3.DEMOCRAȚIA CREȘTINĂ CA GARANT EUROPEAN?

03.01.13 by

Vorbeam despre durerea, marea durere că Popularii Europeni nu au avut tăria, sau prezența de spirit spre a împiedica mistificarea conceptului de democrație-creștină în România. Nu fiindcă au înghițit hapul cu multe declarații formale, fără să le pese de demagogie; ci pentru că nu a fost nimeni atent la asemenea pericole care poate că marchează elemente de integrare formală și în alte țări din categoria noastră și, prin asta, conduc doctrina creștin democrată în derizoriu, așa cum se întâmplă la noi.

Constatând aceasta în realitatea noastră politică, poate că avem dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva, și în alte țări asemănătoare nouă nu s-a întâmplat același lucru, Popularii Europeni mulțumindu-se să bifeze faptul că există vreo formație care a preluat numele lor, sau s-a înscris formal în familia lor, dar ne interesându-i faptul dacă aceștia sunt capabili să se adreseze unui electorat care se va regăsi în programele politice rezultate din doctrina democrat-creștină?… Pe fondul coruperii ideatice exercitate de bolșevici vreme de o jumătate de veac, e mai greu să implantezi idei salvatoare ca în țările care beneficiau de Planul Marshall. Convingerea că liderii de azi nu au împiedicat mistificarea conceptului de democrație-creștină în România, nu au avut inteligența de a dezvolta cu noi această politică de centru și, chiar dacă n-au fost ei traseiștii politici, s-au complăcut ca punct de atracție pentru traseiști, ne face să-i vedem ca pe niște oameni mulțumiți cu plata cotizației la casieria lor, respectarea îndatoririlor financiare față de organismele țărilor lor, eventuale cumpărături din ceea ce scot aceste țări la second-hand și alte amănunte de supunere la administrația europeană, dar nu străduind pentru aprofundarea programelor politice. Iar, dacă acest lucru s-a petrecut și în alte state care au avut traseul nostru european, atunci, ceva ce nu s-a discutat la Congresul PPE de la București, nu e în ordine.

Dar revin la situația de la noi ca să-mi pun întrebarea pe care nu știu dacă și-au pus-o ei: Oare nu ar fi existat și alte mijloace de propagandă sau de educație politică a celor pe care ți-i doreai integrați?… Oare, în afară de atenția pe paragrafe de regulamente și recomandări tehnice, nu ar fi fost nevoie și de componenta unui exemplu de existență civică din partea unui partid care a dovedit cândva Europei că a știut să-i trezească sentimentele care au condus la ceea ce am putea numi faima doctrinei democrat-creștine și mândria pentru caracteristicile ei deosebit de europene, pentru politologia europeană pe care ei au stimulat-o spre ceea ce este mai popular și în doctrină și în practica de zi cu zi, dar și în morala tradițională la care omul mereu revine, oricât s-ar îndepărta sau ar fi îndepărtat?

Foarte posibil să avem astăzi, printre asemenea lideri, mari specaliști în soarta monedei Euro; foarte posibil să avem pricepuți ai ingineriilor financiare în sensul bun al cuvântului, prin care Bundesbankul se consolidează tocmai consolidând moneda Euro; foarte posibil ca fermitatea în privința privatizărilor de la noi să solicite mult intelectul politic al unora, iar indicele Dow Jones să ne fie citat sau subliniat cu regularitate… Dar nici unul dintre aceste motive, nu scuză delăsarea în ceea ce privește îndoctrinarea unora cu doctrina în care crezi. Îndoctrinare, tot în sensul bun al cuvântului: Acela de a face cunoscută și clarificată pentru o anumită categorie de electorat, măcar, o idee politică ce-l poate reprezenta ca gândire sau îi poate reprezenta interesele; și a nu o lăsa de izbeliștea uitării, a necunoașterii sau a preluării formale, în mod aventurist și demagogic.

Și atunci, în loc să găsesc scuze, mă întreb dacă, preocupați, e drept, de destinul monedei Euro, ca și a altor trăsături de integrare financiar-economică ( în avantaj general, sau chiar în avantajul predilect al țărilor pe care le reprezintă) acești lideri buni tehnocrați de partid, chiar nu au mai găsit vreme sau disponibilitate să se întrebe cum de s-a prăbușit un partid de mare speranță pentru România postdecembristă cum a fost PNȚCD –ul, după ce se ridicase la modul cel mai atrăgător pentru electorat, devenind locomotiva unei întregi Convenției Democratice?!… Chiar nu i-a interesat crahul doctrinei lor într-o țară ca a noastră? Chiar s-au mulțumit să rebifeze locul lui Rațiu și Coposu cu niște nume de rezonanță românească care să poată fi chemate la apel doar pentru a nu rămâne spațiul descoperit?!… S-au putut ei trezi de abia după doisprezece ani de la primul mare eșec, dar și atunci, nu pentru a revigora doctrina și răspândirea ei populară, ci numai pentru a da „sprijin tehnic” la modul abstract al metodelor sau viciilor de procedură, pentru nereușita unor guvernanți care se pretindeau de ai lor?… Oare analiza politică nu-i mai interesează pe acești demni aplicatori de linie în celelalte politici europene?! Oare e o convingere că așa merg lucrurile politice, sau o derivă politică la cei care ar trebui să le ducă înainte?! Destul de greu de răspuns la toate astea! Și, mai ales, întristător.

Din păcate, ajungem la concluzia că Democrația Creștină e în derivă astăzi tocmai pentru că din aspirațiile ei pragmatic-umaniste, care se demonstrau realizabile numai prin extinderea democratismului, a repornit ideea de „Democrație Europeană” și tocmai pentru că a devia de la preceptele acesteia, care s-au continuat din preceptele creștin-democrate, înseamnă o decădere doctrinară, un regres penibil în monopolismul care a caracterizat liberalismele mai vechi pe care și le permiteau marile națiuni în numele dezvoltării de civilizație modernă.

Democratismul interstatal, ca și servirea prin democrație a intereselor minoritare în egală măsură în care puterea nu dictează ci conlucrează cu opoziția pentru realizarea unei orânduiri a drepturilor fiecărei persoane, fiecărei comunități, fiecărei națiuni și fiecărui popor, ar trebui să fie forma doctrinară nouă, de înțelegere postmodernistă și neoconservatoare a actualităților sociale. Despre care trebuie să se știe că au depășit ca cerințe și dictatul monopolist al puterii și dictatul statistic al majorității, ajungând la superioritatea conceptului de drepturi ale persoanei umane și ale persoanei colective. Să fie bine definite personalist toate comunitățile în drepturile lor egale indiferent de dimensiunile pe care le au ca număr, ca putere și ca influență, în afara celor morale recunoscute unanim. În acest sens, cred eu că De Gaulle, funciarmente ostil ideii de organizație suprastatală, avea rețineri mai mari decât Churchill și obstina în ideea strictă a unei fericite colaborari interguvernamentale pe teritoriul Europei.

Și, într-o asemenea pledoarie, poate că trebuie să explicăm faptul că, pentru noi, românii, Generalul Charles de Gaulle este cel care a organizat rezistența și eliberarea țării lui, conducând-o (patriotic și nu oricum) spre o Europă unită în pace și egalitate; în vreme ce Sir Winston Churchill, strateg mai rece, rămâne din păcate și cel care i-a parafat lui Stalin puterea suprastatală asupra țării noastre, el luându-și la acel moment Grecia. Iar, dacă democrația creștină va face compromisul de a înclina steagul intereselor afirmării persoanei umane, lăsându-l condiționat de interesele unor grupuri mai restrânse de persoane sau țări, atunci conținutul de „Partid Popular” prin care aceste formațiuni au vrut să-și precizeze mai bine esența și direcțiile practicării unei democrații reale, va trebui să fie preluat în doctrina altui partid care să găsească forme mai consecvente pentru asigurarea perenității acestei idei. Deoarece este o idee mare, care nu are cum să nu deranjeze oricare dintre interesele manifestate mai restrâns, în numele unor grupuri mici, oricât de puternice ar fi ele.

Și închei tot cu gândul că pot să par un desuet romantic repetând asta, dar eu cred că, pe lângă politicienii și guvernanții care reprezintă în organismele europene interesele, mai mari sau mai mici, ale țărilor lor de veche tradiție, dirijând astfel cu pricepere dezideratele punctuale ale funcționării Uniunii și fiind mulțumiți când găsesc în țările mai noi clientelă ascultătoare, Europa ar avea nevoie în momentul de față de un suflu cum a fost cel adus de marii oameni politici proveniți din rezistența ei împotriva extremismelor și capabili să convingă popoarele, cetățenii în căutare de soluții, electoratele, de idealul democrat-creștin al unei Europe unite în egalitate. Și aștept ca, din masa de politicieni respectabili și prezentabili care-și găsesc locul în tradiționala poză de familie ce se face la reuniuni, să mai răsară un Churchill, un Adenauer și-un De Gasperi străduind să-l convingă și pe De Gaulle că nu vor un organism suprastatal, ci o Europă democratică așa cum îi trebuie bătrânului continent…

decembrie 2012

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*