2.DEMOCRAȚIA CREȘTINĂ CA GARANT EUROPEAN?

23.12.12 by

Vorbind despre aspirațiile tradiției noastre adânc europene, sugerez a se ține seama de faptul că, până și filorusismul celor care l-au continuat pe Cantemir, era o aplecare către marele europenism de la Sankt Petersburg, cu nobilimea palatelor venind dinspre Versailles sau barocul Elisabetan și științele confirmate prin Academia de la Berlin; nicidecum către asiatismul respirat între zidurile Kremlinului. E vorba de aspirații consecvent păstrate în suflet, care s-au direcționat mereu spre vestul ce însemna democrație, ajungând pentru noi  până la perpetua speranță cu „vin americanii”.

Din acest motiv, marele semn de întrebare pe care îl pun prin titlul de mai sus, pe măsură ce privesc „pozele de familie” ale summiturilor europene așteptând să se înalțe din ele, așa cum se înălța odată, intransigentă și neconcesivă față de destinul țării sale, statura lui De Gaulle; cum se contura, marcată de răspunderea pentru viitorul țării sale răspunzătoare de fanatismele trecutului, convingătoarea figură a lui Adenauer; cum convingea strategic trabucul lui Churchill învăluindu-ne-n certitudinile de dialog rezultat din propriul parlamentarism cu care Albionul își avansa în omenire politicile pragmatice. Și cum, pe lângă ei, se afirma generația venind din rezistența a cărei solidaritate în scop salvator internațional o îndreptase după război spre o doctrină în care se regăseau cele mai diverse forme de opinie publică, indiferent de modul cum le periclitase conflagrația.

Privind conclavul politicienilor europeni de azi, aștept un semn prin care – dintre priceperile procedurale cu care ei își drămuiesc avantajele încât să fie  ceva și pentru neofiți ca noi – va izbucni o idee politică majoră care să poată da certituni unor populații debusolate și de propriul lor trecut și de criza comună. O idee care să distrugă complexele de adaptare dând un  țel de reconstrucție socială, în așa fel încât omul să vrea creație productivă, nu ajutor; să vrea inițiativă, nu subzistență și consumerism. Iar aceasta, s-ar putea baza în actualitate printr-o reciprocitate de apreciere și înțelegere care nu numai să facă uitată tâmpenia cu ”două viteze” ci să și țină trează înțelepciunea lui De Gaullle care nu voia nimic suprastatal în afară de sentimentul patriei tale. Aștept de la această poză de familie în care, prioritară, încă este democrația-creștină, o asemenea idee politică încât să merite numele unui bulevard Schuman aici, unde eram cândva catalogați drept Belgia Orientului. 

Nu neg încercările făcute până în prezent, dar nici micimea rezultatelor lor, mai ales privind România. Pentru că, studiind fenomenul politic al ultimelor decenii, nu s-ar putea spune că în interiorul democrației-creștine nu au avut loc eforturi de perfecționare. Cu cea mai frumoasă intenție: Cea de a găsi, printr-o asemenea doctrină care s-a dovedit a avea trăsături foarte populare, căi de solidaritate națională sau chiar internațională, cum au fost cândva cele ale coagulării Rezistenței din occidentul european în timpul celui de al doilea război mondial, din care au decurs apoi și raționamentele de solidaritate așezate la temelia Comunității Europene cu toate aspectele ei. Adică a găsi căile de solidaritate interumană de astăzi, care să garanteze prin ele celelalte căi: Cele de conlucrare interstatală printr-o consecventă colaborare interguvernamentală, pe bază de absolută egalitate și total ostilă organismelor care se vor supranaționale.

Putem spune și că, pe planul cercetării filosofice independente a unor grupuri personaliste, prin căutarea elementelor de filosofie personalistă în tradiția altor zone ale lumii și a altor religii, s-au făcut pași teoretici spre găsirea elementelor comune de respect între persoane și de universalizare a concepției primordialității existenței și afirmării persoanei umane ca scop, toate celelate trăsături ale lumii devenind mijloace întru realizarea acestui scop.

La fel cum și pe planul politic al unor formațiuni largi, funcționând în rețea democratică internațională, cum sunt partidele creștin democrate din diverse țări, cu institutele lor respective de studii politice, iarăși s-au făcut progrese pentru definirea unui caracter popular cât mai larg al politicilor bazate pe doctrine creștin-democrate, cu adaptarea lor la cât mai multe caracteristici naționale, zonale, tradiționale sau religioase. Căutând în asemenea tradiții elemente de aspirație populară, s-a căutat extinderea unei  mișcări echilibrate, de centru, de eliminare a extremismelor și fundamentalismelor în politicile din diverse țări. Iar o asemena dorință de lărgire, de neîngrădire cu nimic a caracterului popular prioritar pe care o asemenea politică o poate avea în oricare dintre zonele lumii ca și la oricare dintre cetățenii unei țări, s-a concretizat chiar în schimbarea denumirii, partidele respective devenind Partide Populare.

Partidul Popularilor Europeni și-a jucat astfel rolul său în emanciparea democratică a statelor continentului și integrarea lor până la numărul de astăzi. Ceea ce este cea mai mare realizare cu care am intrat în acest nou mileniu, pentru noi, care vreme de o jumătate de secol am bâjbâit după aspirațiile tradiției noastre adânc europene. Și, poate din acest motiv, dintr-o dorință sinceră de „adevărată integrare”, cum am spus mai sus, cu convingerea necesității de reciprocitate în fapta ei de viețuire comunitară, apar și rezervele sau nemulțumirile noastre față de unele aspecte, poate pragmatice, care n-au mai produs în democrația-creștină nici lideri nici idei de mare fervoare democratică. Așa cum am început aceste rînduri, aș îndrăzni să spun pe propria-mi răspundere că – de la un Adenauer încurajat de Churchill și De Gasperi întru ideea de colaborare interguvernamentală europeană și echilibrat de reținerile lui De Gaulle cu vigilența patriotică de a nu se ajunge la organisme suprastatale, apoi de la figurile unor Schuman, Moro, Fanfani, Pottering, Santer, Tindemans și în bună parte Helmut Kohl, liderii europeni s-au tehnicizat ignorând aspectul politic propriu zis.  Astfel,  cei de mai sus au fost ultimii lideri atenți prioritar la semnificațiile pe care o doctrină neoconservatoare le poate conferi tradițiilor morale și umaniste pe care se întemeia Comunitatea Europeană. Și mă tem că scandalul financiar cu care și-a încheiat cariera Kohl, a pus amprenta pe preocupările arghirofile ale guvernărilor statelor europene și a preocupărilor  de drept comercial și financiar a multor lideri creștin-democrați, care au devenit tehnocrații pragmatismului sec, desprinzându-se de fervoarea actului politic care aducea sau chiar producea un entuziasm al dorințelor democratice. Așa cum avea harisma să producă și social-democratul Willy Brandt, cu toate că doctrina sa nu fusese la început prea entuziasmată de ideea unității europene.

 Cu tot regretul, am impresia că astăzi s-a trecut la statutul unor practicanți pragmatici ai democrației creștine care, pot asigură cu priceperea sau specializarea lor și cu experiența țărilor lor echilibrul eșichierului; dar fără a aduce suflul unei filosofii politice cum a fost cel prin care aceste partide și-au cucerit la vremea respectivă marele lor electorat. Și, declar pe cuvânt de onoare că aș găsi chiar o scuză acestei birocratizări a funcționării în fruntea  Uniunii Europene, recunoscând că nu toate etapele politice produc personalități atrăgătoare sau fascinante, dar fiecare etapă politică are nevoie de tehnocrații ei pe care trebuie să-i respectăm ca atare și să le fim recunoscători pentru rezolvarea problemelor terre-a-terre, asigurând o administrație coerentă pe linia elementelor tehnice de funcționare.

Aș găsi chiar prilej de satisfacție în aceste merite cotidiene cu care liderii de astăzi se încarcă cinstit, funcționărește, făcând să se respecte și să se precizeze mai bine normele existenței comunitare pe bătrînul nostru continent!… Nu mă deranjează nici măcar că asta coboară în rutină, dacă e vorba de o rutină bună, benignă… Mă reține numai și numai durerea că Popularii Europeni nu au avut tăria, sau prezența de spirit spre a împiedica mistificarea conceptului de democrație-creștină în România. Nu au avut nici perseverența de a acorda atenția cuvenită unei societăți ca a noastre, foarte deschisă democrației creștine. Și, în nici un caz, nu au avut inteligența de a înțelege măruntul amănunt că românii ar putea dezvolta această politică de centru, dacă ar fi stimulați cu bună credință. Din acest punct de vedere sunt demni de rezerve din partea  noastră, la fel cum avem rezerve față de traseiștii politici; sunt de suspectat, ca orice om care abandonează o doctrină. Chiar dacă nu s-au comportaat chiar așa, adică n-au fost ei traseiștii, ci s-au complăcut ca punct de atracție pentru traseiști.

Așadar, nu fiindcă au înghițit hapul cu multe declarații formale, fără să le pese de demagogie; ci pentru că nu a fost nimeni atent la asemenea pericole care poate că marchează elemente de integrare formală și în alte țări din categoria noastră. Prin asta, conducând doctrina creștin democrată în derizoriu, așa cum se întâmplă la noi.

(va urma)

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*