A DOUA POVESTE A RECUNOSTINTEI

04.06.13 by

A fost odata o frunza mica, si nestiutoare, care a crescut intr-un copac.

Copacul era batut de multe vanturi. Ba de la rasarit, ba de la apus. Ba de la miazazi, ba de la miazanoapte.

Dar a avut grija de frunza ca de lumina ochilor lui. A invatat-o sa citeasca, sa scrie, sa viseze, sa studieze, sa cante, sa se joace, sa iubeasca, sa spere, sa lucreze, si sa ajunga o frunza mare si inteleapta, care sa ajute si frunzele mari, si frunzele mici, si copacii, si aerul, si oamenii…

Frunza a crecut incet, incet, plina de bucurie, gustand din toate cele ingaduite de copac. Si chiar din cele neingaduite.

Intr-o buna zi, o furtuna neasemuita s-a abatut din toate directiile asupra copacului. Si oricat de mult a incercat el sa tina frunzele laolalta, cele mai invatate dintre ele, cele in stare sa ia vanturile in piept, s-au deprins de ramurile copacului, si s-au risipit prin lume.

Asa a facut si frunza. Eu de ce sa nu ma bucur de tot ce imi pot da copaci mult mai inalti, mai drepti, mai buni, mai intelepti, din lume? Si-a spus frunza. S-a desprins – cu o strangere de inima – de pe ram, si a plecat in calatoria ei, poposind in ramurile altui copac, unde a lucrat si mai mult, a invatat si mai mult, a avut frunzulitele ei, si le-a crescut cum a stiut ea mai bine, invatandu-le sa citeasca, sa scrie, sa viseze, sa studieze, sa se joace, sa iubeasca, sa spere, si sa ajunga frunze mari, cat mai mari, la care lumea sa se uite cu respect, si admiratie, pentru realizarile lor.

La sfarsit de saptamana, frunza petrecea in calatorii la munte, la mare, in copaci in care sa se simta cat mai bine.

In concedii, frunza calatorea pe glob, si se bucura de privelisti, de intalnirea cu frunze nemaivazute, sau de copaci despre care citise numai, fara sa spere vreodata sa ii atinga.

Din cand in cand, ii era atat de dor de copacul din care plecase, de locul de unde plecase, incat lacrima. Isi aducea aminte de copilaria ei, de batranul copac, de frunzele cu care crescuse, invatase, si lucrase. Ba chiar punea, ades, amintiri pe hartie, cu cat mai multe, cu cat mai des isi vizita batranul copac. Cand se intalnea in copacul din care a plecat cu colegele ei de odinioara, se bucurau atat de mult, incat vorbeau, cantau, dansau, beau si mancau. Apoi frunza pleca in copacii ei cei inalti, cu amintiri de neuitat.

Oare de ce copacul in care m-am nascut o duce atat de rau? Se intreba frunza. Si nu intelegea de loc de ce. Cu cat lucra tot mai mult, in copacii cei inalti, intelepti, si buni, in care plecase, cu cat calatorea tot mai mult prin lume, cu cat isi amintea tot mai multe, frunza isi iubea tot mai mult copacul. Il iubea, si se mira cum un copac atat de iubit poate sa o duca din ce in ce mai rau. Copacul din care am plecat este imparatia fericirii care nu are sfarsit! Scria si spunea frunza. Cum de nu vad frunzele din el, imparatia fericii, in care traiesc?

Copacul crestea alte frunze mici si nestiutoare. Vanturile il bateau ba de la apus, ba de la rasarit. Ba de la miazazi, ba de la mizanoapte. Dar copacul avea grija de frunze ca de lumina ochilor lui. Le invata sa citeasca, sa scrie, sa viseze, sa studieze, sa cante, sa se joace, sa iubeasca, sa spere, sa lucreze, si sa ajunga frunze tot mai mari si intelepte, care sa ajute si frunzele mari, si frunzele mici, si copacii, si aerul, si oamenii…

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*