jos…

ANTONIE (dezamăgit): Atunci o să-mi fie cam greu să aştept atâţia ani, până când să-ţi iau locul. Când am fost trimis să te slujesc, mi s-a spus că stâlpnicia este cea mai tulburătoare experienţă interioară. Mi s-a prevestit o fericire de nedescris, dar nu mi-am închipuit că va trebui să-mi petrec viaţa lângă un stâlp. Lângă stâlp şi nu pe stâlp…

SIMEON (nepăsător): Riscul tău! S-ar putea să mori înaintea mea, şi să n-ajungi niciodată până în vârful stâlpului. Cum o vrea Dumnezeu. Însă dacă ai, totuşi, chemare, o să ajungi şi tu pe stâlp. Ştii cum spune Scriptura: mulţi chemaţi, puţini aleşi! Ca să fii ales, trebuie să convingi că meriţi, că ţi se cuvine. Ce-ai făcut pentru asta până acum? Aproape nimic! Toată ziua te văicăreşti lângă stâlp, ca o babă…

ANTONIE (sincer): E adevărat că uneori îmi vine să te părăsesc…

SIMEON (revoltat): Nătărăule! Cu atât mai aspră îţi va fi judecata, dacă ai plecat pe un drum, către Dumnezeu, şi apoi renunţi.

ANTONIE (întristat): Ştiu, Preasfinţite, dar câteodată nu mai pot să îndur. Şi eu sufăr de foame ca şi tine. Încă n-am reuşit să înving animalul din mine. Mi-e greu să trăiesc numai cu pâine şi apă.

SIMEON (înfuriat): Atunci trebuie să-ţi reamintesc o pildă pe care am preluat-o de la catolici, în perioada cât mi-am îndeplinit misiunea în Transilvania. Când m-a trimis Patriarhul, să nu pierdem bisericile. Se zice că era un creştin, care mergea pe-un drum, traversând un câmp. Ducea în spate o traistă cu cartofi. În timp ce păşea, se certa cu Dumnezeu: “Cum, Doamne, atâta îmi dai mie? Doar amărâţii ăştia de cartofi cruzi?” Păşea bombănind, curăţa câte-un cartof cu briceagul, aruncând cojile peste umăr, şi ronţăia cartoful crud, să-şi păcălească foamea. La un moment dat a întors capul, întâmplător, şi a observat uluit că în urma lui păşea alt om, care culegea cojile şi le mânca. Abia atunci şi-a luminat faţa într-un surâs: “Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dăruit un cartof întreg, şi nu doar cojile lui…” Apropo, mai e mult până la amiază? Mi s-a făcut dor de coşul acela cu pâine şi apă…

ANTONIE (calm): Răbdare, Preasfinţite, în curând ni se va da, prin gaura aceea din gard. Mai roade balustrada, că azi avem porţii micşorate. Cât a trăit Simeon din Sisan?

SIMEON (şiret): Iarăşi te gândeşti când o să-mi iei locul. Mai durează, fiule. Simeon a trăit 70 de ani, din care 36 pe stâlp. Când gloata de pelerini a simţit că i se apropie sfârşitul, a început o mare vânzoleală lângă stâlp. Se băteau între ei, care să fie mai aproape, când va fi scoborât sfântul de pe stâlp. Relicvele lui erau la mare preţ.

ANTONIE (nesigur): Am auzit că dacă stăpânirea n-ar fi adus 600 de soldaţi din Antiohia, ca să-i protejeze trupul, Simeon ar fi fost sfâşiat de nebunii aceia de pelerini. Relicvele lui s-au vândut cu sume imense.

SIMEON (visător): Tot ce se poate. Probabil că aşa se va întâmpla şi cu mine…

ANTONIE (prevăzător): Atunci trebuie să am grijă ce-o să fac cu trupul tău, după ce-ai să mori. Preferi să fii îmbălsămat, ca o mumie, plăcut mirositor şi după sute de ani, ori să fii transformat în relicve? Mulţimea te va devora. Se vor da lupte grele pentru un petec de haină sau vreun oscior din trupul tău.

SIMEON (parşiv): Şi dacă ar fi invers? Dacă tu vei fi cel sfârtecat, încă de viu? Ar fi destul să le spun tuturor care vor năvăli mâine în parcul acesta, cu aprobarea Patriarhului, că am schimbat locurile între noi, cu o seară în urmă…

ANTONIE (înfricoşat): Nu s-ar cuveni, Preasfinţite, să-mi joci un astfel de renghi. Ar însemna să păcălim o lume întreagă. Lasă-mă să ajung precum Daniel – celebrul ucenic al lui Simeon din Sisan.

SIMEON (superior): Ai vrea tu, găgăuţă, ştiu că ai vrea să fii precum Daniel. Ai vrea tu, măcar faima lui. Ăla a dus stâlpnicia din Siria până-n Bizanţ, de-au ajuns să i se închine până şi împăratul Leon, cu împărăteasa Eudosia. Amândoi i-au cerşit binecuvântarea.

ANTONIE (curios): Şi-a întrecut maestrul?

SIMEON (enigmatic): Ca număr de ani, da, că a trăit 84, dar pe stâlp mai puţin, doar 33… Aşa că nu-ţi fă iluzii, n-ai să mă întreci niciodată.

ANTONIE (răzbunător): Dar nici tu, Preasfinţite, n-ai să ajungi ca adevăratul Simeon…

SIMEON (râzând): Păi de ce, găgăuţă? Ce nu-i în regulă?

ANTONIE (victorios): Viermii, Preasfinţite, viermii! Încă n-ai făcut viermi.

SIMEON (amuzat): De unde păcatele mele, să apară mişcătorii, dacă eu încă n-am răni şi plăgi deschise? N-am puroi, n-am viermi.

ANTONIE (nemulţumit): De, încă nu te-a bătut destul vântul, şi te-a plouat prea puţin. Cum vrei să putrezeşti, fără vânt şi fără ploi? Deocamdată te usucă soarele.

SIMEON (înfuriat): Ei şi ce, dacă n-am viermi n-o să ajung sfânt?

ANTONIE (neîncrezător): Nu prea! N-o să mă simt discipolul tău cu adevărat până când n-o să-ţi trimit în coşul cu mâncare şi viermii care-ţi cad pe lângă stâlp. Aşa făcea Antonie cel adevărat, cu Simeon cel adevărat. Noi suntem doar nişte cópii nereuşite, falsuri, făcături.

SIMEON (agresiv): Da, da, pricep unde baţi. Vrei să mă auzi spunând şi eu viermilor, după ce-i repun pe hoit: “Luaţi şi mâncaţi, ceea ce Dumnezeu v-a dat să mâncaţi…” Eşti un hoţoman, Antonie, şi tocmai de aceea ai să putrezeşti înaintea mea. Pe tine au să te mănânce viermii primul, nu pe mine…

ANTONIE (parşiv): Iartă-mă, Preasfinţite, să nu crezi că-ţi doresc să mori mai repede, dar nu prea pricep rostul nostru, sau sensul a ceea ce facem. E mult mai confortabil traiul într-o mănăstire oarecare.

(Dangăt de clopot. Antonie trage cu o funie coşul cu pâine şi apă din culise, până lângă stâlp).

SIMEON (autoritar): Mai aşteaptă, că încă nu mâncăm. Acum postim. Trebuie să te supui ordinelor. Ai uitat că facem parte din planul secret al Patriarhului? Şi apoi, mai e vorba şi de ce facem cu sufletele noastre, al căror stăpân trebuie să fie doar Dumnezeu.

ANTONIE (tracasat): Şi totuşi, ce aşteptăm noi aici?

SIMEON (misterios): O să-ţi dezvălui ceva mai încolo, Antonie, la timpul potrivit. Încă nu eşti pregătit să afli. Nu-ţi pierde răbdarea. În final vei fi mulţumit. Şi apoi, ce ştii tu, găgăuţă, despre adevărata stâlpnicie? Crezi că-i o glumă, crezi că poate fi o farsă? Află că s-a practicat doişpe secole.

ANTONIE (naiv): Ştiu, Preasfinţite, dar nu-mi amintesc cum a început. Care a fost primul cu ideea?

SIMEON (părinteşte): Norocul tău că eşti primul meu ucenic. Altfel nu ţi-aş tolera atâtea întrebări prosteşti, căci bag seama nu prea ţi-a plăcut cartea.

ANTONIE (mieros): Mi-a plăcut, dar de când sunt aici, lângă tine, la rădăcina stâlpului, aproape c-am uitat tot ce-am învăţat. Foamea îmi ia minţile.

SIMEON (zâmbind galeş): Prostovanule! Roade şi tu lemnul, şi-o să-ţi revină memoria. N-ai auzit, oare, de Sfântul Eusebiu, care a întemeiat mânăstirea Teleda, de lângă Alep? Omul ăsta a stat 40 de ani priponit în lanţuri, atât la gât, cât şi la brâu. Imaginează-ţi cum e să fii mereu aplecat, timp de 40 de ani. Fără să te mişti, fără să vezi nici soarele, nici stelele…

ANTONIE (docil): Înţeleg, Preasfinţite, însă Eusebiu nu s-a cocoţat pe stâlp. A fost doar un călugăr terestru, foarte terestru…

SIMEON (arţăgos): Dacă vrei alt exemplu, bagă-ţi nasul în documentele mânăstirii siriene “Sfântul Maron”. Vei descoperi, acolo, povestea unuia care a stat legat de lanţ, în vârful unui pom. I se spunea “sfântul din chiparos”. Când cădea din pom, împins de Diavol, rămânea atârnat de lanţ zile în şir. Se bălăngănea aiurea, până când se găsea câte un trecător binevoitor, care să-l urce la loc.

ANTONIE (bănuitor): Şi vrei să mă faci să cred că de la exemplul amărâtului ăla din chiparos s-au ivit stiliţii din toată lumea? Eu tot nu pot realiza care era adevăratul motiv pentru care trebuia să te cocoţezi pe stâlp.

SIMEON (batjocoritor): Dacă nu te duce mintea… Parcă ţi-am spus şi mai devreme: ca să întrerupi orice legătură cu lumea şi să fii mai aproape de cer.

ANTONIE (năucit): Dacă-i aşa, atunci la ce-ţi mai trebuie un discipol?

SIMEON (înveselit): Ca să-mi dea de mâncare şi să nu mor de foame!

(Antonie face un gest să-i trimită coşul sus, dar Simeon îl refuză zâmbitor, cu degetul ridicat.)

ANTONIE (dezamăgit): Doar pentru asta vrei discipoli?

SIMEON (afectuos): Fireşte că nu. Se cuvine să am şi-un urmaş. Stâlpnicia trebuie dusă înainte. Ai să fii copilul meu de suflet, că de alţii n-am voie să fac.

ANTONIE (pesimist): Iar îmi ghiorăie maţele. Coşul ăla îmi face cu ochiul. De, ispita. Crezi că dacă flămânzim aşa ai să fii în stare să trăieşti 36 de ani pe stâlp, ca adevăratul Simeon?

SIMEON (optimist): Da! Chiar cred că am să trăiesc mai mult.

ANTONIE (rozând lemnul, nebun de foame): Pentru mine tot rămâne un mister. Adevăratul Simeon, modelul nostru, cum a ajuns pe stâlp? S-a urcat de la bun început? Sau l-o fi trimis şi pe el vreun Patriarh, cu vreo misiune orecare?

SIMEON (minunându-se): Doamne, de ce mi-ai trimis un handicapat să mă slujească? Nu-mi puteai găsi unul mai isteţ? Păi tu, blegule, nu cunoşti nici noţiunile elementare. Simeon din Sisan a fost fiul unui păstor. După ce a umblat cât a umblat cu oile, cum umblau şi ai noştri, ştii tu, mioriticii atât de huliţi astăzi, până la urmă a ascultat de chemarea lui Dumnezeu. A visat că trebuia să sape tot mai adânc la fundaţia unei case (…) În final a ajuns la mânăstirea Teleda, lângă Alep. După un timp, stareţul l-a izgonit, nejustificat. Vezi Doamne, fostul oier îşi exagera ardoarea maceraţiilor. Purtase o haină din frunze răsucite de palmier, care-l tăiaseră peste tot.

ANTONIE (triumfător): Şi tu ai vrut să mă izgoneşti pe mine, nu-ţi mai aminteşti? M-ai acuzat că mă dau de prea multe ori cu capul de stâlp, şi c-au să-mi crească nişte coarne, din prea multe cucuie…

SIMEON (galeş): Măcar de te-aşi fi izgonit cu adevărat şi ai fi plecat şi tu brambura, precum adevăratul Simeon…

ANTONIE (perplex): Unde să plec, Preasfinţite? Ar râde lumea de mine, că ţara asta n-a prea văzut călugări rătăcitori…

SIMEON (dus pe gânduri, în timp ce roade balustrada): Să te fi dus şi tu pe un munte, cum a făcut Simeon, şi să te legi cu un lanţ de o stâncă, să fii propriul tău captiv, ani de-a rândul…

ANTONIE (revoltat, rozând stâpul, în timp ce împinge cu picioarul coşul cu merinde, cât mai departe): De aia l-a ironizat Patriarhul Antiohiei că se bizuie mai mult pe lanţ decât pe propria-i voinţă?

SIMEON (sec): De-aia! Dar tot răul înspre bine. Căci atunci Simeon s-a înfuriat şi s-a cocoţat pe-un stâlp înalt de cinci metri. N-a mai coborât de acolo până la moarte, decât ca să se urce pe alţi stâlpi mai înalţi: unul de şase şi altul de unşpe metri…

(Reflectoarele fixează diverse înălţimi în fundal.)

ANTONIE (viclean): Preasfinţite, Preasfinţite… Vrei să mă faci să cred că el a fost singurul mare stilit rămas în istorie? N-au mai existat, oare, şi alţi stâlpnici celebri, de teapa lui? Sau stiliţii erau nişte mari anonimi?!

SIMEON (bănuitor, scuipând o aşchie din balustradă): Parcă ai vrea să mă pui la încercare, să vezi ce şi cât ştiu. Sau poate că ştii şi tu, pehlivanule, dar numai faci pe prostul, să te audă microfoanele de prin pomii ăştia, din parc.

ANTONIE (mirat): Ale cui or fi, ale Patriarhului sau ale S.R.I.-ului?

SIMEON (enervat): Ale cui trebuie, nătărăule, nu e grija ta! Sunt şi camere video, nu numai microfoane. Dar să nu-mi pierd şirul. Fireşte că stâlpnicia mai are nişte monştri sacri, cum zic tinerii aştia nebuni de iubesc rock-ul. A mai fost Alipie, care a trăit 99 de ani, din care 29 pe stâlp, şi Luca din Efes. Documentele spun că ăsta este cel mai mare dintre toţi stiliţii. A trăit 100 de ani, din care jumătate pe stâlp, spânzurat în văzduh. Arată-mi un singur exemplu asemănător, în ziua de azi.

ANTONIE (neputincios): Ţi-aş arăta, Preasfinţite, ţi-aş arăta, dacă ar fi mai multă credinţă. Din păcate, în zilele noastre, cred că Diavolul se autoclonează, şi credinţa e-n scădere. De ce nu clonăm şi noi nişte sfinţi, să biruim forţele răului?

SIMEON (iritat): Întreabă-l pe Patriarh! Eu doar îi execut ordinele, nu pot răspunde în numele lui. Că tot spuneai de clone… Într-adevăr, pe timpuri nu avea importanţă pe unde erau răspândiţi stiliţii, că nu era împărţită geografia, ca acum. Important era câţi erau… În secolul V, la Ghetsimani s-a înfiinţat prima “Mânăstire Aeriană”, de o sută de stâlpnici. O sută, Antonie, imaginează-ţi o pădure de stâlpi, cu câte un suflet în vârf. Câteva secole mai târziu, stiliţii s-au regăsit în istorie organizaţi în adevărate colonii, de sute şi mii de stâlpi, sub conducerea câte unui stareţ…

ANTONIE (parşiv): Preasfinţite, iartă-mi, totuşi, ignoranţa. Ce aşteptau, oare, toţi stâlpnicii aceia? Căci viaţa pe stâlp îi o aşteptare…

SIMEON (batjocoritor): A Doua Venire, prostule, exact ceea ce facem şi noi, acumAşteptăm A Doua Venire

ANTONIE (dezamăgit): Din câte se vede toţi au aşteptat în zadar, clonaţi sau nu, căci A Doua Venire nu s-a produs…

SIMEON (dispreţuitor): Zevzecule, A Doua Venire se poate produce oricând, în orice clipă, în sufletul tău! Chiar dacă n-o vezi, poţi s-o simţi, idiotule! Trebuie neapărat să-L zăreşti pe Isus, sosind cu crucea pe umăr, pe nourii cerului? Înainte de asta nu trebuie să-L primeşti în inima ta? Cum crezi că o să revină pentru o lume întreagă, dacă lumea aceea nu-L va dori? Cu cât îl vom aştepta mai mulţi, cu atât mai repede se va reîntoarce…

ANTONIE (ofuscat): Ştii ceva, Preasfinţite? Habar n-am ce i-o fi spus Isus, Patriarhului, dar am auzit că s-a mai urcat unul pe-un stâlp. Pe aici, prin preajmă, nu departe de noi. Încă nu l-am văzut, dar îl simt. Presupun că-i chiar lângă noi, şi nu-mi miroase-a bine. Miroase chiar a pucioasă. Poate că nu-l văd că-i prea mare ceaţa asta a înserării. Ţara asta continuă să plutească-n ceaţă…

(Lumina începe să scadă treptat, apune soarele.)

SIMEON (evlavios): Ar fi bine dacă ar fi doar ceaţă, dar eu cred că-i întuneric, în continuare ÎNTUNERIC. Nu te teme, dacă mai e vreun stâlpnic lângă noi, nu-i nici o supărare, c-aşa-i şi-n capitalism, în lumea liberă şi civilizată: concurenţă! Câştigă cel mai bun.

ANTONIE (neliniştit): O fi, Preasfinţite, cum spui, dar nu uita că Dumnezeu schimbă mereu sensul istoriei, în funcţie de evoluţia oamenilor. Presupun că are pregătite zeci de mii de variante în ceea ce priveşte destinul omenirii.

SIMEON (persiflant): Da, găgăuţă, întâi le-a gândit şi apoi le-a introdus în calculatorul lui gigantic. A conceput un program în care oricare din variante este parcursă nu se mai repetă şi automat iese din joc. Ştiu unde baţi: când se vor epuiza toate variantele, şi va mai rămâne doar una, atunci se va produce A Doua Venire a lui Isus pe pământ.

ANTONIE (căscând obosit): Mi-ai ghicit gândul, Preasfinţite, că nu degeaba ai fost urcat pe stâlp. Am aflat că ai fost ales dintre foarte mulţi candidaţi. Însă ştii ce rămâne fascinant? Concepţia jocului. Mi se pare ceva tainic şi miraculos.

SIMEON (triumfător): Păi ce credeai? Oricare din variante conduce la împlinirea celor profeţite în Evanghelii, astfel încât omul să nu se poată sustrage Planului Divin.

ANTONIE (suspicios, în timp ce se pregăteşte de culcare): Nu fi atât de sigur! Poate că în revers, şi Diavolul are pregătite zeci de mii de variante de distrugere a lumii.

SIMEON (căscând obosit): Mai va! Ticălosul nu mai are timp. Timpul lui s-a scurtat. A Doua Venirea este foarte aproape. Presimt că se va întâmpla chiar mâine. Aici la noi, în România.

(Lumina se estompează, vârful stâlpului dispare. Mai este luminat puţin doar coşul cu pâine şi apă, de la rădăcina stâlpului, lângă care a adormit Antonie.)

SCENA 2

(Discipolul Pahomie măsoară cu o miră topografică lungimea stâlpului nu prea înalt, vag iluminat, din dreapta scenei. Pahomie este cocoţat în vârful stâlpului, pe o mică platformă cu balustradă; mira lui topografică are două coarne în vârf. La rădăcina stâlpului este tolănit Pafnutie, lângă un televizor, vrafuri de ziare, sticle cu băutură şi cartuşe de ţigări.)

PAHOMIE (dezamăgit): Preîntunecate Pafnutie, stâlpul tău continuă să scadă! De ieri noapte până acum s-a mai micşorat c-un lat de palmă. Suntem pe calea cea rea!

PAFNUTIE (plictisit): Nimic nou sub întuneric, Pahomie! Dacă are rădăcini slabe, orice copac se surpă şi intră în pământ, o dată cu nenorocitul care-l locuieşte. În cazul nostru nu e decât o creştere în necredinţă, aşa cum ne-a recomandat Luciferul. Altfel, n-ar putea fi distrusă ţara asta prea credincioasă.

PAHOMIE (concesiv): Că bine zici, Preaîntunecate. Este destul să priveşti de aici, din Parcul Izvor, către clădirea din apropiere, şi să te minunezi.

PAFNUTIE (triumfător): Fosta Casă a Poporului a devenit Palatul Parlamentului, sursa tuturor bucuriilor noastre. Exact cum a dorit Împuşcatul!

PAHOMIE (sceptic): Atunci de unde vine cutremurul care cuprinde chiar şi rădăcinile copacilor? De la smaraldul verde, din fruntea lui Lucifer, sau de la Dumnezeu?

PAFNUTIE (nemulţumit): Vezi? Ăsta-i păcatul tuturor discipolilor. Pun prea multe întrebări.

PAHOMIE (agitându-se pe stâlp, sub licărirea rară a unui stroboscop): Dintr-un singur motiv, Preanecuratule! Până n-o să-ţi aflu toate tainele, n-o să-ţi pot lua locul la rădăcină, după ce Belzebut te va chema la el.

PAFNUTIE (concesiv): Atunci decât să rămână rădăcina seacă, mai bine o să-ţi spun câte ceva. Cască-ţi bine urechile alea clăpăuge, că n-o să-ţi reamintesc şi mâine. Dacă diavolii din vechime au mai fost loviţi de cutremure, nu înseamnă că nu i-au fost plăcuţi lui Lucifer. Dimpotrivă: li se dăruia, astfel, un semn că misiunea lor s-a încheiat cu bine. Sau altfel spus, că au fost la micimea aşteptărilor. Trebuie luate în considerare numai semnele care vin din străfundurile pământului. Uiţi că Dumnezeu a fost izgonit din tenebre? Lui i-a rămas Cerul, dar Pământul îi al nostru…

(Li se dă un semn, ca un mic cutremur.)

PAHOMIE (gânditor): Ai dreptate, Preadestrăbălate! Dar şi Dumnezeu poate lucra peste tot, de-a lungul stâlpului, ca o pasăre luminoasă. Poate chiar acum luminează peste noi şi nu vedem.

(Jeturi verticale de lumină se târăsc pe stâlp.)

PAHOMIE (gânditor): Nici nu mă mir. E primăvara lui ’99. Acuşi vine anul 2000. Apocalipsa, Preaîntunecatule, Apocalipsa. De când o clocim şi o aşteptăm. Va fi neagră ca şi noaptea asta. Mai groaznică decât a scris-o Ioan…

PAFNUTIE (rânjind): În sfârşit, începi să te întunericeşti, găgăuţă! Când moare coroana, din lipsă de lumină, se dărâmă arborele la prima boare de vânt. De cele mai multe ori, dacă îi luat pe nepregătite, corbul care-l locuieşte nu mai are timp să se salveze, şi intră şi el în pământ, laolaltă cu arborele. Dar înainte de Apocalipsă va fi şi o eclipsă. Atunci vom speria multă lume. Mai ales pe ăştia din ţara asta…

PAHOMIE (surprins şi tâmp): Eu cred că-i un mare privilegiu să intri în pământ, după ce te-a biciuit un pic de lumină, căci te doreşte Lucifer…

PAFNUTIE (îngăduitor): Binenţeles! Asta-i în loc de prima ardere în cazanul cu smoală. Deluminarea finală, curăţirea prin pucioasă. Ştii tu, miroşi un pic de sulf. Lumina de care n-ai scăpat deasupra rădăcinii stâlpului va fi înăbuşită până la urmă, astfel încât să te prezinţi desăvârşit la Judecata Finală.

(Sub stâlp joacă flăcări, într-un nor de pucioasă.)

PAHOMIE (recunoscător): Preaîntunecate, Preaîntunecate… N-a fost noapte lăsată de la Lucifer, de când te slujesc pe stâlp, în care să nu învăţ ceva rău şi distrugător. Dar oare când ai să-mi permiţi să cobor şi eu până la tine?

PAFNUTIE (grijuliu): Răbdare, tinere, de-abia au trecut şase luni! Mai ţii minte ce cald era în decembrie? Acum cântă cucuvelele. Încă mai ai multe de învăţat. Ucenicia poate să dureze şi ani de zile. Câteodată te privesc dezamăgit cum stai lejer pe stâlp, fără să prea înfuleci din bunătăţi, şi mă gândesc că încă eşti departe de păcătoşenie…

PAHOMIE (revoltat): Ţie îţi este uşor, Preaîntunecate! Te-ai tolănit la rădăcină, şi te lăfăi cum vrei. Pârţâi toată ziua, şi te holbezi la ăia din Parlament. Eu, de sus, nu prea-i văd bine, sunt mărunţi ca nişte furnici. Aşa că ce-ţi pasă, ai trecut de mult primul prag al nesimţirii… Televizor, reviste porno, ţigări şi macheală, ce mai, te-ai împlinit.

PAFNUTIE (competent): Stadiul acesta se numeşte păcătoşenie absolută, Pahomie, şi-l poţi atinge şi tu, chiar în vârful stâlpului. Diavolii din vechime nu păcătuiau doar în mlaştinile împuţite de pucioasă, ci chiar şi pe culmile munţilor. Ai un telefon în buzunar, de ce nu-l foloseşti? Formezi din alea cu opt-nouă, opt-nouă…

PAHOMIE (neîncrezător): Eu ştiu ce să spun, Preaîntunecate? M-am gândit că stai mereu tolănit ca să nu dai impresia că ai fi treaz. Dar în ceea ce priveşte trândăvia necesară dobândirii nesimţirii, te-aş putea contrazice: au fost unii diavoli care au trândăvit şi sute de ani, uimind o lume întreagă. Toţi martorii care i-au contemplat, pradă perplexităţii, afirmă unul şi acelaşi lucru: spectacolul întrecea orice închipuire, tulburând conştiinţa multora.

PAFNUTIE (dus pe gânduri, în timp ce bea şi fumează): Ştiu despre ce-i vorba. Acei diavoli combinau trândăvia cu nesimţirea. Mâncau, beau şi apoi se dezmăţau ore în şir. S-au găsit destui tâmpiţi care să-i admire şi să facă la fel.

PAHOMIE (visător): Sute şi mii din toate zările lumii ăsteia. Dar deocamdată pe noi nu ne vizitează nimeni, căci ne-am plantat într-o zonă interzisă. Suntem în stand-by. Este secretul Luciferului. Rămânem arma lui secretă, opusul binelui. Aşteptăm un nou Michael Jackson, care să corupă un ocean de minori. Pedofilie, pedofilie, dragă-mi eşti tu mie… Câţi s-au sufocat numai vrând să-l vadă. Iată cum se poate împânzi răul…

PAFNUTIE (iritat): Fabulaţii, Pahomie, fabulaţii! Ţi-am spus mai devreme că încă ai multe de învăţat. Trândăvia este doar începutul drumului către nesimţire, primul prag – cum ziceai tu sau un alt ucenic al întunericului. Problema este că imediat ce ai dobândit nesimţirea, trebuie să-i aduci mulţumire lui Lucifer, cu o nesimţire şi mai mare, pentru că te-a ales şi te-a chemat. Ştii tu, cum făceau templierii cu Baphomet. Aş înţepeni şi eu, de mai multe ori pe noapte, dar încă sunt prea slab. Trebuie să mă mai îngraş…

PAHOMIE (săritor): Acum câteva sute de ani, un înaintaş de-al nostru nici măcar nu mai putea duce mâna la gură, ca să mai înfulece de prin bunătăţile de lângă el.

PAFNUTIE (scârbit): Cred şi eu, atunci era bunăstare, nu ca acum, că te omoară sinteticile şi chimicalele! Ştii prea bine că eu am învins de mult saţietatea, pentru mine nu mai este o problemă. Altceva contează: cantitatea de Extazis! Pastiluţa, pastiluţa…

PAHOMIE (admirativ): Cunosc, cunosc… Te-am văzut în extaz nopţi de-a rândul, când scurmai la rădăcină, doar-doar vei intra mai repede în tenebre…

PAFNUTIE (nemulţumit): Şi ce-am câştigat? Încă nu sunt suficient de păcătos ca să fiu primit acolo.

PAHOMIE (prietenos): Păi ăsta-i şi principiul nesimţirii noastre: să-i dăm curs în orice împrejurare şi să ne lăsăm învinşi de orice tentaţie…

PAFNUTIE (plictisit): Ştiu, găgăuţă, ştiu. Ca să fii cu adevărat diavol, trebuie să ai cea mai mare dragoste faţă de trup. Diavolia este un mod de exacerbare a simţurilor, sau altfel spus, de a îmbrăţişa lumea. Numai aşa îţi poţi dezvolta raţiunea de-a fi, adică hedonismul. Altfel nu te poţi apropia de Lucifer. Stâlpul ăsta parcă mă tot împinge-n jos, ca şi cum prin rădăcină, aş deveni prelungirea lui negativă. Eu cred că doar aşa poţi dobândi perfecţiunea, mergând tot mai jos, decăzând şi mereu decăzând…

PAHOMIE (inocent): Şi n-ai să mai urci niciodată pe stâlp, mai aproape de cer?

PAFNUTIE (hotărât): Nu! Voi intra până în străfundul Iadului. Tot în jos, Pahomie, tot în jos. Acolo-i locul nostru.

PAHOMIE (perfid): Şi dacă-ţi va ordona Luciferul să urci pe stâlp? Dacă-ţi schimbă misiunea?

PAFNUTIE (mieros): Voi accepta, fiule, voi accepta, dar numai în jos, nu şi în sus…

PAHOMIE (dezamăgit): Atunci o să-mi fie cam greu să aştept atâţia ani, până când o să-ţi iau locul. Când am fost trimis să te slujesc, mi s-a spus că asta va fi cea mai mârşavă experienţă exterioară. Ar fi urmat să descopăr o nesimţire de nedescris, dar nu mi-am închipuit că va trebui să-mi petrec nopţile pe un stâlp, în bătaia unor lumini aprinse brusc din cer. Pe un stâlp şi nu sub stâlp…

PAFNUTIE (nepăsător): Riscul tău! S-ar putea să mori înaintea mea, şi să n-ajungi niciodată până-n străfundul stâlpului. Cum o vrea Lucifer. Dar dacă ai, totuşi, chemare, o să ajungi şi tu dedesubt. Ştii cum se spune: puţini chemaţi, mulţi aleşi! Ca să fii ales, trebuie să convingi că meriţi, că ţi se cuvine. Ce-ai făcut tu pentru asta, până acum? Aproape nimic. Nici măcar n-ai consultat manualul de perversiuni de orice fel. Toată noaptea te văicăreşti pe stâlp, ca o babă zăludă…

PAHOMIE (descurajat): E adevărat că uneori îmi vine să te părăsesc…

PAFNUTIE (revoltat): Nătărăule! Cu atât mai aspră îţi va fi pedeapsa, dacă ai plecat pe drumul păcatului şi apoi te răzgândeşti. Fărădelegea trebuie să-o adânceşti. Din păcat în alt păcat…

PAHOMIE (întristat): Ştiu, Preîntunecate, dar câteodată nu mai pot să îndur. Şi eu sufăr de îmbuibare, ca şi tine. Încă n-am reuşit să înving omul bun din mine. Mi-e greu să trăiesc cu atâtea bunătăţi care-mi vin în vârful stâlpului…

PAFNUTIE (înfuriat): Atunci trebuie să-ţi reamintesc exemplul pe care l-am preluat de la unii preoţi, în România. Nu ierta nimic. Câte femei prinzi, fă-le felul! Jecmăneşte-i pe credincioşi, îmbată-te cât mai des, dacă poţi dă şi cu pumnul, fură, minte şi înşeală. O viaţă are omul. Popia-i un serviciu oarecare, de ce să nu tragem toate foloasele? Dacă ne reclamă careva, doar ne mută dintr-o parohia într-alta. Apropo, mai e mult până la miezul nopţii? Mi s-a făcut dor de puţin dezmăţ.

(Pafnutie manevrează funia scripetelui din vârful stâlpului şi îi mai trimite lui Pahomie nişte bunătăţi, fără să uite de băutură, ţigări şi afişe porno.)

PAHOMIE (calm, în timp ce-şi preia coşul): Răbdare, Preaîntunecatule, în curând ni se va da semnalul, de la o fereastră a Parlamentului. Până atunci, mai mestecă nişte canabis strămoşesc, sau duhăneşte o ţigară cu opium. Ne vom destrăbăla şi-n noaptea asta, ca de obicei… Auzi la ei, articolul 200…

PAFNUTIE (gânditor): Ne vom destrăbăla, Pahomie, nu zici rău, numai că nu prea mai avem mult timp. Pentru noi timpul s-a scurtat. În curând ne aşteaptă o mare confruntare.

PAHOMIE (cinic): Atunci tu o s-o mierleşti primul, căci te afli sub stâlp. Eu, aicea sus, sunt mai protejat.

PAFNUTIE (scârbit): Iarăşi te gândeşti când o să-mi iei locul. Mai durează…

PAHOMIE (şiret): E destul să te descopere ăia cu crucea. Te vor face fărâme. Ca şi pe alţii de teapa ta. Crucea ne învinge mereu.

PAFNUTIE (visător): Tot ce se poate. Dacă voi deveni relicvă, voi fi vândut bucată cu bucată, pe sume imense.

PAHOMIE (prevăzător): Atunci trebuie să am grijă ce-o să fac cu hoitul tău, după ce vei fi nimicit. Cred că o să te las la împuţit, la soare! Coarnele şi copitele o să le pisez. Sataniştii vor da lupte grele pentru vreo scârnăvie de-a ta, urât mirositoare.

PAFNUTIE (răzbunător): Şi dac-ar fi invers? Dacă tu vei fi primul nimicit de Cruce? Ar fi destul să le spun tuturor care vor năvăli mâine la prânz în parcul acesta c-am schimbat locurile între noi, cu o seară în urmă.

PAHOMIE (înfricoşat): Nu s-ar cuveni, Preaîntunecate, să-mi joci un astfel de renghi. Ar însemna să păcălim o lume-ntreagă.

PAFNUTIE (ţâfnos): Păi nu asta tot facem, de două mii de ani? Îi păcălim pe fraieri. Ca să le luăm sufletele.

PAHOMIE (debusolat): De ce ai ales numele astea prea creştineşti pentru noi? Ştii că de fapt nu ne cheamă aşa.

PAFNUTIE (misterios): Ca să inducem lumea în eroare. Vrei să ni se descopere adevărata identitate? Nici poveste, rolul nostru este să-i ducem de nas pe bunii creştini. Mâine ne vom înfrupta în văzul tuturor dintr-o sumedenie de bunătăţi, apoi vom face măscări, ca să compromitem ortodoxia.

PAHOMIE (înveselit): Păi e deja compromisă, ai noştri au lucrat vârtos!

PAFNUTIE (nemulţumit): Nu-i destul! Trebuie s-o nimicim cu totul, ca lumea să-şi pierdă complet încrederea în biserică. Cât putem, să-i asmuţim mereu împotriva catolicilor, ca să nu se mai reunească niciodată. De aproape o mie de ani, Marea Schismă tot rezistă…

PAHOMIE (descurajat): Eşti diabolic! Nu văd cum te-aş putea întrece vreodată.

PAFNUTIE (rânjind): Nici n-are rost să-ţi faci iluzii.

PAHOMIE (maliţios): Ei lasă, Preaîntunecate, că nici tu n-ai să-l egalezi pe Lucifer.

PAFNUTIE (râzând): Păi de ce, găgăuţă? Ce nu-i în regulă?

PAHOMIE (triumfător): Binele, Preaîntunecate! N-ai fost părtaş la Creaţie, la nimic frumos, ca apoi să te răzvrăteşti. Îţi lipseşte încercarea cea mare: ispita binelui! Aşa că n-o să atingi desăvârşirea!

PAFNUTIE (amuzat): Eşti tâmpit? De la Lucifer încoace, noi, diavolii de rând, nu suntem ziditori, ci demolatori. Trebuie să distrugem orice creaţie şi să murdărim tot ce e frumos. Ca să înăbuşim binele. Nu mai e nevoie să fim ispitiţi. Îi ispitim noi pe alţii, cu toate relele.

PAHOMIE (sentenţios): Eu zic că dacă n-o să ai ispita binelui o să baţi pasul pe loc, şi nu vei involua. Te vei plafona, Preaîntunecate, te vei blaza. Asta-i sinucidere curată.

PAFNUTIE (agresiv): Pricep unde baţi. Eşti un hoţoman, Pahomie, şi tocmai de aceea ai s-o mierleşti înaintea mea, fără să distrugi nimic. Vei fi un diavol ratat.

PAHOMIE (parşiv): Trece cu vederea, Preaîntunecate, am şi eu carenţele mele. Să nu crezi că-ţi doresc belele necuvenite, dar nu prea pricep rostul nostru. N-are nici un sens să fim aici. E mult mai confortabil traiul în Infern, la cazanul cu smoală.

PAFNUTIE (autoritar): Trebuie să te supui ordinelor! Ai uitat că facem parte dintr-un plan secret?

PAHOMIE (tracasat): Totuşi, trebuie să-mi spui. Ce aşteptăm noi aici?

PAFNUTIE (misterios): O să-ţi dezvălui ceva mai încolo, Pahomie, la timpul potrivit. Deocamdată cred că încă nu eşti pregăti să afli. Nu-ţi pierde răbdarea. La urmă vei fi mulţumit. Şi apoi, ce ştii tu, găgăuţă, despre războiul dintre Dumnezeu şi Diavol? Crezi că e o glumă, crezi că poate fi o farsă? Află că durează încă de la începuturile Creaţiei.

PAHOMIE (neştiutor): Eu n-am auzit. Habar n-am cum a început. Mai trimite-mi o ţuică şi ceva de-ale gurii, că simt o ceaţă-n burdihan…

(Pafnutie se conformează, adăugând şi un afiş porno.)

PAFNUTIE (părinteşte): Norocul tău că eşti primul meu ucenic. Altfel nu ţi-aş tolera atâtea întrebări prosteşti, căci bag seama nu prea ţi-a plăcut cartea.

PAHOMIE (mieros): Mi-a plăcut, Întunericitule, dar de când am fost trimis aici, lângă tine, aproape c-am uitat tot c-am învăţat. De prea multă ghiftuială.

(Pahomie lasă să cadă jos un sac cu sticle goale, oase şi cartuşe goale de ţigări.)

PAFNUTIE (zâmbind galeş, în timp ce butonează canalele TV.): Prostovanule! Mestecă şi tu puţin canabis, poate o să-ţi revină memoria.

PAHOMIE (nemulţumit): De ce stai aşa de liniştit, când ştii că până la urmă Biserica va învinge?

PAFNUTIE (calm): Pentru că ai noştri lucrează. Masoneria s-a infiltrat până în vârful ierarhiei Bisericii, şi la catolici şi la ortodocşi. Într-o bună zi va fi înscăunat chiar Lucifer în tronul suprem, în fruntea Bisericii, aşa cum a profeţit Daniel: “Urâciunea pustiirii”!

PAHOMIE (neîncrezător): Eşti prea optimist! Ai uitat de femeia înveşmântată în soare, cu o cunună de 12 stele? Ea ne înfrânge mereu şi mereu. Nici nu pot să-i privesc chipul că se zbârleşte pielea pe mine. Nu datorită ei a căzut comunismul în Europa? Balaurul nostru roşu aproape că s-a dezintegrat.

(Imagini cu căderea comunismului, la TV.)

PAFNUTIE (scrâşnind): Ştiu, Pahomie, ştiu… Ea şi slujitorul ei fidel de la Roma. Polonia a fost punctul slab, pe urmă Rusia şi toate celelalte. Păcat că n-am reuşit să-l omorâm pe Papă, la timpul potrivit. Dacă turcul acela, Mehmet Ali-Agca nu şi-ar fi greşit ţinta, comunismul mai rezista şi azi.

PAHOMIE (triumfător): Păi vezi? Acum e prea târziu să mai tocmim vreun asasinat religios, căci nu mai avem nevoie de martiri. Ne-au făcut destule greutăţi până acum. Chiar şi după moarte ne mai fură suflete, cu sfinţenia lor.

PAFNUTIE (scârbit): Aici nu greşeşti deloc! “Martirologul Roman” numără deja peste şaişpe mii de sfinţi. Prea mulţi pentru planeta asta amărâtă. Ar fi de-ajuns pentru întreg Universul… Şi tot cresc, şi tot cresc, de nu se mai opresc…

PAHOMIE (perspicace): Eu cred că în situaţia asta e destul să împlinim falsul ecumenism, cu ajutorul masoneriei.

PAFNUTIE (concesiv): Binenţeles! Dacă vârâm într-o oală toate credinţele şi religiile lumii creştinii vor fi înghiţiţi de topitura aceea. Aici trebuie să mai lucrăm din greu, căci fiii luminii nu dorm.

PAHOMIE (săritor): Să mai înfiinţăm repede câteva secte, pe lângă sataniştii nostri. Avem destul fonduri să-i momim pe cei slabi. Vom culege toate oiţele rătăcite. Pe urmă îi mai prostim cu Yoga, Zen, Shinto, Tao şi toate celelalte, Bahaula şi New-Age.

PAFNUTIE (dezamăgit): Ştiu, Pahomie, ştiu, dar nu-i destul. Ne trebuie cât mai multe boli, foamete şi cataclisme. Abia atunci devine sufletul omenesc vulnerabil, ca să-l înhăţăm uşor.

PAHOMIE (bucuros): Nu uita că televiziunea şi presa ne aparţin, Internet-ul la fel. Cu astea putem robi tot pământul.

PAFNUTIE (competent): Nu greşeşti! Cu ajutorul lor trebuie să promovăm zilnic pornografia şi principiul plăcerii. Hedonism şi numai hedonism. Băut, mâncat, sex, lene şi dezmăţ.

PAHOMIE (perspicace): La care adăugăm drogurile şi armele, cât mai multe droguri şi arme.

PAFNUTIE (plin de sine): Începi să mai vii de-acasă, găgăuţă! Violenţa este raţiunea noastră de-a fi. Musulmanii mai trebuie zgândăriţi, să-i plesnească pe evrei. O să aţâţăm noi şi noi războaie, chiar şi acolo unde izbucneşte cea mai mică nemulţumire.

PAHOMIE (tâmp): Ia stai puţin, că nu înţeleg. Păi nu asta facem de peste două mii de ani? Şi ce folos? Complotăm de pomană. Femeia aceea înveşmântată în soare va câştiga întotdeauna.

PAFNUTIE (ofuscat): Ei vezi? Aice-ai punctul nostru slab. Ea învinge prin iubire. Încă n-am provocat destul ură, ca să-năbuşe iubirea.

PAHOMIE (visător): Dacă i-am putea lua, cumva, cununa aceea de 12 stele, în care stă puterea ei… Or fi, oare, cele 12 triburi ale lui Israel? Mi se pare ciudat. N-ai băgat de seamă că mai nou cununa aceea a ajuns emblema Uniunii Europene?

PAFNUTIE (scârbit): Mare scofală! Peste ani şi ani, tot Pământul ne va aparţine, cu tot cu Europa. Din peste cinci miliarde de suflete, doar un miliard sunt catolici. La aştia adaugi vreo trei sute de milioane de ortodocşi. În două mii de ani, creştinii n-au ajuns nici măcar jumătate din populaţia planetei.

PAHOMIE (precaut): Dar vor fi, dacă se vor uni! Ţi-am spus şi mai devreme, fiii luminii nu dorm. Într-o neagră zi, ne vor spulbera.

PAFNUTIE (arogant): Aia s-o crezi tu, ageamiule! Eşti prost de băuni!

(Stâlpul fumegă, dedesubt.)

PAHOMIE (stupefiat): Dacă-i aşa, atunci la ce-ţi mai trebuie un discipol? Să-ţi înghită fumul? Că de mâncare nu-ţi dau eu, ci tu mie…

PAFNUTIE (amuzat): Păi eu cu cine să păcătuiesc din când în când? Nu cu tine? Ce, crezi că-n noaptea asta-mi scapi? O să experimentăm tehnici noi.

PAHOMIE (dezamăgit): Doar pentru asta vrei discipol? Doar pentru atât? Uiţi că asta-i deja rutină?

PAFNUTIE (jovial): Fireşte că nu. Trebuie să am şi eu un urmaş, care să-mi înveţe toate răutăţile şi să le ducă înainte.

PAHOMIE (răzbunător): Nu mai ţii minte că de câteva ori ai vrut să mă izgoneşti? M-ai acuzat că-mi zăboveşte prea multă lumină în creştetul capului. Te temeai să nu devină aură…

PAFNUTIE (blajin): Măcar de te-aş fi izgonit cu adevărat, să pleci brambura prin lume. Să duci răul până la marginile pământului…

PAHOMIE (perplex): Unde să plec, Preaîntunecate? Ar râde lumea de mine, că ţara asta nu prea a văzut necuratul, în carne şi oase.

PAFNUTIE (dus pe gânduri): Îl vede, în schimb, camuflat. Travestit. Zi şi noapte. Totul e să ştii cum să te deghizezi. Cu toate că au fost unii de-ai noştri, pe vremuri, care aveau curajul să circule pe aici nedeghizaţi. Mai arată-mi doar unul, în ziua de azi…

PAHOMIE (neputincios): Ţi-aş arăta, Întunericitule, ţi-aş arăta, dacă ar fi mai multă necredinţă. Din păcate, în vremurile astea, cred că sfinţii se multiplică la xerox, şi necredinţa-i în scădere. De ce nu clonăm şi noi mai mulţi de-ai noştri, să biruim fiii luminii?

PAFNUTIE (dezgustat): Întreabă-l pe şeful cel mare! Eu doar îi execut ordinele, nu pot răspunde în numele lui. Ştiu că trebuie să ne înmulţim, dar asta nu se poate face la lumină, ci doar în întunericul păcatului. Ori ăştia de pe-aici vor mereu lumină. Să vezi tu ce-o să fie mâine. Mi-e teamă să nu orbim. S-ar putea şi să fim arşi cu apă sfinţită.

PAHOMIE (perseverent): Preadestrăbălatule, trece-mi cu vederea ignoranţa, dar te mai întreb o dată: ce naiba aşteptăm noi aici?

PAFNUTIE (batjocoritor): A Doua Venire, prostule. Aşteptăm A Doua Venire…

PAHOMIE (tâmp): A cui, Preaîntunericitule? Că al nostru mai are până când să se întroneze definitiv peste oameni.

PAFNUTIE (în silă): A ăluia cu Crucea… Suntem aici ca să-l contrăm.

PAHOMIE (sceptic): Eu cred că aşteptăm de pomană. Venirea aceea nu se va mai produce niciodată. Nu-i decât o alarmă falsă.

PAFNUTIE (scârbit): Va veni, că prea îl doreşte lumea. Mai ales ăştia din România, după ce i-am sufocat cu porcăria. Ar fi trebuit să fie invers, să vină al nostru, nu al lor… Asta n-am înţeles niciodată: de ce omul când e-n rahat până-n gât apelează la cruce, în loc să se lase înecat de murdărie?! Dacă-i aşa, măcar să le stricăm bucuria.

PAHOMIE (enervat): Chiar că nu mai pricep nimic. Rapoartele primite de la pălmaşii noştri, răsfiraţi peste tot, nu confirmă că ăla cu crucea ar fi ales ţara asta pentru A Doua Venire. Şi nici că ar urma chiar mâine. De ce nu-mi spui mai mult? Vrei să mă laşi să mor prost?

PAFNUTIE (enigmatic): Nu-ţi spun mai mult ca să n-o iei la fugă, de groază. S-ar putea să fim sacrificaţi fără milă. Ni s-a dat o misiune de-a dreptul sinucigaşă. Deocamdată, tot ce pot să-ţi spun este că nu departe de noi se mai află unii. Unul pe stâlp şi altul sub stâlp. Dar nu de-ai noştri. De ăilalţi…

PAHOMIE (bănuitor): Am simţit eu ceva… Încă nu-i văd, dar îi simt. Emană aşa, un miros frumos, nu ca pârţurile noastre, şi frânturi de lumină…

PAFNUTIE (misterios): O să dăm ochii cu ei dimineaţă, când sper să ne încăierăm unii cu alţii, ca să-i stricăm venirea ăluia… Cu toate că va fi foarte greu. În ţara asta-i prea multă lumină, căci au împânzit-o cu biserici şi mânăstiri. Se roagă în prostie…

PAHOMIE (ţâfnos): Şi ce dacă? Suntem la concurenţă, şi câştigă cel mai tare. Nu uita că nici şeful nostru nu doarme. El schimbă mereu sensul istoriei, în funcţie de planurile sale. Cred că are pregătite zeci de mii de variante pentru distrugerea omenirii…

PAFNUTIE (cătrănit): Ai ghicit, găgăuţule! Mai întâi le-a gândit şi apoi le-a introdus în calculatorul lui gigantic. O să le încerce pe rând, până când va reuşi. Cum nu merge una, hop încearcă alta, şi tot aşa. Că dacă nu reuşeşte, s-a zis cu noi toţi. Vom fi izgoniţi pe altă planetă. Într-un alt Infern…

PAHOMIE (înfricoşat): La asta mă gândeam şi eu. Ăl mare, al nostru, o mai fi având niscaiva variante de rezervă, să împiedice venirea ăluia, mâine? Sau ar cam trebui să ne strângem catrafusele?

PAFNUTIE (încrezător): Binenţeles că mai are! Nu trebuie să lăsăm nicicum să se împlinească Evangheliile. A Doua Venire nu trebuie să aibă loc. Nu aici, şi nu acum.

(Lumina se stinge brusc. Rămân iluminate doar cele de la baza stâlpului: televizorul, maldărul de ziare, sticlele cu alcool şi cartuşele de ţigări. Televizorul arată imagini porno, apoi totul intră în întuneric, dar se aud miorlăieli, răgete, gemete, pârţâituri şi chicoteli.)

SCENA 3

(Se iluminează difuz atât stâlpul din stânga, cât şi stâlpul din dreapta scenei. Între stâlpi trebuie să rămână întuneric. Lumina este în creştere, ca într-un răsărit de soare. Cele patru personaje se află la locul lor, căscând şi frecându-se la ochi, dar încă nu se văd unii pe alţii, cei din stânga cu cei din dreapta. Discipolul Antonie măsoară cu o miră topografică stâlpul din stânga scenei.)

ANTONIE (uimit): Bună dimineaţa, Preasfinţite Simeon! Stâlpul tău şi-a oprit creşterea. Nu pricep ce se întâmplă. De ieri până azi, nici un progres.

SIMEON (visător): Bună să-ţi fie inima, Antonie! E aşa cum trebuie să fie, s-a oprit timpul, nu creşterea stâlpului. S-a suspendat timpul, Antonie, căci azi e o zi mare. E duminică, 9 mai, ’99. Azi, în parcul acesta, şi-au trimis oamenii toate agenţiile de ştiri din lume. Lumea va fi cu ochii pe noi.

(Discipolul Pahomie măsoară cu o miră topografică stâlpul din dreapta scenei.)

PAHOMIE (speriat): Urâtă să-ţi fie dimineaţa, Preaîntunecate Pafnutie! Stâlpul tău nu mai scade. A înţepenit aşa, cum era şi ieri. Nu mai intră deloc în pământ. Să mor dacă pricep ce se întâmplă.

PAFNUTIE (cătrănit): E aşa cum trebuie să fie, s-a oprit timpul, nu scăderea stâlpului. S-a suspendat timpul, Pahomie, căci azi se va petrece grozăvia. E duminică, 9 mai, ’99. Presimt că vom fi arşi de lumină. Dar de, avem şi noi rostul nostru. De-om putea, să murdărim totul. Să-i împiedicăm pe ăştia de-aici să-i accepte Europa.

(Vuiet de lume, peste care se suprapune uruitul unui elicopter survolând scena stânga-dreapta.)

SIMEON (cu mâna streaşină la ochi): Astea da pregătiri. Măsuri excepţionale de protecţie şi pază. Nici când a venit Clinton n-a fost aşa. Vezi lunetiştii, Antonie?

ANTONIE (cu mâna streaşină la ochi): Sunt pe toate blocurile din împrejurimi. Nişte siluete mici, negre, grupuri-grupuri. Cred c-ar fi în stare să-ţi spulbere şi musca de pe vârful bărbii, cu un glonţ bine ţintit.

SIMEON (fascinat): Se apropie, se apropie… Cel cu Crucea se apropie. Ieri l-a luat pe Patriarh alături şi au călătorit împreună prin tot Bucureştiul. Parc-ar fi fraţi de când lumea…

(Alt uruit de elicopter survolând scena, dreapta-stânga.)

PAFNUTIE (cu mâna streaşină la ochi): Au adus şi trupele antitero. Ăia în negru. Îi vezi, Pahomie? Măcar de-ar înnebuni câţiva să tragă-n esplanadă.

PAHOMIE (cu mâna streaşină la ochi): Văd că nu intră nimeni în parc până nu e controlat cu detectorul de metale. Au strâns, deja, o movilă de bricege. Ce-or să facă ai noştri, cum or să se mai strecoare?

PAFNUTIE (îngrozit): Se apropie, se apropie… Vezi cum creşte lumina după blocurile alea? De ce naiba vine atâta lume? Ne împresoară de peste tot. Sunt deja peste cinci sute de mii de pelerini, şi puhoiul nu scade. Au venit din toată ţara, ba chiar şi din alte ţări. Cum spunea poetul ăla din Slobozia: “De ce să intrăm noi în Europa? Să intre Europa-n noi…” Numai steaguri şi pancarte, dar nu din alea cum îi plăceau Împuşcatului. Au să ne-astupe cu rugăciunile. Lumea asta parcă a-nnebunit de tot.

(Pahomie descoperă stâlpul din stânga scenei.)

PAHOMIE (uimit, cu mâna streaşină la ochi): Întunericitule, tu vezi ce văd eu?

(Pafnutie păşeşte temător către stâlpul din stânga, descoperindu-l pe Simeon.)

PAFNUTIE (contrariat): Cine eşti tu, străine?

SIMEON (maiestuos): Simeon Stâlpnicul!

PAFNUTIE (neîncrezător, dând ocol stâlpului): Ei, nu mai spune! Nu cumva te crezi Simeon din Sisan?

SIMEON (cucernic): Departe de mine gândul. Nu sunt vrednic nici să-i ating încălţările. Dar e un bun exemplu de urmat, ca să nimicim încornoraţii ca voi. Antonie, simţi duhoarea? Alungă necuratul de aici. Nu-l lăsa să ne strice ziua.

ANTONIE (trăsnindu-l cu mira topografică pe Pafnutie, şi apoi făcând semnul crucii): Piei, Satană! N-ai ce căuta aici. Du-te pe pustii!

(Pafnutie fuge scheunând câtre stâlpul lui, ba în două, ba în patru picioare. Pahomie sare de pe stâlp, pregătit să-l apere, cu mira lui topografică. Pafnutie se caţără repede pe stâlp, tremurând ca varga, în timp ce Pahomie îl împinge agresiv cu mira pe Antonie, sosit lângă stâlp. Antonie se prinde cu mâna de nas, incapabil dă suporte duhoarea. Se privesc unii pe alţii, într-o expectativă jenantă.)

SIMEON (meditativ): Îi vezi, Antonie, cât îs de urâţi? Să mai zică unii că nu există Nichipercea…

ANTONIE (sub efectul unei revelaţii): Avea dreptate Baudelaire: cel mai mare truc al necuratului este să ne facă să credem că nu există…

SIMEON (grav): Priveşte-l, Antonie, e acolo! Cum mă vezi şi cum te văd.

ANTONIE (rugător): Dumnezeule din ceruri, scapă-ne de duhoarea asta pestilenţială!

SIMEON (meditativ): Întâlnirea asta neprevăzută îmi aminteşte de cearta a doi stiliţi din vechime. Erau vecini de stâlp, numai că unul era ortodox şi altul monofizit. Se înjurau toată ziua, de dimineaţă până seara…

PAFNUTIE (chicotind triumfător): Şi atunci tot noi ne-am băgat coada. Era prin secolul VII. He-he-hee… Dulce ca mierea a fost erezia monofizită. De-ar fi prins rădăcini, altfel stăteam noi de vorbă acum…

ANTONIE (surprins): Ce îndrugă ăsta, Preasfinţite? De când s-au urcat diavolii pe stâlp?

SIMEON (calm): Nu-l băga în seamă. Încearcă să ne intimideze. Monofiziţii nu acceptau dualitatea uman-divin a Mântuitorului. Până la urmă i-a-nghiţit credinţa adevărată.

PAFNUTIE (triumfător): Dar până atunci v-am dat ceva de furcă, recunoaşte, înfometatule. Şi nu numai atunci. Tot timpul, tot timpul… Chiar şi când faceţi slujbele. Ca să nu mai spun că mai avem un pic şi liberalizăm avortul în toată lumea. Noi ucidem viaţa pe care al vostru o creează…

SIMEON (apocaliptic): Îţi spui ultimile cuvinte, ticălosule! Azi se va găsi ac de cojocul vostru.

(Muzică în surdină: începutul discului Vangelis/”1492. Cucerirea Paradisului”. Între stâlpi, în mijlocul scenei, începe să se întrevadă o icoană uriaşă a Sfintei Maria, care apare din întuneric cu zâmbetul iubirii.)

PAFNUTIE (mieros, apărându-şi vederea cu mâna, de frica icoanei): N-ai vrea mai bine să cădem la pace? De ce să ne certăm de pomană? Cui foloseşte? Am putea stabili o colaborare reciproc avantajoasă. Gândeşte-te la foloasele globalismului: toată planeta va lucra pentru o mână de oameni, pentru Guvernul Mondial. Am putea să vă aruncăm şi vouă un oscior. Noi măcar putem să vă asigurăm nişte înlesniri, şi diverse avantaje, că de, şi voi sunteţi oameni. Unii aveţi chiar şi neveste. Pe când ăla de la Roma, mai va… Are să vă robească pe toţi, cu mic, cu mare. Adio neveste, adio greşeli iertate, cum îi regula voastră. Ţine minte ce-ţi spun: ortodoxia şi catolicismul nu se vor împăca niciodată!

SIMEON (optimist): De ce nu? Trebuie să găsim şi să păstrăm ce ne apropie, nu ce ne desparte. Suntem fraţi întru credinţă. Două Biserici surori. La început a fost o singură credinţă. Sub semnul Crucii. Şi la urmă va fi tot Una. Sub acelaşi semn…

PAFNUTIE (rânjind): Aia s-o crezi tu, hămesitule…

(Pafnutie începe să facă măscări pe stâlpul din dreapta, cu mult zgomot şi gesturi obscene. Sub stâlp, Pahomie îl imită sârguincios. Antonie se apropie ameninţător, agitându-şi mira.)

PAHOMIE (ţâfnos): Stâlpul meu e centrul lumii! Rădăcina lui sfredeleşte pământul până în partea cealaltă.

ANTONIE (evlavios): Al meu e centrul cerului. Traversează toare cerurile. Urcă direct la Rai.

PAHOMIE (arţăgos): Eşti chior, băieţel! Stâlpul meu e arborele cosmic. Rădăcinile lui traversează toate iadurile.

ANTONIE (în şoaptă): E un biet tufiş, uşor de aprins! Ca rugul lui Moise. Degeaba scurmaţi voi la rădăcină.

PAFNUTIE (violent): Loveşte-l, Pahomie, nu-l ierta! Trebuie să iscăm un mare scandal. Să ne-audă toată lumea…

SIMEON (ferm): Trăsneşte-l pe ticălos, Antonie! La cazanul cu smoală, acolo e locul vostru.

(Antonie şi Pahomie se încaieră, lovindu-se cu mirele topografice până le fărâmă unul în spinarea celuilalt. În timpul acesta, cei doi stâlpi de pe scenă încep să se năruiască, spre stupefacţia lui Simeon şi Pafnutie, care abia apucă să sară jos, pregătiţi şi ei să se încaiere. Se aud dangăte asurzitoare de clopote, şi încep să se distingă nişte strigăte tot mai puternice: “Vi-vat Pa-pa! Vi-vat Pa-pa! Vi-vat Pa-pa!” Lumina creşte. Toate personajele amuţesc, privind spre icoana din mijlocul scenei, care erumpe lumină orbitoare.)

PAFNUTIE (mişcându-şi pumnii, disperat): Ah, nu e nimeni să tragă în el! De ce a fost lăsat să ajungă până aici? Ce greşeală, ce greşeală… Huiduiţi-l! Nu e decât un bătrân senil, bolnav de Parkinson. Trebuie să se retragă. La Crăciunul următor nu va mai fi. Va turna gaz pe foc în Colegiul Cardinalilor, şi nu va mai ieşi fum alb pe coş. N-o să mai strige nimeni “Habemus Papa”. Vom numi noi un succesor!

SIMEON (fascinat): Nu credeam c-o să apuc să trăiesc o asemenea zi. S-o ţii minte, Antonie! Afuriseşte-i pe urâţii ăia! Nu le permite să ne murdărească sărbătoarea.

(Antonie îi stropeşte sârguincios cu apă sfinţită pe cei doi întunecaţi care se zvârcolesc pe jos, făcând deseori semnul crucii. Urletele lor evocă o slujbă de exorcizare. În timpul acesta cresc scandările mulţimilor: “Vi-vat Pa-pa! Vi-vat Pa-pa! Vi-vat Pa-pa!”Reverberaţii de clopot, coruri gregoriene şi vacarmul mulţimilor.)

ANTONIE (fascinat): Bine-ai venit, Ioan-Paul al II-lea! Demult te aşteptam. De vreo nouă secole…

(Vocea Papei, în româneşte: “Bine v-am găsit, români! Cristos a înviat! În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!” Cor gregorian.)

SIMEON (uluit): Îl vezi pe Patriarh? E acolo, lângă el. În dreapta esplanadei. Ieri şi-au dăruit unul altuia câte un potir din aur, pentru celebrarea Liturghiei. Sângele Mielului ne uneşte, nu ne desparte. Chiar aşa şi spunea: “Am venit să contemplu chipul lui Cristos în Biserica voastră…

ANTONIE (blând, în timp ce împinge cu piciorul diavolii care se zvârcolesc pe jos): Ştiu, Preasfinţite, acuma ştiu… Eu eram aici, cu tine, dar l-am auzit spunând în gândurile mele: “România este grădina Maicii Domnului”. Ce vrei mai mult decât atât?

SIMEON (gânditor): Şi eu l-am auzit în gândurile mele. Spunea că aici a trecut pragul speranţei. Singurul Papă slav. Şi-a văzut visul cu ochii. A dărâmat comunismul… Cu ajutorul Sfintei Maria.

(La aceste cuvinte diavolii încep să urle pe jos, părăsind scena în patru labe. Se aud fragmente de missă catolică şi salutul Papei, în româneşte: “Cristos a înviat!” Răspunsul mulţimilor: “Adevărat c-a-nviat!” În final Papa vorbeşte în franceză.)

ANTONIE (curios): Acum ce spune, Preasfinţite? Nu înţeleg deloc limba francilor. Am lipsit de la cursurile astea.

SIMEON (fascinat, cu mâinile împreunate): Dumnezeule mare, l-a invitat pe Patriarh la Roma! Asta nu s-a mai întâmplat niciodată.

(Scena se înneacă în lumină, Antonie şi Simeon dispar în perdele de ceaţă şi rămân mult timp strigătele mulţimilor: U-NI-TA-TE! U-NI-TA-TE! U-NI-TA-TE! Vocea Papei: “Unité!” Scandările sunt reverberate. Pe fundalul lor intervin comunicatele radio, în diferite limbi, despre posibilitatea ca vizita Papei în România să iniţieze reunirea celor două Biserici surori. În final, rămâne o singură melodie: “Ave Maria”/versiunea Bach sau Gunod. Simeon şi Antonie reapar pe scenă, aureolaţi de lumină, în nişte cămeşoaie albe.)

SIMEON şi ANTONIE (către spectatori): Poftiţi, poftiţi… Cine crede în Dumnezeu să urce pe scenă. Veniţi cu noi. De când vă aşteptăm. Îndrăzniţi, nu zăboviţi! Nu vă fie frică! Împărăţia lui Dumnezeu nu costă bani. Ea nu se măsoară decât în lumină şi-n iubire. E atât de aproape… Chiar lângă noi. Lângă sufletele noastre. Haideţi, fraţilor, ce mai aşteptaţi? Nu vă temeţi! Deschideţi porţile iubirii! Ave Maria!

(Spectatorii urcă pe scenă şi se îmbrăţişează cu actorii.)

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*