80 DE ANI DE LA MAREA GREVĂ A MUNCITORILOR CEFERIŞTI DIN ROMÂNIA

19.02.13 by

80 DE ANI DE LA MAREA GREVĂ A MUNCITORILOR CEFERIŞTI DIN ROMÂNIA

 

Luptele muncitoreşti de la Griviţa, precum şi din alte locuri, alături de cele ale petroliştilor de pe Valea Prahovei, de la începutul lui 1933, reprezintă unul din cele mai importante episoade ale istoriei sociale a României, unul care trebuie cunoscut de toţi cei care ţin cu adevărat la acest popor, la cei mulţi şi exploataţi.

Aceste lupte glorioase au avut loc într-un context foarte asemănător cu cel din zilele noastre, pe fondul unei adînci crize a capitalismului mondial, care atinsese, la fel ca şi acum, şi ţara noastră, cu aceleaşi efecte ca şi astăzi. Statul, neputincios să plătească dobînzile acumulate de pe urma împrumuturilor externe, a capitulat în faţa unui dictat umilitor: aşa-numitele „acorduri de la Geneva“ (un fel de acord cu FMI de azi). Consecinţa a fost înscăunarea la Bucureşti a doi consilieri-controlori numiţi de băncile creditoare: Charles Rist şi Roger Auboin. Căpătînd puteri discreţionare asupra veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi, în general, asupra activităţii economice a statului, ei au imprimat linia călăuzitoare a „asasinării“: „să se taie în carne vie“. În 1932 şi la începutul anului 1933, guvernul naţional-ţărănesc a luat noi măsuri, menite să reducă nivelul de viaţă al maselor populare, cu scopul de a asigura plata ratelor împrumuturilor străine, dobînzile lor şi cheltuielile de înarmare. Mărirea impozitelor, pensionările forţate, teroarea şi poliţismul din ateliere, interzicerea întrunirilor şi a congreselor, suprimarea alocaţiei de chirie şi a indemnizaţiilor, curbele de sacrificiu aplicate muncitorilor şi funcţionarilor, închideri de fabrici, creşterea puternică a şomajului şi a mizeriei pentru masele largi etc., toate la un loc au fost cauza nemulţumirilor care s-au manifestat într-o formă mai puternică  în ianuarie 1933, cînd direcţiunea C.F.R. a anunţat o curba de sacrificiu de 10%. Aceste tăieri de salarii, numitele „curbe de sacrificiu”, trebuie precizat că nu erau chiar tăieri de salarii aşa cum se face astăzi, ci doar amînări la plată a unei părţi a salariului, salariaţilor urmînd a li se plăti diferenţa ulterior. De aceea principala revendicare era „plata integrală a salariilor”, deci „anularea curbei de sacrificiu”. După cum se observă, acum e mai rău decît atunci.

În cadrul nemulţumirii generale a maselor populare, muncitorimea ceferistă şi petrolistă, care era partea cea mai conştientă a clasei muncitoare, se angajează într-o serie de lupte succesive care au culminat cu luptele din februarie 1933.

 

Grevele petroliştilor

Una din remarcabilele lupte ale muncitorimii române de la începutul anului 1933 au reprezentat-o marile acţiuni revoluţionare ale petroliştilor din Ploieşti şi zonele apropiate.

S-a ajuns, astfel, ca, la sfîrşitul anului 1932, să se creeze un comitet de acţiune al muncitorilor din toată Valea Prahovei şi să se adopte un program unitar de revendicări, între care: recunoaşterea comitetelor de fabrică, deschiderea sediilor organizaţiilor muncitoreşti sigilate, încetarea concedierilor, înlăturarea sistemului amenzilor şi a celui de lucru prin rotaţie etc.

Adoptarea acestui program marca trecerea muncitorimii prahovene şi mai ales a petroliştilor  la ofensivă.

Cu toate măsurile vexatorii, în ianuarie 1933, peste tot petroliştii organizează întruniri, demonstraţii şi alte acţiuni protestatare, avînd ca bază programul amintit.

La 29 ianuarie 1933, direcţia Rafinăriei „Astra Română” a anunţat concedierea unui lot de muncitori. Încercările delegaţiei muncitorimii au fost respinse cu aroganţă şi, ca atare, a doua zi – 30 ianuarie – ora 16, lucrătorii au declarat grevă, ei adăugînd, cu acest prilej şi revendicări social-economice. Curînd, numărul greviştilor a ajuns la 2000.

S-a ajuns la o violentă confruntare între muncitori şi forţele de ordine (armata şi poliţia), care au fost nevoite să se retragă, iar administraţia întreprinderii s-a angajat să respecte contractul de muncă existent şi să rezolve chestiunea concedierilor.

Lucrătorii de la „Astra Română” au reuşit să impună însemnate revendicări de ordin economic şi politic.

În timp ce autorităţile civile şi militare căutau să ia măsuri represive contra celor de la „Astra Română”, organizaţiile politice şi sindicale prahovene au apreciat că era momentul potrivit pentru declanşarea luptei şi la rafinăria „Româno-Americană”, cu obiectivele formulate în programul de la sfîrşitul anului 1932, utilizîndu-se metoda ocupării întreprinderii.

Organizată de Comitetul de Acţiune pe Întreprindere, greva de la „Româno-Americană” s-a declanşat în ziua de 1 februarie 1933. O înfruntare dură s-a produs între petrolişti şi forţele represive. Direcţia a refuzat să le satisfacă cerinţele şi, de aceea, la sunetul prelung al sirenei, lucrătorilor grevişti li s-au alăturat mase din Ploieşti şi localităţile învecinate – între aceştia aflîndu-se şi colegii de la „Astra Română” – ieşiţi din schimb –, sute de şomeri din Ploieşti, muncitori de la „Dorobanţul”, „Fero-Email” şi o însemnătate parte a populaţiei din cartierele muncitoreşti, astfel încît poliţia trimisă să aresteze pe conducătorii grevei nu a putut pătrunde în curtea rafinăriei.

Ceea ce nu au reuşit prin forţă, au obţinut prin înşelarea greviştilor. Autorităţile au declarat că vor să trateze cu aceştia, spre a le soluţiona revendicările. Pătrunzînd pe această cale în întreprindere, forţele represive au arestat pe conducătorii grevei, ducîndu-i, apoi, la chestura poliţiei. Deşi delegaţii greviştilor au fost arestaţi prin şiretlic, ciocnirile dintre grevişti şi demonstranţi cu jandarmii şi poliţiştii au continuat pe tot traseul spre oraşul Ploieşti. Aici, mii de oameni de la întreprinderile amintite, cărora li s-au adăugat alţii de la „Orion”, „Standard”, „Petrol-Mină”, precum şi din alte localităţi prahovene au ocupat piaţa oraşului.

Lupta, care antrenase peste 8000 de oameni, a luat un ascuţit aspect ofensiv, cerinţa principală fiind eliberarea reprezentanţilor muncitorimii, depuşi la Chestura Poliţiei. Masele erau realmente stăpînele străzilor. În fruntea acestor manifestanţi se aflau patru inşi cu armele confiscate de la jandarmi.

Un cordon de jandarmi şi poliţişti, la care s-au alăturat şi pompierii chemaţi în grabă, a împiedicat înaintarea manifestanţilor în curtea chesturii.Cîteva încercări ale muncitorilor de a pătrunde la chestură au fost respinse de trupe. S-au produs învălmăşeli, s-au tras salve de armă în aer şi manifestanţii au fost daţi înapoi spre str. Gh. Lazar, în faţa cinematografului „Griviţa”.

La ora 5, cînd se credea că lucrurile se liniştiseră, peste o mie de muncitori, din cei care fuseseră evacuaţi din fabrică, au venit în faţa chesturii de poliţie, unde au început să manifesteze, cerînd eliberarea lucrătorilor arestaţi.

La ora 6, după încetarea lucrului la celelalte rafinării, sute şi sute de muncitori veniţi în oraş s-au alăturat manifestanţilor. Au fost aduse noi trupe, care au întărit poziţiile celor existente.

La ora 7, muncitorii au fost din nou şarjaţi de cavalerie şi respinşi pînă  în dreptul brutăriei „Sănătatea”.

Pentru potolirea spiritelor, autorităţile au hotărît să elibereze pe cei arestaţi peste zi la „Româno-Americană”, ceea ce s-a pus în aplicare imediat.

După ce s-a anunţat eliberarea celor arestaţi, muncitorii s-au îndreptat spre Piaţa Unirii, pe care au ocupat-o, aşteptînd sosirea celor cărora li s-a dat drumul din arestul poliţiei şi legiunii de jandarmi. Peste 5.000 de muncitori, la care s-au alăturat alte cîteva mii de curioşi, se aflau în jurul Statuii Libertăţii din mijlocul pieţei. Mai mulţi muncitori s-au urcat pe statuie şi au vorbit manifestanţilor, care erau înconjuraţi de trupe.

Pînă la urmă, cei mulţi au învins. Revendicările au fost admise. Astfel, s-a obţinut o mare victorie, rod al combativităţii revoluţionare.

Luptele muncitorilor de la „Astra Română” şi „Româno-Americană”, impresionanta solidaritate a celorlalţi petrolişti din Ploieşti, a muncitorilor, a ţăranilor, meseriaşilor etc. din judeţ a avut un pronunţat caracter ofensiv, prin îmbinarea revendicărilor economice, politice şi sociale, cît şi a cîrdăşiei dintre patroni.

 

Grevele ceferiştilor

ssssss La 1 ianuarie 1933 a fost anunţată a treia curbă de sacrificiu, care urma să reducă salariile muncitorilor cu 10 pînă la 12%. Protestul muncitorilor a fost prompt. Pe 13 ianuarie 1933 are loc o mare întrunire de protest a ceferiştilor din Galaţi, cu participarea a 800 de oameni. Peste 2 zile poliţia arestează 16 muncitori gălăţeni şi, ca urmare, 1000 de tovarăşi de-ai lor protestează pe străzile oraşului, obligînd autorităţile să elibereze pe 12 dintre cei 16 arestaţi.

La 20 ianuarie, muncitorii au fost anunţat că plata salariilor se va face numai după ce lucrătorii vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani. O alta măsură care a alimentat tensiunea a fost concedierea temporară a muncitorilor de la atelierele de vagoane. Pe 27 ianuarie se pun în mişcare şi muncitorii bucureşteni. 400 de ceferişti de la Atelierele Griviţa se adună şi hotărăsc declanşarea unei greve de avertisment de 45 de minute pentru a doua zi. Totodată ei aleg un comitet de grevă care prezintă următoarele revendicări: plata integrală a salariilor, anularea curbei de sacrificiu care îi lovea atît de dureros, reprimirea la lucru a muncitorilor concediaţi, renunţarea la sistemul penalizărilor, care iarăşi le tăia din salarii, încetarea concedierilor. În momentul cînd s-a trecut la pregătirea grevei, chestiunea noilor metode de lupta – greva cu ocuparea fabricii – fusese pusă în discuţie în timpul demonstraţiei de la Griviţa din 28 ianuarie şi primită de întreaga muncitorime. Greva demonstrativă la care a luat parte aproape 4000 de muncitori a durat 4 ore. Programul de revendicări, stabilit şi dezbătut cu ocazia grevei din 28 ianuarie, a fost popularizat în toate atelierele. Aceste revendicări erau: plata integrală a salariilor şi mărirea lor cu 20%; plata pentru timpul cînd muncitorul nu poate lucra din cauza defectării maşinii; plata ucenicilor pentru timpul cat sînt la şcoală, reprimirea la lucru a muncitorilor după întoarcerea din armată; mărirea salariului femeilor de serviciu; asigurarea unui minim de salariu pentru hamali, etc. Ca punct important al revendicărilor ceferiste a fost trecut recunoaşterea  comitetului de fabrică ales de toţi muncitorii indiferent de sindicatul sau partidul politic din care ar fi făcut parte.

Pe 28 ianuarie un memoriu a fost înaintat ministrului comunicaţiilor, Eduard Mirto. La chemarea comitetului de grevă muncitorii au ocupat atelierele, aşteptînd ca cererile să le fie rezolvate.

Pentru ziua de 31 ianuarie s-a hotărît de către comitetul ales declararea unei greve demonstrative pentru satisfacerea cererilor formulate. 7000 de muncitori au intrat atunci în grevă demonstrativă. Direcţiunea nedînd nici un răspuns, Comitetul de Acţiune hotărăşte greva pentru ziua de 2 februarie.

Pe 2 februarie, la orele 9 dimineaţa, sub conducerea organismelor de front unic, peste 5000 de muncitori se adună şi ocupă atelierele, în timp ce în faţa atelierelor se strîng alţi 6000 de oameni, membri ai familiilor greviştilor, dar şi oameni simpli din cartier, între care numeroşi şomeri. Reprezentanţii autorităţilor de ordine au fost opriţi de a intra în ateliere de către pichetele greviştilor. S-au creat gărzi de auto-apărare. La ora 21 delegaţia greviştilor se întoarce de la minister cu unele dintre revendicări acceptate. Crezînd că au fost rezolvate principalele revendicări, liderii sindicali (social-democraţi) au sfătuit muncitorii griviţeni ca să pună capăt grevei la ora 23:30. Comitetul de grevă al feroviarilor bucureşteni a fost dizolvat. Totuşi, din cei 5000 de salariaţi, doar 200 şi-au reluat lucrul. În scurt timp, aceştia au fost presaţi să se oprească, fiind declaraţi şi trataţi „spărgători de grevă“ de către tovarăşii lor, iar administraţia a fost înştiinţată asupra noilor revendicări: acordarea „alocaţiei de scumpete“, creşterea salariilor cu 40%, recunoaşterea „comitetelor de fabrică“. Protestul nu a încetat nici atunci cînd atelierele au fost înconjurate de trupe de jandarmi şi de armată. Abia în acest moment, sindicatele social-democrate, prin vocea preşedintelui Dumitru Spîrlea, s-au desolidarizat de noile revendicări.

În tot acest timp guvernul îşi pregătea, pe ascuns, lovitura. Primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod a depus în Parlament un proiect de lege pentru, nici mai mult nici mai puţin, introducerea stării de asediu pe timp de 6 luni, însoţită de introducerea cenzurii. Proiectul de lege a fost adoptat de reprezentanţii burgheziei şi moşierimii cu 202 voturi pentru şi 43 contra (la 4 februarie), regele Carol al II-lea promulgîndu-l în aceeaşi zi. Starea de asediu era valabilă în tot Bucureştiul şi pe o rază de 5 kilometri în jurul acestuia, dar şi, semnificativ pentru amploarea nemulţumirilor populare, la Cernăuţi, Galaţi, Iaşi, Ploieşti, Timişoara şi în întreaga zonă a Prahovei. De remarcat că între cei care au votat pentru introducerea stării de asediu s-a numărat şi cunoscutul politician şi ideolog al extremei drepte, autoproclamat „prieten al poporului” în faţa „primejdiei evreieşti” A C. Cuza. El a declarat deschis: „Guvernul se află în perfectă cunoştinţă de cauză şi este singurul în măsură să judece oportunitatea acestor măsuri”. Iată, deci, cum „prietenul poporului” A.C. Cuza, care considera că reprezintă pe muncitori mult mai bine decît comuniştii „străini de neam şi lege” s-a dovedit un aliat de nădejde al sistemului împotriva celor care, fie şi prin revendicări pur economice, lipsite de orice conotaţie „comunistă”, îl ameninţau.

Pe 5 februarie 1933, seara Armand Călinescu (subsecretar de Stat la Interne, dar în realitate, adevăratul ministru de interne) nota: „Fără starea de asediu, nu mai puteam stăpîni nici uneltirile comuniste, nici mişcarea anticarlistă a lui Forţu. Pe de altă parte, se va putea întocmi în linişte bugetul ţării.”

Aşadar, prin starea de asediu, preludiu al represiunii, se asigura atmosfera antidemocratică pentru măsurile de austeritate cerute de Planul de la Geneva.

Cine au fost, în acele momente, cei care se aflau de partea muncitorilor? Bineînţeles, partidele care (pe atunci, cel puţin) reprezentau clasa muncitoare, social-democraţii, socialist-unitarii şi, mai ales, comuniştii. Referindu-se la aceste evenimente, Armand Călinescu afirma, un an mai tîrziu, de la tribuna Parlamentului: „Aşadar, ne aflam în faţa unei insurecţii comuniste, care se pregătea…”. Armand Călinescu era subsecretar de stat la Ministerul de Interne în februarie 1933 şi este cel care a coordonat acţiunea de reprimare a greviştilor.

Dacă Partidul Comunist (cel de 1000 de membri) era atît de slab cum se spune acum, cum se face că tocmai de el se temeau liderii regimului burghezo-moşieresc în acele zile de tulburări muncitoreşti? Încă o întrebare la care anticomuniştii pur şi simplu nu au ce să răspundă, pentru simplul motiv că refuză cu încăpăţînare să gîndească logic. Dar chiar un parlamentar liberal ca Richard Franasovici va declara, după reprimarea în sînge a mişcării, că guvernul a trebuit „să salvgardeze ordinea publică în contra elementelor comuniste, aflate în slujba Internaţionalei Roşii de la Moscova”. Adică ceea ce era de demonstrat. Politicienii burghezi ai vremii declarau deschis că tocmai comuniştii au fost în fruntea mişcării, în ciuda, o repet, a caracterului pur economic al revendicărilor acesteia, contrazicîndu-i pe slujitorii cu pretenţii intelectuale ai burgheziei de azi.

Încă din martie 1932 conferinţa pe întreaga ţară a ceferiştilor alesese un Comitet Central de Acţiune.

Tocmai acest comitet coordonat de comunişti a hotărît, la momentul declarării mişeleşti a stării de asediu – după ce muncitorilor li se promisese satisfacerea revendicărilor –, să declare o nouă grevă. Este un fapt care atestă popularitatea comuniştilor în rîndul maselor, chiar şi în condiţiile unei crunte ilegalităţi. În noaptea de 11 spre 12 februarie sînt arestaţi, în toată ţara, sute de comunişti şi simpatizanţi ai comuniştilor!

O delegaţie a muncitorilor se prezintă la guvern, cerînd eliberarea celor arestaţi. E refuzată cu brutalitate. Acei comunişti care nu fuseseră arestaţi preiau conducerea grevei. Astfel, 250 muncitori din „Sindicatului roşu” de la atelierele CFR Griviţa, au organizat in secret la 13 februarie 1933, un „Comitet de fabrică”. Frontul unic muncitoresc se încheie din nou în luptă. La o serie întreagă de întreprinderi „Malaxa”, „Balcani”, „Mociorniţă”, etc., se ţineau întruniri, iar la R.M.S. şi la fabrica Durer, are loc o greva de solidarizare. În acelaşi timp, au declarat grevă pentru cerinţele lor şi muncitorii de la Uzinele Comunale de apă. În provincie, la Iaşi şi Cluj, ceferiştii erau in grevă. În mase compacte, muncitorii din celelalte cartiere se îndreaptă spre atelierele Griviţa. În jurul întreprinderii se adunaseră peste 10.000 de oameni. Pe lîngă muncitorii veniţi să se solidarizeze, mai erau rude, locuitori ai cartierului, femei, copii, bătrîni.În noaptea de 14 spre 15 februarie au loc noi arestări, operate în rîndurile delegaţilor care au negociat cu guvernul în 2 februarie. În toată ţara s-au operat 1600 de arestări, după cum declara însuşi Armand Călinescu.

ttttttt Ca urmare a acestor provocări vădite, ceferiştii de la Griviţa declanşează greva cu ocuparea întreprinderii pe 15 februarie, urmînd exemplul celor care declanşaseră greva la Cluj, unde lider era Grigore Ion Răceanu (13 ian.), la Iaşi (14 ian.) şi în alte localităţi. În dimineaţa acestei zile, în jurul orei 9, o delegaţie formată din Gheorghe Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Panait Bogăţoiu, Constantin Doncea, Alexandru Petea şi Ilie Pintilie a plecat la Direcţia generală. Vreo 4.000 de oameni, aşezaţi în jurul cazanelor de carbid, în care se făcuse foc, în faţa Administraţiei de locomotive, aşteptau rezultatul discuţiilor. S-au improvizat două tribune. În tot acest timp, muncitorul Constantin Negrea a avut grijă ca sirena să sune la intervalele stabilite. Dar pe la ora unu noaptea s-au terminat lemnele şi cărbunii cu care era alimentată sirena. Muncitorii griviţeni ocupă din nou atelierele şi de data aceasta zeci de mii de muncitori din capitală (poate chiar mai mulţi) intră în grevă în solidaritate cu fraţii lor de clasă – muncitoarele de la Regie, muncitorii de la Durer, cei de la Herdan, Malaxa, Lemaître, Voinea, Vulcan, Balcani, Mociorniţă.

În dimineaţa zilei de 15 februarie armata instalează mitraliere în poziţie de tragere. O companie a regimentului 21 infanterie refuzînd să reprime mulţimea, guvernul temîndu-se de o solidarizare a soldaţilor cu muncitorii, a înlocuit regimentul cu poliţie şi grăniceri. Cu toată prezenţa armatei, cu toate ca primele mitraliere fuseseră montate pe camioane, muncitorimea dinăuntrul atelierelor nu se clătina. Şi nici miile de muncitori din jurul atelierelor nu se mişcau. Legat de aceste evenimente, Scînteia, în numărul din 15-28 februarie 1933, publica: „toate îndemnurile şi apelurile la linişte ale direcţiei, toate încercările şefilor social-democraţi de a opri dezlănţuirea luptei se sfărîmă de îndîrjirea muncitorilor. În faţa neînduplecării greviştilor, direcţia cere intervenţia imediată a armatei şi poliţiei. Muncitorii se baricadează în ateliere. Poarta şi gardul de fier al atelierelor fură electrizate de muncitori. Două cisterne de apă fură pregătite pentru a stropi pe asaltatori”.

Înainte de a începe atacarea greviştilor, statul major care conducea operaţiile a hotărît un atac general împotriva maselor care sprijineau greviştii. Cu baioneta la armă, cu ajutorul puştilor şi mitralierelor, trupe speciale au atacat mulţimea, masa de femei şi copii de muncitori şi muncitoare. În acea seara au căzut primii morţi. A doua zi, în zori, a început represiunea împotriva muncitorilor dinăuntrul atelierelor. S-a tras cu mitraliera şi cu puştile, muncitorii au fost înjunghiaţi cu baioneta, au fost zdrobiţi cu patul armelor.

În aceste condiţii armata a arestat, în noaptea de 15 spre 16 februarie comitetul de grevă, iar în dimineaţa zilei de 16 a trecut, în forţă, la evacuarea atelierelor Griviţa. Cei 2.000 de muncitori aflaţi în grevă „sunt luaţi prizonieri”. Cu mîinile sus, între baionete, sînt purtaţi în chip demonstrativ pe Calea Griviţei şi duşi la Malmaison. Ca şi în 1918 şi la Lupeni în 1929 armata a tras în muncitori, ucigînd, oficial, un număr de 3 oameni şi rănind grav alţi 16. În realitate numărul celor ucişi a fost de 7 – este vorba de muncitorul comunist Dumitru Popa, ucenicul de 19 ani Vasile Roaită (considerat – începînd din 1948 – a fi fost utecist şi atribuindu-se eroismul de a fi tras sirena pînă cînd a fost împuşcat), montorul de numai 17 ani Ion Dup, muncitorul Dumitru Maier, pontatorul Cristea Ionescu şi hamalii Ion Dumitrescu şi D. Olteanu. După alte surse, în loc de Ion Dup şi D. Olteanu, apar ca decedaţi Gheorghe Popescu şi Dumitru Tobiaş. Diferite surse, mai puţin credibile, urcă numărul celor ucişi la cîteva zeci. Arestaţi au fost nu mai puţin de 2000 şi printre ei, din nou, comunişti – Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Constantin Doncea, Gheorghe Vasilichi şi alţii.

 

Arestări,condamnări, evadări

Comuniştii s-au aflat în prima linie a luptelor, comuniştii au dus greul represiunii, comuniştii au fost liderii eroilor şi martirilor de atunci.

În ceea ce priveşte liderii greviştilor, iată rolul, faptele şi ce s-a întîmplat cu ei după aceea:

Dumitru Petrescu (Gheorghe), comunist. Unul din principalii lideri, arestat şi condamnat, în primul proces, la muncă silnică pe viaţă (ceea ce însemna 20 de ani), schimbată în 1934, la procesul din Craiova, în 15 de ani de muncă silnică.. Foarte rar s-a mai amintit de el, după ce Dej a „confiscat” meritele pentru organizarea şi desfăşurarea grevei.

Constantin Doncea, alt lider marcant, era în timpul grevelor din 1933 preşedinte al sindicatului feroviarilor de la Atelierele 1 Locomotive de la CFR Griviţa din Bucureşti (aşa numitul „sindicat roşu”), membru PCdR din 1931, a primit aceeaşi pedeapsă ca şi Dumitru Petrescu.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar al Comitetului Central de Acţiune C.F.R. pe ţară, de asemenea, el asigura legătura dintre sindicate (aşa-numitele Sindicate Revoluţionare) şi partid, „deasupra” lui fiind Moscu Cohn (Gheorghe Stoica). A fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, comutată ulterior la 12 ani. Întrucît toate încercările de eliberare a sa au eşuat, a rămas în închisoare pînă în august 1944.

Chivu Stoica, membru PCdR din 1931, a fost condamnat la 15 ani, comutată ulterior la 12 ani de închisoare pentru implicarea în organizarea şi desfăşurarea grevei. A luptat în Brigăzile Internaţionale în timpul Războiului Civil din Spania (informaţie neconfirmată). După 1944 a devenit un nomenclaturist al noului regim, ajungînd chiar la funcţia de Preşedinte al Consiliului de Stat (teoretic, funcţia cea mai înaltă în stat), din care a fost înlocuit de Nicolae Ceauşescu.

Vasile Bîgu, vopsitor de vagoane, era un alt lider care făcea parte din comitetul de acţiune, arestat şi condamnat şi el. Membru fondator al PCdR. Confruntîndu-se cu ofiţerii de poliţie, Bîgu a dat o declaraţie lungă şi plină de informaţii din interior despre istoria şi despre organizatorii grevei, nominalizînd în clar 21 dintre aceştia. Mai tîrziu a fost reprezentantul Partidului Comunist în Comitetul Naţional Antifascist alături de reprezentanţii partidelor istorice: liberal şi ţărănesc.

Panait (Traian) Bogăţoiu, era alături de Constantin Doncea, lider al „sindicatului roşu”, deci cel controlat de comunişti, el însă fiind social-democrat, considerat uneori ca agent al Siguranţei. A fost condamnat la un an de închisoare.

David Körner (Barta), membru PCdR din 1932, a fost judecat pentru rolul său în convocarea grevei de la Griviţa şi condamnat iniţial la cinci ani, iar, după procesul de la Craiova, la 18 luni de puşcărie. Din 1934 a devenit  un opozant al stalinismului, fondînd Grupului Bolşevic-Leninist (troţkist), criticînd atît PCdR, cît şi Partidul Socialist Unit. A plecat ca student în Franţa unde a activat în Partidul Muncitoresc Internaţionalist, iar apoi în 1939 a fost unul dintre fondatorii fracţiunii „Comitetele pentru Internaţionala a IV-a”  din Partidul Socialist al Muncitorilor şi Ţăranilor. Tendinţa din care făcea parte Barta a publicat revista Vocea lui Lenin şi difuza, de asemenea L’Etincelle. După noiembrie 1939, a format şi condus Grupul Barta (Troţkist), denumit, de la 7 noiembrie 1942 (cînd se aniversau 25 de ani de la Revoluţia din Octombrie), Grupul Comunist, iar din 1944 Uniunea Comunistă, care a activat în clandestinitate în perioada ocupaţiei naziste. A jucat un rol important în conducerea şi organizarea marii greve de la Reanult din 1947. Publicaţia acestui partid, între 1942 şi 1949 a fost Lupta de clasă. După 1950, cînd Barta se retrage practic din viaţa de militant, membrii acestui grup au slăbit activitatea, reuşind să publice, totuşi, din 1956 revista Voix Ouvrière, devenită, din 1968, Lutte Ouvrière, revistă în jurul căreia se va forma actualul partid Lutte Ouvrière.

Ilie Pintilie, comunist, a participat la organizarea marilor acţiuni greviste din februarie 1933, coordonînd sindicatele de la Atelierele CFR din Iaşi, Cernăuţi şi Paşcani şi ţinînd legătura cu comuniştii de la Atelierele CFR Griviţa prin oamenii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. A murit în închisoarea Doftana la cutremurul din 1940.

Pavel Ştefan, activist comunist, participant  la grevele ceferiştilor, exclus ca din partid ca fracţionist (1942) şi reîncadrat în 1945.

Alexandru Drăghici, membru PCdR din 1930, lăcătuş la Atelierele CFR. Fără un rol important în timpul grevelor, a fost totuşi unul dintre conducătorii tinerilor cu orientare comunistă de la Atelierele C.F.R. din Bucureşti, cu un rol mai important în timpul grevelor din 1931. A fost condamnat la 15 ani de puşcărie pentru activitate comunistă, în procesul Ana Pauker. A evadat în august 1944.

Constantin David, utecist din 1928, implicat în desfăşurarea grevei, nu a fost, totuşi, unul dintre lideri. Arestat după grevă, a fost achitat în urma procesului. El a devenit membru de partid în 1934 şi a fost ales membru al Comitetului P.C.R. Bucureşti între anii 1937 si 1940, pînă în 1939 fiind secretarul acestei organizaţii. În 1939 a început să lucreze ca instructor al Comitetului Central al Partidului Comunist din România în Galaţi şi apoi în Valea Prahovei. Autorităţile burgheze l-au arestat, pentru activitatea sa revoluţionară, de 24 de ori între 1931 şi 1940. A fost asasinat de către legionari în timpul rebeliunii din 1941.

Ovidiu Şandru, comunist. Arestat după grevă, a fost achitat în urma procesului. A fost arestat ulterior devenind unul dintre principalii lideri comunişti în perioada războiului. A fost delegat cu atribute de conducere de către Ştefan Foriş (secretarul general al PCR în acel moment) ca să conducă celula comunistă din Lagărul de la Tg. Jiu (unde erau internaţi, practic, toţi comuniştii români care nu aveau de ispăşit condamnări în închisori). Fiind prins în mijlocul luptelor fracţioniste din acea perioadă, a susţinut echipa lui Foriş, intrând conflict cu Ion Popescu-Puţuri (secretarul organizaţiei de partid), Gheorghe Vidraşcu, apoi cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi, în fine, cu Gheorghiu-Dej, pe timpul cât aceştia au fost şi ei internaţi la Tg. Jiu.

Vasile Luca, angajat la Depoul Braşov al Căilor Ferate Române, fiind considerat organizatorul grevelor de la Braşov. Era secretarul Partidului Comunist din România, filiala din Braşov. A fost condamnat în procesul de la Braşov din 1935.Condamnat de mai multe ori, ajunge să fie eliberatdin închisoarea de la Cernăuţi de către sovietici în 1940, devenind viceprimar al oraşului Cernăuţi.

Ion Turcu, militant comunist cu rol mai mic în desfăşurarea grevei.

Vasile Roaită, unul dintre muncitorii asasinaţi, dar nu a avut vreun rol marcant în desfăşurarea grevei. Istoriografia postbelică i-a atribuit curajul de a fi tras sirena în timpul evenimentelor, act ce ar fi  constituit semnalul chemării la grevă a muncitorilor. Vasile Roaită a fost considerat astfel, timp de aproape 20 de ani un erou utecist căzut la datorie, el nefiind decît o victimă a rafalelor armatei, fără vreun alt merit. Roaită, de altfel, a şi fost scos din cărţile de istorie chiar pe vremea „comuniştilor”. Pentru că nu puteau recunoaşte falsul că nu el a tras sirena, s-a lansat zvonul că ar fi fost agent al Gestapoului şi de aceea a tras sirena, pentru a anunţa momentul cînd să se facă intervenţia în forţă. Desigur şi acestea sînt alte minciuni, Gestapoul nici nu exista pe atunci, dar aşa era istoriografia de partid a vremii, se acoperea o minciună cu alta. Dîndu-şi seama că e prea gogonată, au spus că era un agent al Siguranţei (deci  nu al Gestapoului). „Rectificarea” îl are ca autor pe Ceauşescu.

Gheorghe Vasilichi, membru PCdR din 1927, a jucat un rol important în grevele din 1933, fiind apoi arestat şi condamnat iniţial la 15 ani, iar după recurs la 12 ani de închisoare. În timpul celui de-al doilea război mondial a luptat în cadrul Rezistenţei franceze.

Ion Marin, comunist, condamnat iniţial la 15 ani, iar după recurs la 12 ani de închisoare.

Alexandru Rozemberg, comunist, a primit o condamnare de 5 ani de munca silnică după procesul de la Craiova.

Petre Gheorghe, secretarul organizaţiei de bază a PCdR, a jucat un rol important, alături de Doncea, în momentul turnurii politice comuniste pe care a luat-o greva. A nu fi confundat cu Petre Gheorghe (Petar Sariski), militant comunist de origine bulgară, şeful organizaţiei Bucureşti a PCdR în anii celui de-al II-lea război mondial, prins, anchetat şi asasinat de către Gestapo în 1943.

Gheorghe Stoica (Moscu Cohn) – un comunist experimentat şi membru fondator al partidului, a fost unul dintre instructorii de partid din comitetul de grevă de la Griviţa şi a coordonat evadarea unora dintre liderii arestaţi. Apoi a servit ca ofiţer politic în timpul Războiului Civil din Spania. După 23 august 1944 s-a întors în România cu divizia Tudor Vladimirescu.

Lucreţiu Pătrăşcanu – A fost unul dintre organizatorii politici ai grevei de la Griviţa din februarie 1933. A fost închis de şase ori – între 1924 şi 1941 – pentru activitate comunistă. În intervalele când nu era închis, activa în calitate de avocat pentru eliberarea comuniştilor arestaţi. În 1931,Pătrăşcanu fusese ales în Parlament ca membru al Blocului Muncitoresc-Ţărănesc, dar a fost invalidat. În 1943, a fost închis în acelaşi lagăr pentru deţinuţi politici ca şi Gheorghiu-Dej, la Târgu-Jiu. A fost eliberat după opt luni, astfel încât a putut participa la organizarea F.U.M. şi a B.N.D. în vederea răsturnării regimului antonescian şi a încetării războiului împotriva Uniunii Sovietice, ceea ce s-a realizat la 23 august 1944, devenind reprezentantul PCR în noul guvern format. A fost membru al delegaţiei care s-a deplasat la Moscova în septembrie 1944 pentru a negocia armistiţiul dintre România şi Uniunea Sovietică. De asemenea, Pătrăşcanu a făcut parte din delegaţia română care a participat la Conferinţa de pace de la Paris din 1946.

Constantin Pîrvulescu, membru al conducerii PCdR. În 1934 a fost condamnat la 10 ani închisoare, în contumacie, pentru implicarea în organizarea „sindicatelor roşii”, şi a fost arestat un an mai târziu la Praga. La 4 aprilie 1944, l-a înlocuit pe secretarul P.C.d.R. Ştefan Foriş într-un triumvirat format din el însuşi, Emil Bodnăraş şi Iosif Rangheţ. A fost trimis în U.R.S.S. pentru organizarea Diviziei „Horea, Cloşca şi Crişan” (noiembrie 1944 – mai 1945).

Grigore Preoteasa, tatăl său fiind muncitor la Căile Ferate Române (CFR), a devenit membru al PCdR în anul 1933, cu ocazia grevelor ceferiştilor de la Griviţa şi a fost condamnat la închisoare în repetate rânduri.

Alţi participanţi la grevele din ian.-febr. 1933: Avramescu Marin, Manda I. Constantin, Magymasi Gheorghe, Manea Gheorghe, Merza Ioan – Timişoara, Matei Ioan, Cluj, Ionescu Ion (Ioneaţă), Ionescu Marin (Neica),

Ionescu Nicolae P.S.D., Ioniţă Ion, Ioniţă Stelian, Kiss Nicolae, Kocis Bela – Cluj, Lefter Vasile, Luchievici Teodor, Radd Eugen, Sasu Alexandru –Iaşi, Stoica Cristofor, Stănese Ioan, Cluj, Şerban Dumitru, Ploieşti, Ştefănescu Vasile, Ploieşti, Bucureşti, Scripnic Timotei, Solomon David, Şerban Dumitru, Ploieşti, Carcali Constantin, social-democrat, vicepreşedinte al federaţiei CFR. 1931-1938. A militat pentru unificarea P.S.D. cu P.C.R.

Liderii greviştilor au fost judecaţi de tribunale militare. Primul proces s-a desfăşurat la Bucureşti, finalizat în august 1933. Recursul acestuia s-a ţinut la Craiova (locaţie considerată mai sigură de către autorităţi) în 1934. Ca urmare a campaniei şi solidarităţii muncitoreşti internaţionale, în urma recursului, pedepsele inculpaţilor au fost reduse.

Cominternul a aranjat (în ianuarie 1935), printr-o acţiune organizată de Marcel Pauker şi Gheorghe Stoica, evadarea principalilor lideri comunişti, respectiv Petrescu, Doncea şi Vasilichi, nu şi a lui Dej, considerat de rang inferior. Cei trei evadaţi, ajunşi ulterior în URSS via Praga şi au luptat mai apoi ca voluntari în brigăzile internaţionale din Spania.

Odată cu „legea Mîrzescu”, activităţile comuniste erau considerate infracţiune. După grevele din 1933, legislaţia a fost amendată, în sensul înăspririi.

Soarta liderilor după război

În mod paradoxal, după ce comuniştii au ajuns la putere, eroii acestor greve, nu au avut parte de recunoaşterea meritată, pe măsura faptelor respective. Unii au fost foarte elogiaţi, alţii marginalizaţi sau chiar contestaţi.

Astfel, după război, şucărit că nu avea „palmaresul” celor apreciaţi de Comintern, Dej a încercat să scape de ei cînd a ajuns la putere. De exemplu, Doncea a fost dat afară din partid în 1958 – acuzator fiind Ceauşescu –, iar Petrescu a fost tras pe „linie moartă” din mai 1956 pînă în decembrie 1965 (deci pînă după ce a murit Dej), deşi avusese funcţii de comandă în diviziile Tudor Vladimirescu şi apoi Horia, Cloşca şi Crişan. La reabilitarea lor în 1968 (de către Ceauşescu, acuzatorul lor în 1958), Constantin Doncea propunea să dispară numele lui Gheorghiu-Dej din această ţară.

De asemenea, pe Vasile Bîgu, care după 1945 ajunsese liderul sindicatelor din CRF, Dej l-a suspectat mereu de conspiraţii şi de tentative de a-i submina autoritatea în partid. A fost dat afară din partid în 1958 pentru deviaţionism, acuzator fiind Ceauşescu.

Ovidiu Şandru devenise un rival al lui Dej încă din ilegalitate (în lagărul de la Tg. Jiu îşi disputau supremaţia în conducerea celulei comuniste). După sosirea în lagăr a lui Dej, în vara anului 1943, Şandru a fost izolat împreună cu Alexandru Iliescu, Athanase Joja, Constantin Trandafirescu, fiind practic, ţinuţi în afara partidului. Ovidiu Şandru a sfârşit prin a fi „demascat” ca „fracţionist” în 1958, fiind exclus din partid.

De menţionat că Vasilichi (apropo, acesta a fost petrolist) s-a aflat de partea lui Dej, în războiul fratricid din partid, şi de aceea a scăpat temporar de epurări, după care a fost şi el marginalizat de Dej, mai ales fiindcă că a îndrăznit să-l critice pentru cultul personalităţii. În primii ani postbelici a fost ministru al minelor şi petrolului şi apoi preşedinte al UCECOM.

Cam pe aceleaşi poziţii s-a situat şi Chivu Stoica, deşi acesta, în primă fază, a promovat şi s-a sprijinit pe vechii tovarăşi (cu care a luptat alături şi în Spania). În schimb el a devenit incomod pentru N. Ceauşescu, care după ce l-a înlăturat de la şefia statului (funcţie preluată de Ceauşescu din 1967), l-a „ajutat” să se sinucidă în 1975.

Alexandru Drăghici, a fost un apropiat al lui Dej, care l-a numit ministru de interne şi şef al securităţii. În schimb, a fost mazilit de Ceauşescu în 1968, care l-a degradat de la gradul de general la soldat şi l-a dat afară din partid (implicit din toate funcţiile pe această linie). În 1989, i s-a propus (probabil pentru a nu se coaliza cu alţi oponenţi anticeauşişti din vechea gardă) să se reînscrie în PCR, dar a refuzat.

Grigore Răceanu a fost exclus din partid în 1942, fiindcă, în septembrie 1940, a organizat un protest la Braşov împotriva Arbitrajului de la Viena.După război, a fost reprimit în partid, dar exclus din nou în 1958, arestat, condamnat ca duşman al poporului, şi eliberat în 1960. Ulterior a devenit oponent al lui Nicolae Ceauşescu, fiind unul dintre semnatarii Scrisorii celor şase (în martie 1989). A fost etichetat ca trădător, pus în stare de arest la domiciliu, şi eliberat în timpul revoluţiei din 1989.

Vasile Lucaa devenit un nomenclaturist imediat după război, dar a căzut în dizgraţie, fiind arestat în 1952, iar în 1954 a fost judecat pentru sabotaj economic şi deviaţionism şi a fost condamnat la moarte. După aceea liderii PCR i-au comutat pedeapsa la muncă silnică pe viaţă. A murit la nouă ani după arestare în închisoarea Aiud. După preluarea conducerii de către Ceauşescu, Vasile Luca a fost reabilitat.

Gheorghe Stoica a ajuns veteranul stalinist ce reprezenta vechea gardă în nomenclatură, menţinându-se pe poziţii de vârf, atât sub Dej, cât şi sub Ceauşescu, îndeosebi prin faptul că era acuzatorul „de serviciu”. De exemplu, a fost deosebit de violent în denigrarea vechilor săi tovarăşi Doncea şi Petrescu (cei pe care îi ajutase să evadeze în 1935)  la Plenara din decembrie 1961. Mai apoi, Stoica a fost selectat de Ceauşescu să conducă o comisie secretă cu misiunea de a denigra toate persoanele care îl „umbreau” pe Ceaşescu, îndeosebi Alexandru Drăghici  şi Gheorghiu-Dej.

Pavel Ştefan a cunoscut o rapidă ascensiune politică după 1946, devenind un nomenclaturist al regimului. A intrat şi el în dizgraţia lui Dej în 1958. După perioada în care îndeplinit funcţia de ministru de interne, a fost exclus din P.M.R. (iunie 1958), fiind încadrat în grupul „Doncea–Răceanu–Şandru“ şi alţii, foşti ilegalişti, acuzaţi de „uneltire clandestină“ pentru măsuri de destalinizare în conducerea P.M.R., cu referire directă la Gheorghe Gheorghiu-Dej. A fost reprimit în partid prin Hotărârea Secretariatului C.C. al P.M.R. din 13 aprilie 1965 (adică imediat după moartea lui Dej), „reabilitare” răsplătită apoi către Nicolae Ceauşescu, care l-a folosit ca „martor al acuzării“ cu prilejul reabilitării lui Lucreţiu Pătrăşcanu (aprilie 1968).

Petre Gheorghe, a devenit deţinut politic, fiind trimis la Canal, unde a participat la cel puţin două greve pentru lucru exterminant – pe 11 noiembrie 1952 şi 19 ianuarie 1953 –, moment în care se îm­plineau douăzeci de ani de la grevele din 1933. A fost considerat unul dintre organizatorii şi chiar capul acestor greve, motiv pentru care a avut de suferit, fiind pus în lanţuri.

Lucreţiu Pătrăşcanu, după o ascensiune notorie imediat după 23 august 1944, a fost printre primele victime din rândul comuniştilor ale noului regim. În 1946, în timpul campaniei electorale, Gheorghiu-Dej l-a atacat pe Pătrăşcanu din cauza unui discurs pe care îl ţinuse în faţa studenţilor români din Cluj ca urmare a unor incidente cu caracter interetnic care avuseseră loc acolo. Dej l-a criticat în raportul secretarului general asupra „curentelor şoviniste şi revizioniste” de la Plenara Comitetului Central din noiembrie 1946. La Congresul PMR din februarie 1948 Pătrăşcanu şi-a pierdut locul din Comitetul Central, fără a i se permite să ia cuvântul pentru a se apăra. Pe 28 aprilie 1948 a fost arestat din ordinul lui Gheorghiu-Dej şi a fost anchetat şi închis împreună cu soţia şi câţiva prieteni apropiaţi şi supus unor interogatorii extenuante. Lucreţiu Pătrăşcanu a stat închis timp de şase ani, fiind executat în 1954.

Constantin Pîrvulescu a „predat” conducerea PCR lui Gheorghiu-Dej în 1945, rămânând în nomenclatură. În 1961 a fost acuzat de complot şi de „deviaţionism ideologic spre dreapta”, fiind înlăturat din toate funcţiile deţinute. A fost reprimit în partid în 1974. În noiembrie 1979, la Congresul al XII-lea al PCR, a luat cuvântul pronunţîndu-se împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu la conducerea partidului. Pârvulescu a fost dat afară din sală, destituit din funcţia sa de delegat la Congres, şi a fost pus sub supraveghere strictă şi arest la domiciliu. La 16 decembrie 1980 a fost din nou exclus din partid cu aprobarea unanimă a membrilor CPEx. În martie 1989 a fost unul dintre semnatarii scrisorii celor şase, prin care se demasca regimul antipopular al lui Ceauşescu.

Grigore Preoteasa s-a integrat în conducerea P.C.R. după război. Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a simpatizat pe Grigore Preoteasa datorită faptului că a fost coleg de muncă cu tatăl acestuia. A decedat la 4 noiembrie 1957 la Moscova, într-un accident de avion, fiind la acea dată ministru de externe.

Se remarcă faptul că în 1958, la împlinirea a 25 de ani de la grevele din 1933, s-au luat cele mai multe măsuri de marginalizare a liderilor grevelor de atunci. Practic, Dej a vrut să scape de oricine îşi mai aroga drepturi în organizarea şi desfăşurarea grevelor. Astfel, la Plenara CC al PMR din 9 -13 iunie 1958 s-a dat „verdictul” în cazul „deviaţioniştilor” şi „fracţioniştilor”, hotărându-se aplicarea următoarelor măsuri:

– Constantin Doncea – excluderea din partid şi trimiterea la munca de jos; (a fost trimis la I.A.S. Ograda)

– Ovidiu Şandru, Grigore Răceanu – excludere din partid;

– Ştefan Pavel – excludere din Comitetul Regional Bucureşti al PMR;

– Vasile Bîgu – vot de blam cu avertisment ;

Se hotăra ca ceilalţi „fracţionişti” membri de partid, cu abateri mai puţin grave, să fie traşi la răspundere în organizaţiile lor de bază. Aceştia erau: Marin Avramescu, Ion Turcu ş.a.

De menţionat că toţi erau „ilegalişti”, adică membri de partid din perioada în care PCdR era interzis prin lege.

Cum s-a ajuns la această „mazilire”? Cu ocazia aniversării sus-amintite, pentru a recupera memoria Griviţei, la Institutul de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR au fost invitaţi mai mulţi martori şi actori ai grevelor. În cadrul Institutului funcţiona un departament de „istorie orală”, a cărui misiune era să colecţioneze amintirile ilegaliştilor. La Institut au fost invitaţi atât lideri ai grevei, cât şi muncitori obişnuiţi, cu o participare limitată la evenimente. Mulţi l-au indicat pe Constantin Doncea ca lider şi n-au pomenit nimic despre Gheorghe Gheorghiu-Dej. Deşi în ierarhia partidului Gheorghiu-Dej le era superior şefilor din sindicate, muncitorii îi cunoşteau pe cei din urmă. Astfel, în 1958, la Institutul de Istorie a Partidului, cel mai des a fost pomenit numele lui Doncea. Stenogramele discuţiilor purtate la Institut au ajuns pe masa „conducerii” PMR. Multe dintre afirmaţiile făcute acolo s-au transformat în capete de acuzare la Plenara din iunie 1958. În afară de participanţii la grevele din ’33, a căzut victimă şi iniţiatorul acestei „istorii orale”, nimeni altul decât Mihai Roller. Acesta, după ce repusese istoria românească pe baze marxist-leniniste (urmase cursurile Facultăţii de Istorie de la Moscova, între 1940 şi 1944) şi ajunsese vicepreşedinte al Academiei RPR, a devenit ţapul ispăşitor pentru „falsificarea istoriei” prin mărturiile strînse de la „ilegalişti”. Astfel că, după Plenara amintită, Roller s-a sinucis. Merită menţionat faptul că el însuşi avusese o îndelungată activitate comunistă în ilegalitate, înscriindu-se în Partidul Comunist German (în 1926) şi în Partidul Comunist Francez (în 1928), aflându-se la studii în Occident. Reîntors în România, în 1931, Roller a devenit şi membru al PCdR, îndeplinind diferite sarcini pe linie de partid. Tot din 1931 el a devenit redactor al publicaţiei ilegale „Scînteia”, sarcină de care s-a ocupat până în 1940 (când s-a refugiat Basarabia devenită sovietică), deci incluzând şi perioada grevelor din 1933, susţinând astfel, propagandistic, toate acţiunile PCdR. Ca urmare a arestărilor comuniştilor de la Griviţa şi a trădării vreunuia dintre aceştia, a fost descoperită tipografia „Scînteii”, iar Roller avea să fie şi el arestat. A fost arestat din nou în 1934, dar a fost eliberat, ca şi prima dată, din lipsă de probe.

Iată cam ce viziune au avut liderii de partid de după 1945 faţă de liderii greviştilor din 1933. Pur şi simplu le-au confiscat greva în folosul  lor, mai ales de către Gheorghiu-Dej, dar şi de către Ceauşescu (să nu uităm că el se mîndrea cu activitatea sa de mare militant comunist din acea perioadă, el în 1933 avînd 15 ani).

După 1990, grevele din 1933 şi eroii acestora au trecut într-o ignorare sau minimalizare totală. Evenimentul a fost scos din manualele şcolare. Muzeele dedicate (la Craiova, la Iaşi) au fost închise sau chiar demolate. Placa de marmură care amintea de aceste lupte ale muncitorimii, amplasată în faţa Gării de Nord, a fost scoasă chiar de un primar fost membru al PSM. Ea a fost înlocuită ulterior cu una refăcută de cîţiva binevoitori. Nici ceferişti nu au fost în stare să-şi apere propriile cauze. Astfel Ziua Ceferistului nu se mai serbează pe 16 februarie, ci de sfîntul Gheorghe, ca şi cum acesta ar fi inventat trenul sau calea ferată. De asemenea, numele staţiei CFR „16 Februarie” a fost schimbat în Bucureştii Noi. Ruşine celor care nu au respect pentru propria istorie, proprii eroi şi propriile cauze!

 

Concluzii

Istoria mişcării muncitoreşti de sorginte comunistă pe meleagurile României, înfiripată chiar înainte de înfiinţarea unui partid cu această denumire, a început cu mişcările revoluţionare din 1917 din Moldova, a continuat cu o mare realizare, respectiv crearea, între 30 oct. 1918 şi 9 ian. 1919 a Republicii Diamantului Negru de la Jiu, primul stat muncitoresc de pe teritoriul actual al României (în Valea Jiului); de remarcat că ea a fost proclamată înainte de a se proclama Republica Ungară a Sfaturilor, din păcate a fost înăbuşită de tunurile armatei române, la începutul anului 1919. Această istorie a continuat cu protestele tipografilor de la Bucureşti din 13 decembrie 1918 şi greva generală din 1920. În perioada de existenţă legală a partidului (8 mai 1921 – 11 aprilie 1924), în mod surprinzător, acţiunile importante au lipsit. În schimb, după aceea, a avut loc ceea ce s-a numit „revoluţia de la Tatar-Bunar”, din septembrie 1924, prima mare acţiune a comuniştilor din România. Au urmat apoi alte lupte muncitoreşti; greva de la Lupeni din 1929, cele de la Griviţa şi de pe Valea Prahovei din 1933, toate acestea au fost, istoria o arată în mod sigur, conduse, atît ideologic cît şi pe teren, de comunişti, lucru care explică de altfel buna organizare şi fermitatea lor. Mişcările greviste din februarie 1933 au avut un caracter pronunţat politic.

De aici se desprinde lecţia că, dacă vrem ca protestele populare şi muncitoreşti actuale, în condiţiile unei crize la fel de mari ca atunci, să fie măcar pe jumătate la fel de combative ca acelea de atunci, comuniştii de azi, trebuie să urmeze exemplul înaintaşilor şi să stabilească legături strînse cu masele muncitoreşti, mergînd, ca şi atunci, de la asigurarea indispensabilei busole ideologice, pînă la extrem de importanta participare pe teren. Mişcarea muncitorească actuală are nevoie de comunişti la fel cum a avut acum 80 şi mai bine de ani, nu de cei care doar îşi însuşesc numele şi/sau ideologia.

Este o datorie de onoare a noastră de a aminti şi a cinsti acele evenimente şi acele personaje care au marcat istoria şi au contribuit la călirea şi formarea militanţilor în toiul luptei de clasă, aducînd în acelaşi timp multe drepturi obţinute prin cuceriri revoluţionare sau contribuind semnificativ la teoria luptei de clasă şi a emancipării muncitorimii. În acelaşi timp, aceste evocări au meritul de a contribui la dezvoltarea conştiinţei de clasă, constituindu-se într-o lecţie plină de învăţăminte mai ales pentru tînăra generaţie.

 

Cinste veşnica eroilor şi martirilor ceferişti şi petrolişti din 1933!

Trăiască adevăraţii comunişti, singura avangardă posibilă a maselor populare!

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*