150 de ani de la înfiinţare Academia Română

15.03.16 by

150 de ani de la înfiinţare  Academia Română

În toate ţările civilizate ale lumii, cel mai înalt for de cultură şi ştiinţă îl reprezintă academia, instituţie apolitică, nonguvernamentală, echidistantă. În ţările româneşti, primele încercări de creare a unei astfel de instituţie au avut loc în secolul al XVI-lea, prin domnitorii Despot Vodă (1561-1563) şi Petru Cercel (1583-1585). Sub acest titlu nobil, s-a creat mai târziu, Academia Vasiliană la Iaşi (1640), academiile domneşti la Bucureşti (1688) şi Iaşi (1707), Academia Mihăieliană la Iaşi (1835).
Unirea Principatelor a creat contextul istoric şi cultural necesar înfiinţării unei academii naţionale. G. Sion elaborează, în 1860, un proiect de statut pentru întemeierea unei „academii române”, cu 15 membri. V.A. Urechia propune o comisie pentru „alcătuirea unui dicţionar şi a unei gramatici”. Însuşi domnitorul A.I. Cuza sprijină concret înfiinţarea unei academii, donând, în acest sens, în 1863, 5600 galbeni, din care o mie de galbeni să fie acordaţi ca premiu pentru cea mai valoroasă traducere din limbile clasice. Gestul lui Cuza îl urmează bucureşteanul Evanghelie Zappa, care oferă 5000 de galbeni pentru elaborarea unui dicţionar, a unei gramatici româneşti şi a unei traduceri.
Ambele sume au constituit prima finanţare a academiei, înfiinţându-se oficial, prin decretul nr. 582 din 1/13 aprilie 1866 al Locotenenţei Domneşti, Societatea Literară Română1, cu scopul elaborării dicţionarului şi a gramaticii limbii române. Ea cuprindea 21 de membri, reprezentând toate provinciile româneşti (Vicenţiu Babeş, G. Bariţiu, I.D. Caragiani, T. Cipariu, D. Cozacovici, Al. Hasdeu, I.H. Rădulescu, I. Hodoş, Al. Hurmuzaki, A. Mocioni, G. Munteanu, Al. Roman, I.G. Sbiera, C. Stamati), completându-se, anul următor, cu V. Alecsandri, St. Gonată, N. Ionescu, A.T. Laurian, Titu Maiorescu, I.C. Massimu, C. Negruzzi, C.A. Rosetti, V. Urechia-Alexandrescu. Reprezentativitatea provinciilor îl determină pe B.P. Hasdeu să afirme: „Când cineva zice român, şterge şi Dunărea şi Carpaţii”.
Societatea Literară Română îşi deschide lucrările la 1 august 1867, în casa banului C.Gr. Ghica de lângă Cişmigiu, apoi funcţionează în clădirea Universităţii din Bucureşti. În 1890, Ministerul Instrucţiunii Publice cumpără, pentru Academia Română, Casa Cesianu din Calea Victoriei 135, iar în 1896, casele din Calea Victoriei 137.
La 3 martie 1898 se inaugurează noua clădire a Academiei Române, iar la 10 noiembrie 1989 se deschide prima sală de lectură a Bibliotecii Academiei. Peste cinci zile, episcopul Buzăului donează biblioteca căpitanului C. Cornescu-Oltelniceanu, punându-se, astfel, bazele bibliotecii Academiei. În 1937 se inaugurează clădirea Bibliotecii (arh. Duiuliu Marcu), iar în 2001 se inaugurează noul edificiu al Bibliotecii.
În 1903, manuscrisele, documentele istorice şi cărţile de la Muzeul Naţional de Antichităţi trec în fondurile Bibliotecii Academiei. În 1884 şi apoi în 1938 este votat Regulamentul Bibliotecii Academiei, modificat în 1949, în noile condiţii politice impuse României. În 2006 se finalizează lucrările de extindere şi modernizare a Bibiliotecii, cu un corp nou şi o aulă impunătoare.
La 24 august /5 septembrie 1867 denumirea noii instituţii este Societatea Academică Română, şi trei secţiuni (literară-filologică, istorico-arheologică şi de ştiinţe naturale), şi cu scopul, declarat prin statut, „de a lucra la înaintarea literelor şi a ştiinţelor între români”, fiind un „corp independent în lucrările sale de orice natură”. Prima conducere se alege la 31 august 1867: I.H. Rădulescu (preşedinte), Timotei Cipariu (vicepreşedinte), A.T. Laurian (secretar), iar la 16 septembrie 1868 sunt aleşi primii membri (Kogălniceanu, Papiu-Ilarian, G. Sion).
La 27 martie /8 aprilie 1879, Societatea Academică Română se transformă în „institut naţional cu denumirea de Academia Română, „persoană morală şi independenţă”, având ca scop „cultura limbei şi istoriei naţionale, a ştiinţelor şi frumoaselor arte”, organizată în trei secţii ce vor funcţiona până în 1948: literară, istorică şi ştiinţifică.
Având în vedere componenţa membrilor fondatori, s-a acordat o atenţie deosebită rolului limbii române: „limba ne uneşte” (Al. Roman), „limba împarte pururea soarta poporului” (V.A. Urechia), „conservarea unităţii limbii româneşti din toate provinciile locuite de români […] va reda forma curat naţională română, pentru ca să figureze cu toată demnitatea între şi lângă surorile ei de origină latină. Ea va pune fundamentul pentru o literatură adevărată naţională” (Timotei Cipariu).
Prima lucrare premiată de Societatea Academică Română este Gramatica limbii române. Partea analitică de T. Cipariu (la 16 septembrie 1868), iar în 12 august 1869, încep dezbaterile pentru elaborarea Dicţionarului limbii române, „o urgentă necesitate chiar pentru viitorul nostru naţional”. În 1876 se hotăreşte întocmirea unui Dicţionar latino-român şi a Dicţionarului limbii române, în 1884 se propune elaborarea unui Etymologicum Magnum Romaniae, care să cuprindă „toate cuvintele vechi, care altmiteri, vor fi pierdute pentru generaţiile viitoare”, proiect pentru care se oferă B.P. Hasdeu. Savantul îl concepe ca o lucrare monumentală, din care a reuşit să elaboreze doar primele trei volume şi introducerea la următorul volum. În 1904, a fost instituită o comisie pentru stabilirea normelor ortografice, o propunere vizând înlocuirea lui î cu â în cuvântul românesc şi derivatele sale, considerat „mod de scriere prin care s-a identificat românimea de la renaşterea ei modernă încoace” şi s-a impus definitiv principiul fonetic ca normă a limbii scrise. Prin imixtiune politică, în 1953, prin hotărâre a Consiliului de Miniştri, s-a impus renunţarea la folosirea lui â şi a formei sunt, care demonstrau originea latină a limbii române. După 1990, s-a revenit la forma corectă, recunoscându-i-se Academiei dreptul „de a hotărî asupra îndreptărilor care se vor face normelor ortografice ale limbii române”. Deşi a fost o luptă, nu numai ştiinţifică, de a impune normalitatea ortografică română, este de neînţeles de ce unele publicaţii periodice, inclusiv reviste pretinse culturale, folosesc cu obstinaţie normale ortografice din perioada ocupaţiei bolşevice a României, care voiau să dovedească influenţa majoră a slavonei asupra limbii române.
În 1994, Academia Română stabileşte priorităţile privind marile proiecte: Micul dicţionar academic al limbii române, Dicţionarul General al Literaturii Române (prima ediţie a apărut între 2004-2009, în şapte volume, în anul aniversar urmând să apară ediţia a II-a, revizuită şi augmentată), Dicţionarul tezaur al limbii române, tratatul Istoria românilor, Dicţionarul etimologic, atlase lingvistice, folclorice etc.
După înfiinţarea Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, în martie 1999, sub egida Academiei Române, condusă de acad. Maya Simionescu şi acad. Eugen Simion, a fost lansată colecţia „Opere fundamentale” ale scriitorilor români tipărindu-se, până în prezent, peste 175 de volume. Colecţia a fost iniţiată şi este coordonată de Eugen Simion, care a elaborat pertinente studii introductive scriitorilor români din această colecţie, de la Eminescu la Ioan Alexandru. Se încheie ediţia academică de Opere de M. Eminescu şi facsimilarea caietelor-manuscris ale autorului Luceafărului, în 38 volume, dăruite marilor biblioteci publice din ţară şi din străinătate, împlinind, astfel, dorinţa lui C. Noica. S-a stabilit, la propunerea lui Eugen Simion, ca 15 ianuarie să fie deopotrivă ziua lui Eminescu şi a Culturii Române, iar 31 august – Ziua limbii române, sincronizându-ne cu Academia de la Chişinău.
Revenind la istoricul Academiei Române, putem afirma că membrii săi, dar mai ales conducerea instituţiei, au avut sarcina nu numai de a elabora lucrări literare, ştiinţifice sau de artă, de a strânge, prin donaţii, o avere mobilă şi de carte apreciabilă, de înfiinţare de noi şcoli academice (în Franţa, în 1922, condusă de N. Iorga şi la Roma, în 1933), ci şi de a lupta pentru păstrarea independenţei Academiei, conform statutului său. Astfel, în 1935, se ia atitudine împotriva înfiinţării „Academiei de Ştiinţe din România” la Bucureşti, pentru că „se împietează un drept legal, se uzurpă un patrimoniu moral”, aduncându-se Academiei „grave şi păgubitoare prejudicii”. Cu stăruinţă, conducerea Academiei Române reuşeşte, în 1938, să determine guvernanţii să publice un decret-lege, conform căruia „cuvântul «academie», singur sau urmat de alte cuvinte, nu poate fi întrebuinţat drept denumire cu firmă de nicio persoană fizică sau juridică în afară de Academia Română. Numai legea poate acorda şcolilor de învăţământ superior sau asociaţiunilor ştiinţifice profesionale denumirea de «academii», dar numai cu consultarea prealabilă a Academiei Române”. Din păcate, după 1990, cuvântul „academie” a fost preluat fraudulos de reviste umoristice de prost gust, de diverse asociaţii sportive sau umoristice, societăţi civile etc., cuvântul în sine devenind inflaţios, unii lideri ai acestor „academii” fiind intelectuali cu pretenţii. Aferim!
Deşi este prin definiţie un for ştiinţific şi cultural, Academia Română s-a pronunţat atunci când politicul a vrut să surclaseze ştiinţificul. De pildă, în urma ultimatului lui Stalin din 1940 (faţă de care regele şi guvernul său n-au luat nicio atitudine), Academia Română se adresează, la 12 iulie 1940, academiilor din lume, prezentând „ştiinţific şi fără caracter polemic problema Basarabiei şi a părţii din Bucovina rupte recent din trupul României”. Sub conducerea lui Eugen Simion, Academia Română a organizat, la 31 octombrie 1994 şi la 28 ianuarie 2005, două sesiuni ştiinţifice cu tema Limba română şi varietăţile ei locale, respectiv Aromânii şi aromâna azi, dovedind că limba „moldovenească” este o pură invenţie politică, iar aromânii sunt români.
Noul regim politic instaurat în România după 1944 a dăunat şi Academiei Române, care devine „Academia R.P.R.” ( 9 iunie 1948), subordonată direct Consiliului de Miniştri şi „Academia R.S.R” (21 august 1965). Reorganizarea din 1948 a fost un pretext de a elimina elementele „burgheze”, precum: G. Gusti, L. Blaga, Gh.I. Brătianu, Silviu Dragomir, N. Colan, C.I. Angelescu, Iuliu Hossu, Radu R. Rosetti, Sabin Manuila (în total 110 membri), reprimiţi după 1990. În perioada comunistă au fost aleşi, totuşi membri ai Academiei personalităţi marcante: Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, I. Agârbiceanu, C.C. Giurescu, E. Condurachi, C. Daicoviciu, A. Oţetea, H. Coandă, Ilie Murgulescu, St. Milcu, Ana Aslan, Gr. Moisil, D.D. Roşca, M. Ralea, Camil Ressu, Duiliu Marcu etc.
După Revoluţie, Academia Română funcţionează conform Decretului-lege din 5 ianuarie 1990, autohton, finanţată de la bugetul de stat, fiind legiferată ca „cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării”, care reuneşte „personalităţi de o deosebită valoare ale ştiinţei, tehnicii, învăţământului, culturii şi artei române, reprezentând spiritualitatea creatoare a naţiunii”. Organigrama cuprinde 181 de membri titulari şi corespondenţi la care se adaugă membrii de onoare români şi străini, între ultimii figurând Papa Ioan Paul al II-lea şi Bartolomeu I, patriarhul ecumenic al Patriarhiei de la Constantinopol.
Merită să amintim preşedinţii Academiei: I.H. Rădulescu (1867-1870), A.T. Laurian (1870-1872;1873-1876), N. Kreţulescu (1872-1873; 1895-1898), I. Ghica (1876-1882; 1884-1887; 1890-1893; 1894-1895), D.A. Sturza (1882-1884), M. Kogălniceanu (1887-1890), G. Bariţiu (1893), Iacob Negruzzi (1893-1894; 1910-1913), Petru Poni (1898-1901; 1916-1920), Petre S. Aurelian (1901-1904), I. Kalinderu (1904-1907). Anghel Saligni (1907-1910), C.I. Istrati (1913-1916), D. Onciul (1920-1923), E. Racoviţă (1926-1929), I. Bianu (1929-1932), L. Mrazec (1923-1935), Al. Lapedatu (1935-1938), C. Rădulescu-Motru (1938-1941), I.Th. Simionescu (1941-1944), D. Gusti (1944-1946), Andrei Rădulescu (1946-1948), Traian Săvulescu (1948-1959), Ath. Joja (1959-1963), Ilie Murgulescu (1963-1966), Miron Nicolescu (1966-1975), Şerban Ţiţeica (1975-1976), Th. Burghele (1976-1977), Cristofor Simionescu (1977-1980), Gh. Mihoc (1980-1981), I.M. Anton (1981-1984), Radu P. Voinea (1984-1990), M. Drăgănescu (1990-1994), V. Constantinescu (1994-1997), Eugen Simion (1997-1998, interimar; 1998-2006), Ionel Haiduc (2006-2014), Ionel Valentin Vlad (din 2014).
Academia Română a fost, în aceste 15 decenii de activitate „un factor de reconciliere şi de coeziune morală şi intelectuală”, „un simbol al unităţii spiritualităţii naţionale”, cu rolul de a prezenta „spiritualitatea românescă şi, totodată, de a o sincroniza cu alte culturi într-un schimb reciproc avantajos de valori”, cum se exprima acad. Eugen Simion, preşedintele cu cele mai mari realizări în domeniu manageriatului academic. Şi tot domnia sa a punctat şi un alt element: „Academia are, cred, azi, şi un rol moral în societatea românească. Un rol stabilizator. Nu trebuie, repet, să se amestece în treburile politicii, dar nici nu poate sta prea departe de neliniştile şi nevoile naţiunii. Să intervină atunci când este cazul şi cu mijloacele ei ştiinţifice”. Cum ar fi, de pildă, stabilirea plagiatelor şi a caracterului ştiinţific al lucrărilor autorilor (şi nu scriitorilor) din puşcării.
P.S. 1. Era normal (într-o ţară normală) ca televiziunea naţională (chiar şi cele private) să acorde spaţiu aniversării Academiei, prezentând aspecte din viaţa academică. A fost o emisiune, Academicienii, pe care noul manager Stelian Tănase a înlocuit-o cu emisiunea lui Cezar Paul Bădescu, care scria în „Dilema” că: „Poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt ea nici nu există pentru mine”, motiv pentru care, de Ziua Culturii Naţionale şi a lui Eminescu, acest individ n-a prezentat nici măcar un basm eminescian. Pe primul program al televiziunii naţionale, publice, alţi doi indivizi, L. Boia şi Patapievici, şi-au făcut numărul vădit anticultural şi antinaţional. Mai era loc de Academia Română?
2. În cele 15 decenii, oameni de bine şi cu bani, începând cu A.I. Cuza, au făcut numeroase donaţii Academiei. După 1989, au dispărut aceşti oameni sau mentalitatea s-a schimbat. Şi Academia Română are foarte multe cercetări finalizate pentru care n-are fondurile necesare. De pildă, Dicţionarul General al Literaturii Române. Mai avem filantropi?!
Note
* Pe larg, vezi Dicţionarul General al Literaturii Române, litera A/B, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 2004, p. 8-18; Dorina N. Rusu, Dicţionarul membrilor Academiei Române. 1866-2010, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*