Mircea Tomuş la al optzecilea ocol al Soarelui

25.02.14 by

Mircea Tomuş la al optzecilea ocol al Soarelui

Se dedică maestrului Mircea Tomuş,
în prag-de-dare-la-grindă
a fotonilor de octogenariat…

(I) De la Triada Ursitoarelor – urarea de dimineaţă. Cel născut la 9 gerar 1934, din mamă-nvăţătoare, Ana Tomuş, Ană de mânăstire-Cuvânt, nu de bazilică de Curte Argeşeană, şi din Axente Tomuş, tată-preot-de-Valahime, în Mociu-Cluj, adică în nordul de gând / suflet al provinciei Arutela > Arudela > Arudeal > Ardeal, din Dacia Porolisseană, Mircea Tomuş, cel din sfântă naştere cu mănuşi din piele de căprioară dată-n pluş, ursit fu de Cele Trei Clasic-viitorologice, cu opt decenii în urmă, să fie scriitor-galaxie-de-aur-de-Cogaion, adică nemuritor, să-ntreacă-n armonie de sfere-sunete-de-vârstă pe-a timp-zariştei-pistă chiar şi pe marea pianistă, Cella Delavrancea, olimpic-simfonic-biruitoarea-de-secol cu două mondiale războaie şi cu nenumărate vitregii, aşadar, lui Mircea Tomuş, octogenarul cu mănuşi din piele de căprioară dată-n pluş (vorba-i de piele, nu de căprioară ce, din Avrig, între fagii din Făgăraş, saltă de-ntrece mai tot, de parcă zboară), mai întâi (dinspre cele trei ursitoreşti) îi urez, din solstiţială zăpadă de-orez: La mulţi ani, maestre Mircea Tomuş, galactic-scriitorule: poetule, profesor-doctorule, romancierule, literar-criticule / istoricule, eseistule, filosof al culturii, jurnalistule, universitar / academic-planetarule…!
(II) Urare de-amiază, lui Mircea Tomuş, cel din generaţia modernismului resurecţional şi a paradoxismului – primul val („valul de şoc“ antiproletcultist-1960 / 1965, sau fluxgeneraţia / high tide generation). A doua generaţie biologic-creatoare din secolul trecut, marcată profund de secundul război mondial, de teroarea horthisto-fascistă / hitleristă din Transilvania, de teroarea bolşevicist-stalinist-paukeristă etc., îşi relevă în cultura / literatura valahă „primul val“ (din cei născuţi cu talent / geniu între 1930 şi 1940, ajunşi la maturitate ca absolvenţi de instituţii de învăţământ superior între 1955 / 1960), sau, mai exact spus, se exercită prin „valul de şoc“ antiproletcultist-1960 / 1965 (fluxgeneraţia / high tide generation), în literatura noastră fenomenul fiind cunoscut şi prin sintagma „marea explozie lirică din 1964 / 1965“. În această generaţie, în prim-valul ei de impact antiproletcultist / antistalinist-paukerist, între tinerii scriitori revoluţionari ca Ion Băieşu, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Nicolae Manolescu, Adrian Păunescu, Eugen Simion, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Grigore Vieru ş. a., se află şi Mircea Tomuş, cu studii temeinice asigurate nu numai de familia-i de intelectuali, ci şi de frecventarea / absolvirea unui foarte valoros Liceu Clasic (în 1951) şi al unei vestite Facultăţi de Filologie de la Universitatea din Cluj-Napoca (studiile-i universitare încununându-şi-le cu o Diplomă de licenţă în filologie, din anul 1955, an în al cărui mărţişor îşi face şi debutul literar la revista Steaua, ca nu după multă vreme să obţină şi titlul de Doctor în Litere).

tomus
Mircea Tomuş (fotografie din 2009).

Are o bogat-impresionantă operă:
de jurnalist – fie ca redactor, între anii 1956 şi 1970, la Steaua (Cluj-Napoca), desigur, cea mai importantă angajată în lupta împotriva proletcultismului, împotriva stalinismului cultural, din România, fie ca redactor-şef la revistele de cultură: Transilvania (Sibiu, între anii 1972 şi 1990 / 2000 şi 2002), Cultura naţională (Bucureşti, între anii 1995 şi 1997), Rostirea românească (Sibiu / Timişoara, 1995 – 2006) etc.;
de secretar de stat în Ministerul Culturii din România (între anii 1993 şi 1994), de director al Centrului Cultural Mogoşoaia, de director adjunct al Muzeului Satului (din Bucureşti);
de profesor universitar (la Facultatea de Litere şi Arte), şef de catedră (de Artă Teatrală), conducător ştiinţific de doctorate (în Filologie / Litere) la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu (din 1997 şi anul ieşirii la pensie, 2004);
de editor – este redactor-şef al Editurii Dacia din Cluj-Napoca (între anii 1970 şi 1972); îngrijeşte (singur, ori în colaborare) ediţiile: Efigiile naturii (antologie a pastelului românesc, în colaborare cu Petre Stoica, în anul 1971), Acvariu, de Radu Stanca (1971), Teatru, de Vasile Voiculescu (1972, în colaborare cu Ion Voiculescu), Scene istorice, de Al. I. Odobescu (1973), Poezii, de Emil Isac (1976, cu Ieronim Precup), Poezii, de Mihai Eminescu (2003) etc.; pentru Distinsul Receptor (nu pentru Maestrul Tomuş ce-a citit-o-n mărţişor-2005), spicuim aici câteva aserţiuni din cronica noastră, Ca „nou Orfeu“, Mihai Eminescu, făcută la ediţia: Mihai Eminescu, Poezii – selecţie şi postfaţă de Mircea Tomuş – Bucureşti, Editura Noul Orfeu – colecţia Lirica esenţială, 2003, cronică publicată în revista Rostirea Românească, anul al XI-lea, nr. 1 – 2 – 3 / ianuarie – februarie – martie, 2005: «Şi renunţând la „clasicul mod“ al alcătuirii unei antologii compartimentate în antume şi în postume, şi lăsând la o parte textele epice în versuri, inclusiv capodopere ca Luceafărul, Scrisoarea I etc., şi respectând „cu sfinţenie“ principiul „purului / absolutului lirism“, şi urmărind „ordinea cronologică“ a ivirii / publicării textelor, de bază fiind „ordinea“ stabilită de Perpessicius ş. a., Mircea Tomuş reuşeşte să prezinte receptorului de valori estetice „un adevărat nou Eminescu“, o carte „surprinzătoare“. Este vorba despre recenta apariţie editorială, Mihai Eminescu, Poezii ([…] 2003), cuprinzând 91 de poezii, arcul incandescent-poematic iluminând trei decenii de creaţie sub pecetea Geniului – între Frumoasă-i, din „deschidere“, datând din anul 1866, şi meditaţia de „închidere“, La steaua, din 1886. Şi cu privire la „ispitele cronologice“, Mircea Tomuş, în Notă asupra ediţiei, atrage atenţia asupra faptului că: „s-a respectat, în mare, o anume ordine cronologică, este drept, paralelă, şi pe care am fi fost ispitiţi să o încălcăm, mai flagrant, într-un singur caz: Sara pe deal, pe care am fi vrut să o supunem ordinei genezii, pentru a se afla alături de poeziile de tinereţe, cu care consună prin atâtea resurse intime; am respectat, până la urmă, totuşi, tradiţia editorială, recunoscând că, de fapt, ea a fost începută de Eminescu însuşi; căci ni se pare că, aşezată printre versurile lui târzii, îşi exercită convingător strania magie de rememorare a ceva pe veci pierdut, prin melancolia de bucium vesperal cu care îmbălsămează, dinspre final spre începuturi, continentul liricii esenţiale eminesciene.“ (p. 5). De mare „greutate estetică“ este şi opţiunea lui Mircea Tomuş pentru „deschiderea“ / „închiderea“ antologiei – prin poemul Frumoasă-i şi prin meditaţia La steaua, „polul sud“ şi, respectiv, „polul nord“, „anodul“ şi „catodul“ lirismului eminescian astfel dispus; poemul din anul debutului, 1866, conţine „germenii romantismului“ şi „meridianele fructului iniţial“, „meridiane“ care s-au dezvoltat „polidirecţional“ spre apogeu o dată cu întregul lirism eminescian, incluzând, fireşte, şi „meridianul“ geniului reflectării distinsei capacităţi de receptare a cosmicului (a se lua termenul şi în accepţiunea benedettocroceană): „În lacul cel verde şi lin / Resfrânge-se cerul senin, / […] // Pe stânca sfărmată mă sui, / Gândirilor aripi le pui; / De-acolo cu ochiul uimit / Eu caut colo-n răsărit / Şi caut cu sufletul dus / La cerul pierdut în apus…“ (Frumoasă-i); „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. // […] // Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie: / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem şi nu e. // Tot astfel când al nostru dor / Pieri în noapte-adâncă, / Lumina stinsului amor / Ne urmăreşte încă“ (La steaua). „Răsună“ – şi în aceste poezii ale „deschiderii“ şi „închiderii“ selecţiei – amfibrahii / iambii de bronz / argint din „cheia de boltă“ a unicităţii liricii erotice eminesciene, în prima, cu „anticipări“ la ruga întru nuntirea elementelor vir / yang şi femina / yin, întru eterna logodnă a liricului erou cu fecioara / femeia „ideală“, într-un cadru natural „dintâi“, pur, virginal, avându-se mereu „în obiectivul romantic“ re-editarea perechii edenice de dinaintea căderii în păcat, iar în ultima, cu „îndorurarea“ cosmică a eului proiectat în „steaua“ de dincoace de „extincţia“ propriului univers „pulsatoriu“. Dar – graţie noii antologii datorate lui Mircea Tomuş – „diamantul“ lirismului eminescian, din celebra Odă (în metru antic), datând din decembrie 1883, „se înalţă în coroană“ mai ales acum, cu neasemuite şi nebănuite înrăzăriri, dinspre „psalmul“ eroului liric-hyperionic deja trecut dincoace de „dăruirea“ / „acordarea“ statutului din „ora de iubire“, dincoace de carbonizarea acelor „dureros de dulci“ trăiri ale „re-împlinirii“ de fiinţă: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, / Ochii mei nălţam visători la steaua / Singurătăţii. // […] // De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări… / Pot să mai renviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix ? // […] / Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă !“» » (p 61 sq.);
de romancier – în afară de romanul Întoarcerea (1983), Mircea Tomuş este autor şi al unui impresionant roman-fluviu, frescă realist-psihologică a vieţii Valahimii din provincia Transilvaniei, Aripile demonului (până în prezent cu volumele I – IV, 2007 – 2013 / IV, Cluj-Napoca, Editur Limes, ISBN 973–726–799–3, 2013), „saga“ despre care, într-o fidelă „radiografie“ / „prezentare“, Mircea Petean (cu prilejul lansării din iunie-2013, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, a volumului al III-lea, consemnată în ziarul „Unirea“ / 22 iunie 2011) relevă: «[…]Baza volumelor (a căror serie nu se va opri aici, după cum a mărturisit autorul) sunt documentele istorice, precum şi fapte istorice transfigurate prin transmitere anecdotică, referitoare la nişte evenimente dureroase din istoria neamului românesc, precum Diktatul de la Viena. Astfel, în primul volum faptele relatate gravitează în jurul masacrului comis de unguri la Mureşenii de Câmpie, de la 20 septembrie 1940, amintindu-se şi de alte asemenea fapte înfiorătoare, crime şi torturări, comise în Transilvania de Nord (Nuşfalău, Cerişa, Marca, Breţcu, Mihai Bravu, Ciumărna etc.). Cel de-al doilea volum are în centru faptele Securităţii din anii ’50, când persoane şi familii întregi au dispărut fără urmă, noaptea, urcate în dubă […], probabil, asasinate şi îngropate în locuri ascunse. Iar cel de-al treilea volum se dezvoltă în jurul impactului istoriei asupra destinului individual, avându-l ca figură centrală pe tatăl autorului, preot, decedat în catedrală, în timpul slujbei.» (I. H.);

111
222
33344445555În fotografie: La lansarea romanului Aripile demonului, volumul al III-lea, de Mircea Tomuş, de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia, în 21 iunie 2011: în centru, Mircea Petean, având în dreapta-i autorul, Mircea Tomuş, iar în stânga-i pe pr. prof. George Remete.

în revista bucureştenă, Luceafărul de dimineaţă, nr. 37 / noiembrie 2011, criticul Cornel Ungureanu, în recenzia Istoria literaturii, între demoni şi zei, mai certifică: «Aripile demonului este o carte a locurilor pe unde au trecut Mircea Tomuş şi ai săi. […] Primul volum, spunea Dan C. Mihăilescu, aparţine tradiţiei ar­delene a prozei, modelele Slavici sau Agârbi­ceanu fiind vii într-o literatură de ficţiune, dar şi documentară. În volumul al doilea documentul primează, fiind validat şi de o istorie a familiei. Volumul al treilea implică, în primul rând, confesiunea auctorială. […] Mai întâi, Mircea Tomuş propune un Bildungsroman. Evocă formarea unui scriitor – a unui cărturar – în anii ’50, într-o provincie a culturii. Istoria Clujului este şi istoria scriitorului care des­coperă oraşul. […] Dar paginile de ex­ce­lent prozator ale lui Mircea Tomuş sunt consacrate vieţii literare – boemei ora­şului subteran. Legendelor vieţii literare. Reali­tatea crea­torului de literatură, a Poetului, a cronicarului literar nu era vorbă goală în importantul oraş cultural. Portretele lui Ba­consky (şi ale doamnei sale), ale lui Victor Felea, Alexandru Că­praru (cu o fabuloasă istorie nocturnă), ale lui Negoiţă Irimie sau Ion Oarcăsu, ale lui Aurel Rău, Aurel Gurghianu, dar mai ales ale dactilografei Sia sunt memorabile. Un oraş cultural supravieţuitor în anii cincizeci şi un grup de creatori tineri care încercau să se autodefinească – iată elementele coagulante ale părţii a treia a Aripilor demonului. Fără îndoială că partea a patra, consacrată Sibiului cultural, cu aşezarea grupului de la revista Transilvania, cu Colocviile de critică, va încununa una dintre operele fundamentale ale epocii postdecembriste.» ( http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=17495);
în „complementaritatea“ aserţiunii lui Dan C. Mihăilescu – aserţiune evidenţiată (supra) de criticul timişorean, prof. univ. dr. Cornel Ungureanu –, aducem cu promptitudine câteva argumente indiscutabile / incontestabile, furnizate chiar de romancierul Mircea Tomuş, dar de pe când se afla în „robă“ de critic / teoretician / istoric literar şi, totodată, de făurar al unei adevărate „monografii“ a speciei ce domină literaturile lumii din ultimele două veacuri, specia de roman (cf. Romanul romanului românesc, I, II, 1999 / 2000): Arhanghelii, de Ion Agârbiceanu – precizează Mircea Tomuş – au «dimensiune divină şi dimensiune demonică, întrupate într-o structură de roman cu program realist şi etnografic»; Ion, de L. Rebreanu, oglindeşte «o lume cu un zeu pierdut şi tragica lui încercare de a se reîntrupa»; Strigoiul, de Ion Agârbiceanu, aduce sub lupă «planul divin manifestat în dimensiuni de viaţă comunitară şi individuală» (v. infra) etc.;
de cercetător ştiinţific – istoric / critic literar, eseist, filosof al culturii etc.: Gheorghe Şincai (monografie – debut editorial, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965), Cincisprezece poeţi (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968), Carnet critic (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969), Răsfrângeri (Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1973), Istorie literară şi poezie (Timişoara, Editura Facla, 1974), Opera lui I. L. Caragiale (1977; ediţia a doua, revăzută şi augmentată, în 2002), Mihail Sadoveanu. Universul artistic şi concepţia fundamentală a operei (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978), Mişcarea literară (Bucureşti, Editura Eminescu, 1981), Romanul romanului românesc – volumul I, În căutarea personajului şi volumul al II-lea, Despre identitatea unui gen fără identitate; romanul ca personaj al propriului său roman (Bucureşti, Editura Gramar, 1999 / 2000), Teatrul lui I. L. Caragiale dincolo de mimesis (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002), Caragiale după Caragiale (Sibiu, 2005), Pentru un alt Caragiale (Bucureşti, Editura Academiei Române – ISBN 973–27–2192–6, 2013) etc.
„În trena“ acestei părţi secunde, focalizată pe opera savantului, evident, cu aprobarea Maestrului Tomuş, dar şi cu permisiunea Distinsului Receptor, poate, în reverberări de laudátio privind complexa monografie – Romanul romanului românesc (I, II, 1999 / 2000) – a speciei roman din istoria literaturii valahe, readucem în raze de neuroni de aur, cronica noastră de-acum un deceniu şi jumătate, O istorie „interioară“ a romanului românesc (ce-a cunoscut mai întâi, „o variantă scurtă“, publicată în revista timişoreană, Caietele Dacoromâniei, anul V, nr. 17, 22 septembrie – 22 decembrie, 2000, p. 10 sq., şi, după puţină vreme, „o variantă lungă“ – infra – care a văzut lumina tiparului în revista Rostirea românească, Sibiu / Timişoara, anul VI, nr. 7 – 8 – 9, iulie – august – septembrie, 2000, pp. 42 – 47): «Dacă monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, de George Călinescu, este considerată „un roman“ cu eroi-scriitori, Romanul romanului românesc […], de Mircea Tomuş, este o veritabilă istorie a speciei în toată complexitatea-i tipologică.
Primul volum, În căutarea personajului, din această istorie „interioară“, a „în-sinelui“ romanului, din acest „roman al romanului“, se deschide prin capitolul „Mitul copilăriei, secvenţă a mitului vârstei de aur: Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă şi zeul copil“ (I, pp. 31 – 52), capitol în care se relevă – „profund-temeinicit“ – definirea conştiinţei literare româneşti moderne încă din epoca paşoptistă, ca rezultat al crizei schimbării; mutaţiile economico-sociale / civilizatorii au determinat şi apariţia conştiinţei auctoriale ca „nou produs psiho-social“; conştiinţa auctorială are „drept cea mai actuală şi presantă temă a sa în tocmai criza schimbării“ şi, „expresie a acestei crize“, „în conştiinţa literară românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea se însumează şi se ciocnesc între ele câteva tendinţe contradictorii“, „foarte bine conturate în convertirea lor literară“, de la speranţele înmugurite / rodite ale iluminismului până la „o mare cheltuială de afectivitate pozitivă / negativă“, ori până la „conştiinţa limpede sau obscură, ascunsă, a unei mari cantităţi de necunoscut, atât în trecut cât şi în viitor“ (I, p. 31 sq.), în „bipolaritatea“ spirituală a Dacoromânimii de atunci, Maiorescu – Hasdeu. În acest context, indiscutabil, şi Creangă „a beneficiat, în primul rând, de efectul imediat şi, apoi, de garanţia de durată a gustului sigur maiorescian“, chiar dacă „pregătirea intelectuală a lui Maiorescu nu ar fi putut decât să presimtă conturul cel mai fumegos al marilor mituri; înţelesul lor articulat fiindu-i refuzat, i-a fost, însă, direct şi imediat accesibil secretul lor de spunere încuiată cu şapte lacăte vraişte, deschise pentru şapte rânduri de urechi şi gusturi…“ (I, p. 34).
Mircea Tomuş şi-a îndreptat obiectivul cercetării mai întâi asupra bildungsromanului Amintiri din copilărie, de Ion Creangă deoarece: a) „reprezintă transcripţia cea mai fidelă a părţii celei mai sensibile din întreg ansamblul mitului românesc al vârstei de aur din literatura secolului al XIX-lea“ (ibid.); b) „copilăria are darul particular de a amesteca realul cotidian cu mitologicul, de a trăi planul mitologic ca pe unul real şi de a ridica planul vieţii reale la dimensiunile mitului; copilăria este mitul, cel mai simplu şi cel mai durabil, în acelaşi timp, trăit după firescul vieţii fireşti; ea reprezintă şi naşterea, construcţia, şi experimentarea firească a mitului şi dimensiunii mitice din materialul existenţei reale“ (I, p. 35); c) „în societăţile care trăiesc firesc în dimensiunea mitologică vie, fiecare individualitate umană cuprinsă într-o anume experienţă de vârstă care este, totodată, şi o experienţă existenţială fundamentală, contribuie prin această latură a eului său la însumarea şi funcţionarea structurii unitare şi coerente a ipostazei mitice, a ‘zeului’ respectiv“; d) „universul mitic al Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creangă este dominat de autoritatea şi funcţiunile primordiale şi supreme ale bunicului său dinspre mamă, David Creangă; acesta este cel care întemeiază, mai întâi prin faptă, apoi prin spunere, dar, în planul real al textului, prin rostire primordială, episodul genezei acestui univers mitic familial; el este cel care a trecut, cu fraţii săi, munţii, din Ardeal, întemeind familia…“ (I, p. 36); d) „Nică […] este principala zeitate a acestui univers mitologic, zeul-copil, întruchipare a principiului vital pur, elementar; prezenţa sa concentrează mereu vitalitate, pentru că este vitalitatea însăşi, dar în ipostaza ei genuină şi scăpărând lumini…“ (I, p. 40 sq.); e) „Amintirile din copilărie, deşi ar fi putut să fie un roman, nu sunt totuşi un roman, pentru că sunt redactate în dispreţul total al oricărei conştiinţe formale a modelului; ele sunt, în schimb, mai mult decât un roman…“ (I, p. 50).
În structura volumului întâi se relevă două părţi: (I) Construcţia romanului românesc pe dimensiune mitologică (pp. 53 – 321; are „subpărţile“: a. Romanele vârstelor şi ale comunităţilor umane cu zeităţile lor; b. Romanele ipostazelor – mitice – ale eternului feminin); (II) Romanul şi personajul său (pp. 323 – 474).
Prima parte a lucrării este consacrată romanelor: Viaţa la ţară, de Duiliu Zamfirescu, „primul roman românesc dinaintea începuturilor romanului românesc“; La Medeleni, I, de Ionel Teodoreanu, „încercare de reluare a temei zeului copil“; Măria Sa Puiul Pădurii, de M. Sadoveanu, unde este surprins „zeul copil şi copilul zeu într-o scenerie de basm medieval“; Creanga de aur, de M. Sadoveanu, unde aflăm „mitul vârstei de aur în căutarea originilor“; Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu, cu „dimensiunea epopeică a mitului vârstei de aur“; Baltagul, de M. Sadoveanu, „romanul destinului etern al lumii patriarhale“; Mara, de Ioan Slavici, „proiecţia mitologică a unui destin istoric“; Arhanghelii, de Ion Agârbiceanu, cu „dimensiune divină şi dimensiune demonică, întrupate într-o structură de roman cu program realist şi etnografic“; Ion, de L. Rebreanu, „o lume cu un zeu pierdut şi tragica lui încercare de a se reîntrupa“; Strigoiul, de Ion Agârbiceanu, cu „planul divin manifestat în dimensiuni de viaţă comunitară şi individuală“.
Eternul feminin ipostaziat mitic-romanesc este ilustrat de Adela, de Garabet Ibrăileanu, „meditaţie asupra iubirii şi viziunea feminităţii în condiţia lor existenţială fundamentală“, sau de Rusoaica, de Gib Mihăescu, „fantasma obsesivă a mitului femeii eterne într-o variantă culturală modernă“, de Maitreyi, de Mircea Eliade, „zeiţa indiană a iubirii într-o poveste contemporană“, şi de Cartea nunţii, de George Călinescu, „o poveste eternă într-o lume ultramodernă“.
Secunda parte a lucrării argumentează „prefigurarea personajului emblematic şi întemeierea romanului românesc modern“ prin Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon, ilustrează „personajul ca expresie a unei subiectivităţi paroxistice“ prin romanul proustian, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu, relevă „romanul ca principiu de orchestrare a personajului său“ în Patul lui Procust, de Camil Petrescu, subliniază o „activă estetică a romanului românesc modern într-un laborator de elev“ prin Romanul adolescentului miop, de Mircea Eliade, găseşte oglindit „punctul terminus al dramei individuaţiunii“ la Max Blecher, în Inimi cicatrizate, Întâmplări din irealitatea imediată etc.
Se observă că exegetul abordează istoria romanului românesc şi dintr-o direcţie estetică inconfundabilă, a gradului satisfacerii setei / nevoii de sacru, condiţie sine qua non a romanului, a tuturor artelor; valoarea estetică este dată şi de ştiinţa conjugării sacrului în profanul existenţial-cotidian; dacă, prin absurd, dimensiunea sacrului ar dispărea din lume, atunci nu ar mai exista nici umanitate, nici sublim, frumos, tragic etc. Lumea ca sumă de personaje de roman românesc scrutată de laserul-ochi al criticului / istoricului Mircea Tomuş „se află într-un complex de orientare destul de complicat şi contradictoriu“, într-o serie de „binoame“ / „ecuaţii“: personaj / comunitate – cutumă; depresurizare – dezermetizare a cutumei / personajului, inclusiv a personajului colectiv, a personajului-cetate / oraş etc., sau, cum zice autorul, „spaţiul vid creat prin îmbătrânirea şi ieşirea din uz a vechilor instrumente de reglare a statutului persoanei şi a raportului ei cu comunitatea“, „formaţiunea reală şi din ce în ce mai vizibilă a noilor instituţii de drept european, asigurând un cu totul alt conţinut şi o cu totul altă formă atât a statutului persoanei cât şi a raporturilor sale cu societatea“, ori „lipsa de încredere, greşita înţelegere ca şi proasta funcţionare a noilor mecanisme, ceea ce creează un nou spaţiu, nu total vid de drept, ci bântuit de fantomele amintirilor, automatismelor vechilor obiceiuri-credinţe ca şi de cele ale neîncrederii sceptice, batjocoritoare sau pur şi simplu sfidătoare faţă de noile formaţiuni“ (I, p. 28 sq.).
Dacă în primul volum al lucrării, Mircea Tomuş „reface destinul romanului românesc în perspectiva unei deveniri şi a unei structurări“, în volumul secund, Despre identitatea unui gen fără identitate; romanul ca personaj al propriului său roman – după cum suntem încredinţaţi tot de autor –, „proiectul unei viziuni romaneşti asupra romanului românesc însuşi credem că ne obligă să îndeplinim acea ‘formalitate epică’ a fiecărei construcţii de acest fel care presupune stabilirea identităţii cât mai precise a personajului sau actantului său principal“ (II, p. 5).
Partea întâi a secundului volum al lucrării, după cum se vede şi din subtitlu, este consacrată problemei identităţii unui gen fără identitate; în partea a doua este căutată identitatea romanului în studii şi istorii dedicate lui (Claude Bremond, Logica povestirii, René Girard, Minciună romantică şi adevăr romanesc, Wayne C. Booth, Retorica romanului, Marthe Robert, Romanul începuturilor şi începuturile romanului, Jean Ricardou, Noile probleme ale romanului, Georg Lukács, Teoria romanului etc.); şi partea a treia se ocupă de coordonatele estetic-teoretice ale conceptului de roman.
La cercetarea atentă a istoriei speciilor epice, se observă – în funcţie de evoluţia spiritului / mentalităţilor, în funcţie de gradul atins de conştiinţa auctorială / literară – cum epopeea lumii antice a fost „substituită“, „s-a metamorfozat“ în romanul lumii noastre moderne / contemporane: „faţă de toate celelalte variante ale narativităţii, afară de epopee cu subvariantele sale, romanul reprezintă materializarea principiului extensiv, al acumulării de material până la limite nedefinibile printr-o măsură exterioară sau străină“ (II, p. 176 sq.).
Şi în ciuda faptului că „nu poate fi, totuşi, definit“ (II, p. 177), definiţia nefiind necesară / operaţională decât în perimetrul didactic, în ultimă instanţă, romanul, „epopee ajustată / adaptată“ a lumii noastre moderne / contemporane, este – după cum ne încredinţează Mircea Tomuş –, „un cod“, „o ecuaţie narativă“, „funcţionând pe baza unei gramatici corespunzătoare“, specia cea mai bogată în substanţă epică, polidimensionându-se în „limite care nu se pot impune din afară şi pe care numai ponderea şi întinderea propriei substanţe i le pot fixa“, „pentru ca, odată definite şi puse în exerciţiu forţele de extensie, să înceapă a acţiona forţele limitative“, având convergenţă într-o „încheiere logică a logicii interne“ – „parte constitutivă şi definitorie din ecuaţia constructivă“ –, într-o „unitate cosmotică a lumii“, într-un „întreg cosmotic“ de cantităţi, mereu revelându-se în calităţi, în toate planurile şi dinspre toate tipologiile / nontipologiile, asigurând „automişcarea şi autodefinirea“, activând obligatoriu „mişcări fragmentare de tip linear, sau pulsatil, sau secvenţial, sau brownian, la nivelul a ceea ce s-a numit ‘granulaţia textului’…“ (II, p. 178).
S-ar putea ca o serie de „critici“ să vadă că „ecuaţii narative“, ori ceva „germeni ai romanului românesc“ – în istoria literaturii române – există şi între anii 372 şi 1863, cum, de pildă, în capodopera literaturii noastre patristice, Pătimirea sfântului Sava la râul Buzău (cu „planuri“ narative – cap. I, II, III şi VIII / cap. IV – VII –, cu dialog, suspens etc.), din anul 372 d. H., scriere datorată preoţilor pelasgi > valahi-creştini, Sansalea de Museua, Gutică de Dynogaetia şi episcopului, tot valaho-dac-ortodox, Betranion de Tomis (cf. „postfaţa“ Zalmoxianism şi Creştinism în Dacia / Dacoromânia, Patria sfântului Ioan Cassian, la A douăzeci şi patra convorbire duhovnicească, de Sfântul Ioan Cassian, Timişoara, Editura Aethicus, 1999, pp. 145 – 149), ori în Istoria ieroglifică, de Dimitrie Cantemir, datându-se între anii 1703 – 1705, sau în Tainele inimii, de Mihail Kogălniceanu (fragmente, din 1850), în Hoţii şi hagiul, în Bucur, istoria fundăturii Bucureştilor, de Al. Pelimon (din 1853), în Manoil (1855) şi în Elena (1862), de D. Bolintineanu, în Serile de toamnă la ţeară, de Al. Cantacuzino (1855), în Logofătul Baptişte Veleli şi în Coliba Măriucăi, de V. A. Urechiă (1855), în Aldo şi Aminta sau Bandiţii, de C. Boerescu, în Omul muntelui, de Doamna L., în Radu Buzescu, de Ion Dimitrescu, în Un boem român, de Pantazi Ghica, în Misterele căsătoriei, de C. D. Aricescu, în Misterele Bucureştilor, de G. Baronzi, în Mistere din Bucureşti, de I. M. Bujoreanu ş. a. m. d., dar primul roman românesc în accepţiune modernă a speciei, realizat integral şi impus „marelui circuit“, rămâne, indiscutabil, Ciocoii vechi şi nuoi, de N. Filimon.
Aşadar, între orizonturile anilor 372 şi 1862, romanul românesc „a fost atât de mult amânat“, datorită întârzierii lumii noastre „sub zodia unei cu totul alte societăţi decât cea care a dat naştere, în mod natural şi obligatoriu, modelului narativ al romanului european“ (I, p. 325); când Pelasgimea > Valahimea a început să iasă dintre roţile dinţate ale imperiilor ce s-au îmbinat la Dunăre / Balcano-Carpaţi, „romanul autohton“, romanul valah „şi-a căutat foarte devreme loc în rosturile acestei lumi, îndată ce ea a evoluat sub constelaţiile modernităţii de tip european“ (ibid.).
Din perspectiva anotimpurilor noastre, „naşterea romanului românesc este un fenomen foarte agitat, ceva ca o explozie“, constituindu-se într-un „fenomen de avangardă“ (ibid.); „[…] ar putea să pară hazardat să vorbim despre autorul Ciocoilor vechi şi noi ca despre un avangardist, câtă vreme textul romanului, încă de la prima lui pagină, se arată încă neemancipat de tutela clasicistă, vizibilă evident în strategia prologului şi a dedicaţiei, dar şi în structura tipologiei umane pe modelul fiziologiilor; numai că se cade să fim atenţi: dedicaţia şi prologul, chiar dacă păstrează turnura de frază în bogata ei volută şi încărcătură de tip clasicist, au un conţinut anticlasic prin excelenţă; în loc să fie o treptată ascensiune retorică pe treptele elogiului, aceste texte sunt paşi descendenţi în infernul invectivei; reprezintă, deci, copia inversă a modelului, preferinţă dragă romanticilor, care sigur că un fel de avangardişti au fost, propunându-şi, între altele, să întoarcă lumea pe dos.“ (I, p. 327 sq.).
Tot din această perspectivă, întemeietorul romanului românesc modern este Nicolae Filimon şi veridicul „roman al romanului românesc“, după cum demonstrează aceste două volume din monumentala lucrare la care s-a angajat Mircea Tomuş, începe din orizontul cultural al anului 1863.
Bănuim că în viitorul volum, al III-lea, urmări-vom traseele de „roman al romanului“ din perioada paradoxismului (1945 – 1989), romanele înserării / înnoptării zeilor, ale reificării şi ale „conjugării“ absurdelor limite tragic-existenţiale, de la Moromeţii, Delirul şi Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda, sau de la Groapa, Princepele şi Săptămâna nebunilor, de Eugen Barbu, până la Bunavestire, de Nicolae Breban, ori până la Cartea milionarului, de Ştefan Bănulescu, Îngerul a strigat, de Fănuş Neagu, Refugii, de Augustin Buzura, Povara bunătăţii noastre, de Ion Druţă, Femeie, iată Fiul Tău, de Sorin Titel, sau până la romanele lui Dumitru Radu Popescu: F (1969), Vânătoarea regală (1973), Iepurele şchiop (1980), Oraşul îngerilor (1985), Săptămâna de miere (2000) etc.
Şi, în finalul cronicii noastre, o observaţie de ordin stilistic, de ordin compoziţional: în „parterul“ / „subsolul“ lucrării Romanul romanului românesc, de Mircea Tomuş, impresionează bogăţia notelor ce se constituie într-o „armătură“ de temelie „la zi“, ca de piramidă, menită a dăinui pentru „fiitorime“; aceste note, antrenând câteva bilblioteci – interne şi externe –, par adevărate capitole (cf. Note, în vol. II, pp. 63 – 102), puse la dispoziţia celui ce doreşte să facă „alpinism“, ori să se scufunde (ca simplu scafandru, ori ca „dotat cu batiscaf atomic, ultramodern“), în mirificele peisaje subacvatice coralifere, ale speciei epice, în / spre abisurile problematicii; „etajul“ / „solul“ este limpid, ca un diamant pe ale cărui feţe se relevă – în funcţie de epic-individuaţiune – fie „vreun lac de munte“, fie „vreun Atlantic – al epicului“ parcă de-o nefirescă transparenţă, permiţând a se vedea reliefurile de profunzime, riftul dintre epopee şi roman, flora şi fauna, în spectaculosul ce poate fi receptat – cu bucurie şi deopotrivă – de orice iris, dar şi de neuronii „zeieşti“, de excepţională înzestrare genetică.
O istorie a speciilor literaturii române de la origini până în prezent, în coordonarea, sub egida Academiei Române – unde Romanul romanului românesc (I, II), de Mircea Tomuş, pare a se fi angajat deja în toată strălucirea forţelor exegetice –, se dovedeşte imperioasă în pragul mileniului al III-lea».

121224246666cara

Opera lui Mircea Tomuş a fost încununată până în prezent cu foarte importante / valoroase premii: Premiul Academiei Române, în anul 1965 (Bucureşti); Premiul Uniunii Scriitorilor din România, în anii 1970 şi 1973 (Bucureşti / Cluj-Napoca), Marele Premiu pentru Cri­tică al Festivalului Interna­ţional de Poezie „Lucian Blaga“, în 2002 (Cluj-Napoca) etc.
Pentru toate aceste făptuiri întru prosperitatea învăţământului / culturii din România, aşadar, îngăduie-mi-se ca lui Mircea Tomuş, dreptul, Aethicus-contemporanul, octogenarul cu mănuşi din piele de căprioară dată-n pluş, ca, pentru a doua oară, cogaionic-nemuritor, să îi urez, din solstiţială zăpadă de-orez: La mulţi ani, maestre Mircea Tomuş, galactic-scriitorule: poetule, profesor-doctorule, romancierule, literar-criticule / istoricule, eseistule, filosof al culturii, jurnalistule, universitar / academic-planetarule…!
(III) Urarea prin Poemul După-Amiezii întru cunoaşterea Maestrului Mircea Tomuş de către Alumnul-Dac-Pandur de la Piramida Extraplată: (a) Prin caligrafie, (b) Pe stânga Mătcii Sacrei Dunări („cunoaştere cu şalupă“), ori a doua zi, pe stânga Sacrului Munte Cogaion > Gugu („cunoaşterea dintr-un urcător / coborâtor autocar în linie azură, parcă ar fi fost ouat de Pasărea Măiastră ce-am văzut-o şi noi luându-şi zbor lin din Hobiţa lui Brâncuşi, cu planare peste Parângul „leilor parângăi“) şi (c) Pe dreapta cu Yang-Poemul (din 7 / 9 ianuarie 1984 şi din 7 / 9 ianuarie 2014). După ce Marin Sorescu îmi publică studiul O ipoteză asupra spaţiului spiritual (civilizaţii arhetipale / interferenţiale, Matca / Muntele), în revista Ramuri (Craiova, nr. 8 / 194), numărul din luna august 1980 (p. 11), pe la începutul lunii septembrie, prind curaj spre a intra în cercul colaboratorilor de elită de la admirabila revistă de cultură din Sibiu, Transilvania, unde redactor-şef era Mircea Tomuş; pentru o colaborare „certă“ la revista ardeleană, la insistenţele distinsului critic / cercetător, Fănuş Băileşteanu, ce avea drum la Sibiu şi trecere pe la Redacţie, i-am încredinţat un studiu destul de îndrăzneţ pentru acel anotimp, despre statutul de Sol / Mesager Celest al protagonistului mioritic oglindit în şase variante (din cele 930, republicate / publicate de Adrian Fochi în anul 1964) ale celebrei balade, „Pe-o Gură de Rai“ / „Mioriţa“, spre a-l înmâna decidenţilor întru publicare; prin adresa nr. 143 / 26 noiembrie 1980, redacţia revistei Transilvania mă informează că „spaţiul tipografic restrâns nu permite programarea [şi publicarea studiului respectiv] într-unul din numerele apropiate“ (ale revistei Transilvania); prin 1982, la a doua încercare de a colabora la Transilvania, unde am trimis – printr-un cunoscut om de cultură, Gh. Tarcea – atât volumul meu, Lilium breve (Bucureşti, Editura Eminescu, 1981), cât şi un substanţial grupaj de poeme (La Herodot, Panta rhèi, Greierul în buzunar, Dichotomie, Mărul şi îngerul, Câmpia din Cortex – I. Transilvania, II. Oltenia, III. Moldovalahia etc., mai toate cuprinse în volumul Peregrinul în azur, publicat la Editura craioveană, Scrisul Românesc, în anul 1984), n-am mai primit vreun răspuns / adresă din partea Redacţiei.
(a) Prin caligrafie. În 8 august 1983, cu oarecare amărăciune furioasă, am adresat, „recomandat“, redactorului-şef, Mircea Tomuş, o scrisoare în care relevam „exactitatea celor de mai sus“, propunându-i spre publicare într-un număr viitor al revistei Transilvania, „pentru a treia şi ultima dată“ (în caz că nu vor vedea lumina tiparului), poemele: Bomba cu neuroni, A doua rugăciune către Sfântul Computer, Arma lui Cantemir şi Muştele (poeme pe care Distinsul Receptor le poate afla în volumele noastre: Bomba cu neuroni, 1997, Compostorul de nori, 2004 etc.). Din fericire, recomandata mea a ajuns peste o săptămână, în 14 august 1983, sub privirile redactorului-şef, Mircea Tomuş, ce mi-a şi răspuns imediat (cum nu prea eram obişnuit în acele anotimpuri „de cenzură“), trimiţându-mi o scrisoare (infra) caligrafiată (nu dactilografiată): «Stimate domnule Ion Pachia-Tatomirescu, / Aţi făcut foarte bine că mi-aţi adresat / mie personal corespondenţa dvs. Versurile / pe care mi le-aţi trimis vor apărea cel / târziu în numărul pe seprembrie curent. / Dorindu-vă toate cele bune, succes în / activitatea Dvs. literară, ţin să vă mulţumesc / din inimă pentru ajutorul atât de preţios pe care / ni-l daţi prin difuzarea revistei la liceul unde / predaţi. / Sibiu, 14 august 1983 / Al dvs., / Mircea Tomuş».

scris

Scrisoarea redactorului-şef al revistei Transilvania, Mircea Tomuş, către Ion Pachia-Tatomirescu.

Din caligrafia / conţinutul epistolei (supra) şi din publicarea promptă a poemelor trimise în 8 august 1983, în Transilvania (LXXXIX), nr. 9 / septembrie 1983 (p. 35), mi-am dat seama că am de-a face cu o personalitate puternică, de-un tot mai rarissim caracter ferm (cum nu mai întâlnisem de la Miron Radu Paraschivescu şi Vl. Streinu încoace), cu un înalt spirit justiţiar ca de-un invincibil războinic întru afirmarea incontestabilelor valori estetice, ca de-un militant cam fără asemănare în epocă, gata să înfrunte cenzura ceauşistă (aşa cum, de altfel, luptase / biruise şi împotriva proletcultismului, alături de A. E. Baconsky, în vreme ce era redactor la revista Steaua, din Cluj-Napoca).
Prinzând curaj, peste câteva luni, desigur, în mai 1984, i-am încredinţat „întru lumina paginii tipărite de revista Transilvania, şi holopoemul Noul Turn Babel, poem la care trudisem, tot şlefuisem, de prin mai 1965, dându-l „gata de tipar“ în 7 ianuarie 1967 şi apoi trimis prin poştă, pe la începutul lui martie 1967, unuia dintre „patriarhii“ criticii literare, Vl. Streinu, alături de un al doilea amplu poem, Destinaţii confidenţiale.
În martie 1967, surpriza mi-a fost foarte mare: ambele poeme au fost cu generozitate comentate la rubrica-i Distinguo, din revista Luceafărul (Bucureşti, numărul din 18 martie 1967, pagina 1, cu continuare în p. 7), sub titlul Ghiocei («Într-un lung poem de versuri tot lungi, deşi intitulat Destinaţii confidenţiale, aria lirică e planetară, asociaţia metaforică sare de la o paralelă a globului la alta, şi până la urmă aflăm că ne vorbeşte un glas îmbătat de el însuşi, „de lângă o poartă de uraniu scurs din pletele crunte ale Dacilor“. Vorbeşte deci un pui de Dac, în a cărui minte saltul spaţial de la „pinguinii… care îşi bat clopotele pieptului“ şi „au aripile îngreunate de ţurţuri“ la „vânturile toride“ şi la „crocodilii… din văile Nilului“, ca şi saltul temporal de la „pasărea Arheopterix (care) cântă pe năsălia secolului“ la „alba noapte a Troiei“, de aici la „scheletele din Hiroşima, din Vietnam“ şi apoi la boala contemporană a tuturor continentelor, pare chiar legea propulsorie a unei inspiraţii […] Imaginea arbitrară, dar uneori şi revelatoare, rotaţia timpilor şi a spaţiilor într-un vălmăşag obscur, deşi pe alocurea constelat, propulsia lirică neobosită, având totuşi ca punct de gravitaţie din nou pământul dacic, sunt de asemenea de reţinut din Noul Turn Babel. De data aceasta, o lume de meşteri-schelete, zidari, dulgheri şi salahori, nesupravegheaţi de nici un arhitect, construiesc turnul, care e poate al unei sublime absurdităţi. În amândouă poemele, gestul liric larg, expresia vociferantă şi haotismul impresiilor par să provină din declamaţia super-hugoliană a lui Lautréamont, după cum, de la noi, Constant Tonegaru este prezent în ton, în fantasticitatea reprezentărilor şi în recurenţa apostrofei. […]» – Vladimir Streinu, Ghiocei, în Pagini de critică literară, vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, pp. 90 – 93; s. n.).
Dacă din poemul Destinaţii confidenţiale (pe tema la modă, a „păcii şi ecologiei planetare“) a citat mult (aserţiunile fiindu-i însoţite, mai fiecare, de ample „citate-martori“), comentariul la Noul Turn Babel n-a fost însoţit nici măcar „de-un citat-vers-martor“ din cauza asprei cenzuri comuniste din acel anotimp, spre a nu se vedea că metafora-titlu desemnează, de fapt, „construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate“, spre a nu da în vileag „parodierea discursurilor ceauşiste“ din partea a IV-a, …Tradiţii solare aborigene («Prin megafoane intergalactice / se-aude ultimul ordin de zi: / „Până la terminarea zidirii prea-ntârziate / a Turnului Babel, / conform Înaltului Plan de Perspectivă Cosmică, / n-aveţi voie să rămâneţi în urmă ! / Chiar dacă inima vă părăseşte / şi-i penurie de combustibili, / ori de lumina noastră cea de toate zilele: / trimiteţi-vă scheletele-nainte ! / Nu vă lăsaţi amăgiţi / de luxuriante zăpezi, de muzici îngereşti ! / Nu vânaţi / forfotitoare păsări de ceaţă / cu-aripile-nhămate la carul tragic…!“ / Lumină sublimă ţâşneşte din ochii savanţilor / aplecaţi asupra tainelor ce-şi aruncă ancorele / în porturi terestre-radare, / cu invitaţii de nuntă şi de botez / de pe insulele fertile numite Alfa-Centauri, / în sunetul unor tradiţii solare aborigene…» – Bomba cu neuroni, 1997, p. 10).
Holopoemul Noul Turn Babel, a cărui primă variantă s-a născut în luna mai 1965, a fost mereu eliminat de „cenzura ceauşistă“ proape două decenii, evident, din volumele-mi de poeme: Munte (Bucureşti, Ed. Eminescu, 1972), Încântece (Buc. , Ed. Litera, 1979), Zoria (Buc., Ed. Cartea Românească, 1980), Lilium breve (Buc. Editura Eminescu, 1981) şi din Peregrinul în azur (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1984); abia după 19 ani, graţie redactorului-şef, Mircea Tomuş, în ultimă instanţă, holopoemul Noul Turn Babel, de Ion Pachia-Tatomirescu, a văzut lumina tiparului în întregul său, în revista Transilvania (Sibiu), anul XIII (XC), nr. 6 / iunie 1984, p. 30 sq.
Alumnul de la Piramida Extraplată (către Maestrul Mircea Tomuş): „Cum de-aţi riscat, Maestre Tomuş, publicându-mi integral Noul Turn Babel, în sobra revistă ce-o conduceaţi / înălţaţi, Transilvania, prin acele anotimpuri ‘de apogeu ale ei’, în ciuda vitregitoarelor vremuiri…?!?“
Maestrul Mircea Tomuş (către Dac-Pandurul Piramidei Extraplate): „Niciodată nu m-am dat bătut – şi la Transilvania, în ciuda vitregiilor de tot soiul, am luptat, am riscat, cum zici, dar numai în baza unor strategii, însuşite, la rândul meu, de la redactorul-şef al revistei Steaua, de Cluj-Napoca, A. E. Baconsky, prin anii 1956 – 1970… Apoi, îmi cunoşteam foarte bine inamicul-cenzor: la densitatea materiei poematice din arhitectura Noului Turn Babel, nu putea trece de jumătatea macropoemului / holopoemului tău….! Şi-apoi, a nu se uita de către Distinsul Receptor la care faci trimitere din când în când, că rafinasei de foarte multe ori holopoemul în cei 19 ani – dacă se are în vedere faptul că Miron Radu Paraschivescu, la debutul tău, din 15 septembrie 1966, în suplimentul de versuri şi proză, „Povestea Vorbii“, de la revista Ramuri, ţi-a publicat şi o bine-articulată definiţie a conceptului (de holopoem)…“
Alumnul de la Piramida Extraplată: „Maestre, dă-mi voie să nu-ţi mulţumesc nici acum decât în gându-mi de Dac-Pandur de la Piramida Extraplată, nicidecum maiakovskian, în ‘gura mare’, ca „nor cu pantaloni“, traversând priveliştea cosmică a Noului Turn Babel…!“
(b) Pe stânga Mătcii Sacrei Dunări („cunoaştere cu şalupă“), ori a doua zi, pe stânga Sacrului Munte Cogaion > Gugu („cunoaşterea dintr-un coborâtor autocar în linie azură, parcă ar fi fost ouat de Pasărea Măiastră ce-am văzut-o şi noi luându-şi zbor lin din Hobiţa lui Brâncuşi, cu planare peste Parângul „leilor parângăi“). Foarte documentat, rafinat-ironic, subtil până la trans-simbolizare, se arată Maestrul Mircea Tomuş, cel „atent la tot şi la toate“, sorescian spus, la sfârşitul verii anului 1984, de joi, 23, până sâmbătă, 25 august, când multă scriitorime valahă, îndeosebi, redactori-şefi de reviste de literatură / cultură din toată România, se înfăţişează în Bănie, pentru Zilele Culturii organizate de revista Ramuri, sub înţeleapta redactor-şefie a lui Marin Sorescu, în cinstea celor patru decenii de la înlăturarea fascismului din România, de la Eliberare („eliberarea regal-pobetist-hohenzollern-sigmaringean-stalinist-comunistă“ din 23 Măsălar 1944).
După „cele oficiale“, ale „deschiderii“, ale primei, cea de joi, 23 August 1984, în cadrul Zilelor-„Ramuri“ ale Culturii, Marin Sorescu a organizat / programat, „pentru a doua zi“, cea de vineri, 24 august, o călătorie / excursie de documentare a scriitorilor, spre a (se) vedea / inspira „la faţa locului“ din realităţile Ţării, dintre municipiul Craiova şi portul dunărean Bechet.
După micul dejun, scriitorimea adunată în faţa Muzeului de Artă, pentru „călătoria de sud“, sau „călătoria la Dunăre“, unde-a fost cândva, demult, tare demult, apă limpede pe care-o beau Nemuritor-Biruitorii Cavalei ai Zalmoxianismului, pentru că-şi apărau Dacia, de hoardele euroasiaticelor copite păgâne, şi unde-i acum, ca din 11 august 106 d. H. încoace, multă „apă tulbure“ („…şi te du la Dunăre, / să bei apă tulbure, / melc-melc, codobelc…!“, după cum mai grăieşte şi „oltean-descântecul de melc“), aşadar, scriitorimea Zilelor-„Ramuri“ ale Culturii urcă în autocarul de azur, spălat la presiunea ultra-matinală a furtunului, încât putea luneca şi praful cretei de Creta, de pe vopseaua-i proaspătă, autocarul albastru porneşte lin, în sud, trece prin infernala duhoare de la „Fabrica de Oase“ a Podarilor (de unde-a plecat în lume, la timp potrivit, şi menestrelul Tudor Gheorghe), face bucla prin Segarcea (cu un scurt popas la „Domul Vinului“, spre a se stabili ora scriitoriceascăi mese de prânz-chindie, de dinainte de reîntoarcerea-n Craiova) şi prin Băileşti (Băileştiul celebrului actor, Amza Pelea, sau al lui „Nea Mărin Miliardarul“), de unde „ia calea-ntins“, până-n Bechet, pe Strada Viilor, de pe care, perpendicular, o apucăm pe lunga Stradă a Portului, până-n buza intens bronzat-sărutată de soare a Dunării. Aici, pe mal de Dunăre albastră, scriitorimea coboară din autocarul de azur, spre a câştiga, vrând-nevrând, chiar şi puţin bronz de statui, în aşteptarea cu nerăbdare a sosirii cochetei şi încăpătoarei ambarcaţiunii de croazieră, sărbătoreasca noastră şalupă… De pe o bancă lungă de lemn de stejar din Bechet-Vamă, în vreme ce privirile noastre cercetază cu atenţie sporită malul Dunării, unde-i simetric-dispusul port bulgăresc, Oreahovo, aud vocea Maestrului, întrebându-şi Alumnul:
Maestrul Mircea Tomuş (către Dac-Pandurul Piramidei Extraplate): „Am citit cu atenţie cele două pagini din Ramuri, numărul trecut, de cuptor, unde Marin Sorescu ţi-a publicat Secţiuni de aur ale literaturii române contemporane, studiu temeinic, unde-abordezi din unghiuri foarte interesante, ceea ce a ocolit (ori amânat pentru alt volum) Adrian Marino, în Dicţionar de idei literare, I (A – G, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973), conceptul de generaţie literară, lansând în acest cadru şi conceptul de generaţie modernist-resurecţională, sau generaţia mea, pe care o numesc şi dinspre purtătorii ei de drapel, generaţia Labiş – Stănescu – Sorescu. Dar nu despre asta vreau să te-ntreb, ci despre sintagmele prin care desemnezi cele trei-patru valuri tipice ale oricărei generaţii, valuri (cu anvergură temporală de un deceniu) considerate / confundate chiar cu întreaga generaţie (ce are anvergură temporală, de regulă, de trei decenii, fiind „bordată“ de puternice seisme sociale – revoluţii / războaie, cum bine zici): valul / generaţia de tranzienţă (the transience generation), valul / fluxgeneraţia / (high tide generation) şi valul / refluxgeneraţia (the generation of deep clearness; spune-mi, te rog, în ce lucrare / cărţi ai aflat sintagmele în limba engleză ?!?“
Alumnul (către Maestrul Mircea Tomuş): „Până în prezent, în afară de paginile 10 şi 12, din revista Ramuri, nr. 7 / 241, din 15 iulie, 1984, unde-aţi citit Secţiuni de aur…, nu le puteţi afla altundeva, pentru că eu le-am creat ca semnificanţi pentru semnificaţii specifici realităţilor noastre literare resurecţional-modernist-paradoxiste şi Sfintei Limbi Palsge > Valahe, apoi, mi le-a tâlmăcit anglicista de nevastă-mea în limba lui Shakespeare, ca, sunând mai savant, putând mai uşor trece de cenzură, cunoscut fiind snobismul celor ce ne cenzurează în ultimul deceniu, în România, cenzori ce nu întreabă ca Domnia Voastră pentru a se crede că ei ştiu tot…“
Maestrul Mircea Tomuş (către Dac-Pandurul Piramidei Extraplate): „Interesant, poate că ar fi bine să dezvolţi această problematică foarte complexă într-o teză de doctorat, pe care ţi-aş aştepta-o cu deosebită plăcere… Şi-acum să mergem la ceilalţi, că şalupa noastră-i deja în zariştea Dunării, însă, mai înainte, să chimbăm câteva cuvinte şi cu păstorul caprelor dintre duzii portului…!“
Ne-am apropiat de nonagenarul păstor de capre (răutăcioşii spun că pe-aici, prin Bechet, şi caprele pasc / prind peşti), păstor autohton, precum eram convinşi mai de dinainte de-a intra cu el în vorbă, când, cu o neasemuită vioiciune în ochi, a început să ne povestească despre tinereţea lui, când Dunărea era coloana vertebrală a Neamului Nostru Valah, când avea o iubită, nu în oraşul-port de-acum, ci în satul Oreahovo, la care trecea înot Dunărea, mai în fiecare seară, spre a se întoarce-acasă, pe la cântatul cocoşilor, tot înot, când, la secerat, îl trimiteau părinţii să cumpere rachiu de la crâşma de peste fluviu, de unde lua sticla de ţuică, o-nfăşura şi-o lega în cămaşa-i de in, trecând iar Dunărea înot, cu sticla-nvelită-n cămaşa ţinută-n dinţi, la ai lui… Povestea lui despre coloana vertebral-dunăreană s-a întrerupt aici, pentru că şalupa sortită nouă, scriitorilor, a tras la scările de îmbarcare, apoi a pornit-o-n sus cu-ncărcătura-i scriitoricească, doar puţin mai sus de gura-n care-şi varsă Jiul apele-n Dunăre, de unde s-a-ntors pe mijlocul fluviului şi, parcă ghicind gândul nostru cercetător de mal oreahovist, a cârmit-o uşor la dreapta, până-n tangenţă cu umbrele aruncate-n valuri de bulgărescul port, Oreahovo: „Marine, nu coborâm aici, la Oreahovo…?!?“ – mi-aud Maestrul întrebând pe Marin Sorescu, aflat în celălalt cap al şalupei; „Nu, pentru că nu mai avem timp de a fi onoraţi de preşedintele Todor Jivcov cu minunatu-i discurs de-o jumătate de oră, aici, pe malul drept al Dunării (arătând cu degetul spre Oreahovo)…! Rămâne pe data viitoare…!“ – s-auzi prompt şi răspunsu-n ecou de mal al Sorescului…

coloana
Constantin Brâncuşi: Coloana credinţei fără sfârşit (sau Coloana infinitului) din Târgu-Jiu.

În cea de-a treia zi, sâmbătă, 25 august 1984, scriitorimea de la Zilele-„Ramuri“ ale Culturii urcă în autocarul de azur, spălat la presiunea ultra-matinală a furtunului, încât putea luneca şi praful cretei de Creta de pe vopseaua-i proaspătă, şi porneşte mai întâi spre vest, printre umbrele zebrând asfaltul autostrăzii (Craiova-Filiaşi), umbre de la cele două turnuri ale termocentralei de competiţie altitudinală planetară de lângă Combinatul Chimic Craiova, turnuri din care se-nspiralau în zenit-genune fumuri dens-portocalii de parcă ar fi fost ADN-ul epocii de aur. De-aici, drumul urcă imediat dinspre Beharca spre Coţofenii din Faţă (localitatea cu profunde urme ale trecerii de la epoca pietrei şlefuite la epoca metalelor), de unde, prin pădurea de sonde de Brădeşti, ţinând până la dealul Ţâţova de Tatomireşti, ajunge în Filiaşi, spre a cârmi-o cu 90 de grade la dreapta, spre nord, tăind platoul dintre Filiaşi şi Ţânţăreni, cel pe care-au poposit pandurii lui Tudor Vladimirescu în 1821, şi lăsând în dreapta Fabrica de Transformatoare Filiaşi, filială a uzinelor Electropotere (din Craiova), şi mai departe, şi mai departe lăsând, dar în stânga, chiar mai înaltele turnuri ale Termocentralei de la Turceni, ţinând-o tot aşa, drept, pioniereşte, până ce se face parcursă suta de kilometri, până-n Târgu-Jiu, unde autocarul nostru de azur opreşte chiar la umbra Coloanei Infinitului, brâncuşiana, unde coborâm din autocarul de azur, pentru a admira macrocosmosul trunchiurilor de piramide de bronz, sudate bază-mare de bază-mare şi bază-mică de bază-mică, lăsând ochiului a crede că-i coloană de romboedri…
Maestrul Mircea Tomuş (cu laserii ochilor la Coloană…, pe baza mare – v. foto supra – dinspre Cer, a trunchiului piramidei de bronz, şi cu frază către Dac-Pandurul Piramidei Extraplate): „Este, este-o altă minune a lumii această neasemuită, valah-brâncuşiană…! Ştii ce-a gândit şi sculptat Brâncuşi spre a pune acolo, în vârf, pe ultima bază mare de bronz, după cum s-a putut constata / vedea cândva, pe când trăia, în atelierul său parizian…?“
Alumnul (către Maestrul Mircea Tomuş): „Da, Maestre, şi-i păcat că trece secolul de-atunci, de la înălţarea Coloanei Credinţei fără Sfârşit, tot fără acea Pasăre Măiastră în vârf, dinspre un cult al păsării psihopompe ce-şi are – în mitologia Pelasgă > Valahă – originile / rădăcinile atestate documentar chiar în orizontul anului 9000 î. H., în picturile rupestre din Peştera Chindiei, de pe malul stâng al Dunării, de la Pescari, de pe Clisura Caraş-Severinului…!“
Cu gândul la Pasărea Măiastră din vârful Coloanei Infinitului, de Constantin Brâncuşi, am reurcat în autocarul nostru de azur, şi-am mers tot spre nord, încă vreo 22 de kilometri, până lângă Peşteana, la Hobiţa (v. foto infra). Şi-am intrat cu toţii pe poarta cu stâlpul sculptat chiar de Brâncuşi; şi la tinda casei bătrâneşti din acea curte, în stâlpii sculptaţi cu minunaţii „romboedri de stejar / salcâm“, de tradiţia valahă, am găsit sursa de inspiraţie a marelui sculptor; tot aşa, în cimitire, sunt sculptaţi şi stâlpii ce se pun în cap de mormânt, sculptaţi cu cel puţin cu un „romboedru“ la vârf, „romboedru“ pe care să se aşeze / odihnească pasărea psihopompă în 44 de zile de la înălţarea la Cer a Dalbului de Pribeag Valah.

hobhobi
La casa-i părintească din Hobiţa, în sigura curte a copilăriei genialului sculptor, se intră (după cum spune „ghidul“) chiar pe o poartă tradiţional-valahă cu stâlpul din drepta sculptat de adolescentul Brâncuşi.

Pe drumul coborâtor din Hobiţa lui Brâncuşi către Bănie, am ocupat un loc, evident, în spatele Maestrului Tomuş, ce avea vecin, pe scaunul de pluş de-azur, în dreapta-i, pe Marin Sorescu.
Şi când drumul ieşea din Filiaşi, coborând prin Răcarii de Sus, în amurg de purpură bizantin-constantinian-zalmoxian-ortodoxă, până la secularul plop alb, din stânga, de unde asfaltatul drum porneşte în linie dreaptă, paralel cu calea ferată electrificată dublă, Filiaşi – Craiova, chiar de pe unde se zăresc şi cei şapte brazi seculari de pe botul de deal pe care-s Tatomireştii mei, aud pe Maestrul Tomuş, că-l întreabă pe autorul dramei de întemeiere a paradoxismului, Iona (dramă publicată mai întâi în revista bucureşteană, Luceafărul, din 13 ianuarie 1968, dramă bucurându-se, tot în aceeaşi revistă, dar în numărul din 20 ianuarie 1968, de o favorabilă „cronică de întâmpinare“, Iona, chitul şi alţi ihtiozauri, semnată de marele critic şi istoric literar, Vl. Streinu), după ce tot vorbiseră vreo douăzeci-treizeci de kilometri despre fragmentele din noua-i piesă, Vărul Shakespeare, publicate „în premieră“ de revista Luceafărul (de Bucureşti):
Maestrul Mircea Tomuş: „– Marine, ce vine după Vărul Shakespeare…?“
Marin Sorescu (răspunzând, în destul de limpede auzire pentru timpanele de pe scaunele vecine-n pluş de-azur-ceresc precum cel de deasupra de „parângăii-olimpişti“ de la Alimpeşti-Gorj, nu din Bulzeşti-Dolj): „Într-o sacră arhitectură cum unui labirint al lumii noastre modern-cretane, desigur, nu poate fi binevenită decât Ieşirea prin Cer … !“
Alumnul de la Piramida Extraplată (caligraful de astăzi): „Din căderea accentului în ultimul cuvânt, Maestre Tomuş, mi-am dat seama că-i vorba de-o foarte serioasă majusculă…, poate, cât umbra marelui plop alb de dincolo de bordura stângă a autostrăzii Filiaşi – Craiova…! Ai noştri, Maestre, au ieşire prin cer, graţie Păsării Măiastre şlefuite şi-n marmură, de Constantin Brâncuşi, nu de Grigore Brâncuşi-lingvist-academicianul, Pasăre Măiastră care trebuie să stea pe ultima bază-mare-de-trunchi-de-piramidă de la târgu-jian-brâncuşiana Coloană a infinitului… Ca pasăre psihopompă, desigur, să înalţe în Cer, ca dintotdeauna, suflete nemuritoare ale Pelasgimii > Valahimii. Dar n-a mai instalat-o-n vârf nici Brâncuşi (şi uite, iar sunt nevoit s-o mai spun, se-nchide secolul de-atunci, de la primul război modial), nici urmaşii acestuia…! Nu cumva spre a nu ieşi toată Valahimea României, a Statului Român-Băsesc-Reformat, dar nu şi a Statului Moldav, prin Cer, la cules de căpşune-stele, căpşuni-constelaţii, galaxii de căpşuni, în accepţiune benedettocroceană, Maestre Tomuş…?!?“
(c) Pe dreapta Yang-Poemului (1. din 7 / 9 ianuarie 1984; 2. din 7 / 9 ianuarie 2014). Maestre Mircea Tomuş, dă-mi voie, acum, să garez autoturismul meu de azur, cu o intereesant-întreagă viaţă de praf de cretă, nu de Creta, desigur, în drepta Poemului, pentru cea de-a treia urare cogaionic-zalmoxiană…!

Mircea Tomuş…

…a pornit călătoria de mire,
din Matcă spre Munte, domnule Cantemir,
când albinele „hyperboreilor“ napocani, la nouă ianuarie,
mai blânde erau şi neviscolite;
el, tânăr, auzit-a
cum fremătau, în adânc, rădăcinile aurii ale duzilor
şi,-n adâncuri mai mari, spre mùme,
cum grăiau rădăcinile luminilor din Dacia
(da, Enciclopedicule, Şcoala Ardeleană, ţie, eternă vecină,
ar putea uita geamăna-i soră – Şcoala Moscopoleană !?!
…el n-a uitat, te-asigur, domnule Cantemir,
că amintitu-i-a Şincai, la timp);
el se ţine straşnic de drumul
către Soarele-Moş – Samosh;
de-ajunge-n răscruce,
la dreapta, mereu în lumină, face să răsune
clopoţeii yin şi yang, bucurând unitatea;
el ştie bine (scuză-mă, Enciclopedicule, şi-o repet,
mă repet, ne repetăm…)
că Transilvania trebuie să fie limbă de flacără
în cerul gurii…*
__________________________
* Prim-poemul Mircea Tomuş…, scris de Sfântul Ion, în 7 ianuarie 1984, în burguleţul Filiaşi, ca un dialog „lat-în-umeri“ (adică „dialog-Platon“) cu Enciclopedicus, sau Domnul Dimitrie Cantemir, poem dedicat Maestrului Mircea Tomuş, de Ziua Sa de Naştere, 9 gerar-cristal întru Cuvânt…

scris

Da, La mulţi ani !, vă spun şi eu, peste-un ocean de tuş…

De Nouă Gerar-2014, Domniei Sale,
domnului prof. univ. dr., Mircea Tomuş,
la intrarea-i voinicească în octogenariat …

De slavă este şapte ce se preschimbă-n opt,
de-o lacrimă ovală ca-n grâu, pe bobul copt,
de n-aduc eu urarea printr-un ocean de tuş,
la zeul pistruiat şi-octogenar, Tomuş,
ce are curcubeie – la tocuri – peste uşi,
cel ce, de-o viaţă, se poartă cu mănuşi,
de trece de-o Sahară, ori de-un amarnic frig,
şi, când, pe-nfulgerare, şi-nalţă – din Avrig –
nacela-i ancorată de-un balon-blând, în soare,
de-un Balon-Mov-d-Idee-n-dotare-cu-aspersoare,
departe de mirosuri din arsul gaz metan,
tot survolând acele sublime „neiges d’antan“,
în fina presărare-a cer-cizmei fără şan,
în fină presărare de Transfăgărăşan… !
Ca să aduc omagiul printr-un ocean de tuş,
la zeul pistruiat şi-octogenar, Tomuş,
se cade-a fi şi eu sămânţă de vre-un zeu,
dar, vă mărturisesc: eu mi-s doar cimpanzeu
(dar nu din clasa „mis“ ce stă pe ligament,
nici dintre cei cu ochiul la junglă foarte-atent)
şi-am aur-neuronul cu Ela,-ntre elani,
înciorchinindu-mi nordic brevilocventa-mi Lyră,
tot viscolindu-mi aprig nor-floarea-mi-din-castani,
făcându-mi şi urarea aceasta mai „Şekspiră“,
mai proorocită-n sănătate fericită : LA MULŢI ANI… !
Da, LA MULŢI ANI… !, vă spun şi eu, peste-un ocean de tuş…
Da, LA MULŢI ANI… !, zeu pistruiat şi-octogenar, Tomuş… !*
_______________________________________________________
* Mai-susul poem, Da, La mulţi ani !, vă spun şi eu, peste-un ocean de tuş…, fost-a scris tot de Ion Pachia-Tatomirescu, Dac-Pandurul de la Piramida Extraplată, la Sfântul Ion, în 7 ianuarie 2014, pe la ora 12 şi 12 minute, ca dialog „lat-în-umeri“, adică „dialog-Platon“, dar, de data asta, fără „intermediarul“ Enciclopedicus, sau Domnul Dimitrie Cantemir, pentru Ziua de Naştere – 9 gerar-cristal întru Cuvânt – a Maestrului Mircea Tomuş.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*