097 | „(…) Vede-n capăt începutul/Cine știe să le-nvețe“1

13.06.19 by

097 | „(…) Vede-n capăt începutul/Cine știe să le-nvețe“1

Era iarnă, ningea. Fulgi mari și leneși cădeau încet, defilând prin dreptul ferestrelor. Nu mai era mult până la sărbătorile de Crăciun și vacanța de iarnă. Poate o săptămână, două. Profesorul Oprea, pe atunci, directorul liceului „George Bacovia“ din Bacău, liceu de băieți, abia apucase să deschidă catalogul.

Și dintr-o dată, inima a început să-mi bată mai tare. Ceva, ca un val de căldură, urca din coșul pieptului, inundându-mi obrajii. Văd cum se ridică încet și fața dlui Oprea, dintre foile catalogului, privindu-mă atent. Era un om înalt, capul aproape că îi ajungea spre tavan. Și acea ridicare a lui mi s-a părut că ține o veșnicie. Nu era gestul obișnuit, afișat când dorea să asculte pe cineva. Nu știam ce se întâmplă. „Ce e cu tine?!“ mă întreabă, în șoaptă, și colegul meu.

N-am apucat să-i răspund. Cum eram în prima bancă, pe rândul din mijloc, am văzut cum se crapă ușor ușa de la intrarea în clasă, aflată aproape. Și un coș mare, de papură, s-a strecurat înăuntru, cu sfială, trăgând-l după el – mie așa mi se părea atunci – pe bunicul.

Îl văd: mustață albă, stufoasă, privire caldă și umedă, îmbrăcat cu suman și cu pantaloni din același material, bătut la piuă, la Rădăuți. Purta o căciulă brumărie, ce se potrivea cu mustața.

Mă făcusem mic, aș fi intrat sub bancă.

Nu mai venise niciodată nimeni de-acasă. Veneau părinții, dar nu în timpul orelor.

Și-n liniștea aceea, ca de mormânt, aud:

„Dragu’ bunicului, iaca, ți-am adus niște mere ionatane. Să le împarți cu băieții. Or fi și la piață, dar nu-s din aieste. Le țineam pentru când vii în vacanță, dar nu știu dacă mai trăiesc până atunci. S-au adunat anii…“

Alte valuri de căldură se rostogoleau prin mine. Toți ceilalți se ridicaseră din bănci. Erau din oraș: fiul primului secretar, fii de directori, ingineri, profesori, fiii unor medici evrei cunoscuți. Eram singurul elev din acea clasă, venit dintr-un sat. Directorul școlii hotărâse să facă o clasă de elită, cu cei mai buni.

„Ridică-te, nu sta“, insistă, șoptindu-mi, colegul de bancă.

Dar picioarele nu mă ascultau, inima îmi bătea în piept cât pe ce să iasă afară. Nu mai trecusem prin așa ceva. Am căutat către chipul bunicului.

Așezase coșul din papură, mare – îl cunoșteam bine, era mereu plin cu daruri, când venea pe la noi, pe acasă – să fi încăput în el mai multe kilograme, pe un colț al catedrei, după ce dăduse cu grijă catalogul, deschis, în partea cealaltă.

Curios, nu-i rețin decât privirea aceea luminoasă, ireală, ce părea să cuprindă toată clasa. Dau să mă agăț de chipul profesorului de geografie. Rămăsese ca pironit între catedră și tabla, pe care desenase deja cu o cretă colorată harta județului. Nu-mi amintesc nici chipul lui. Știu doar că pe obraji îi curgeau lacrimi și nu le putea opri.

În acel moment, m-am gândit că dacă Dumnezeu există, el s-a ascuns sub chipul bunicului sau poate în merele acelea, roșii, din coș. Mi s-a făcut rușine de gândul ce-mi trecuse prin cap. Mereu mi se spusese să nu vorbesc vreodată despre biserică și Dumnezeu. Îmi era și frică să mă gândesc la așa ceva.

Toată sala aceea de clasă, uriașă cum mi se părea mie, se umpluse cu miros de ionatane. De parcă ne-am fi mutat în zi de toamnă, în grădina bunicului, sub măr.

Profesorul a dat să se îndrepte către tablă, poate, mă gândesc abia acum, să le arate colegilor mei din ce zonă anume mă trag. S-a oprit la jumătatea acelui gest, s-a întors către bunicul, și în timp ce lacrimile continuau să-i curgă pe obraji, s-a aplecat și i-a sărutat mâna.

A luat un măr din coș, a mușcat din el cu poftă, îndemnându-i astfel și pe ceilalți să se apropie. Ieșiseră toți din bănci, înșiruindu-se pe lângă peretele dinspre ușă și coridor și, unul câte unul, ajungeau lângă catedră, luau un măr, îi spuneau ceva bunicului, nu eram în stare să deslușesc ce anume, și se întorceau prin cealaltă parte a clasei către locurile lor.

Abia când pelerinajul era pe sfârșite, m-am ridicat și eu din prima bancă, așezându-mă la coada acelui șir. Am ajuns lângă bunicul, m-a îmbrățișat și, cu mâna lui, a luat din coș ultimul măr și mi l-a dat.

Nu mai știu când și cum, în momente tulburi, m-am pornit să întreb destinul. Poate sub influența celor văzute în copilărie ori chiar mai târziu. Au contribuit la asta, cred, și unele descoperiri făcute în timpul drumurilor prin țară, făcându-mă să-mi amintesc de vindecători cunoscuți în satul acela ascuns între păduri, Schitul lui Dragoș Vodă. Nu-mi erau străine, copil fiind, nici datul în bobi sau în cărți, ghicitul în cafea sau în frunze de ceai presărate într-un vas cu apă, nici o serie de așa-zise superstiții, cărora abia târziu le-am văzut rostul. Neavând îndeajuns de multe repere, când nu știam pe ce cale anume să pornesc, m-am pornit să dau cu banul. Întrebări clare, reduse la „da” sau „nu”, mergând pe calea arătată de acea monedă. Reflexele formate în cei 16 ani cât lucrasem în cercetarea științifică nu mi-au dat pace și m-am pornit să înregistrez meticulos și ce se întâmpla când nu urmam „sfatul” dat de monedă.

Rezultatele acestui „joc” au depășit cele mai optimiste așteptări. Banul avea aproape întotdeauna dreptate. Este greu, dacă nu chiar deosebit de greu, după ani de școală și experimente științifice să descoperi că o astfel de „construcție” rațională nu mai rezistă față în față cu faptele.

Cunoșteam din lecturi, multe din ideile unor gânditori privind știința, mare parte dintre teorii, modele și concepte dovedindu-se dacă nu false, măcar rigide și foarte departe de viața însăși. Și mulți dintre dvs. cunosc, voi da un singur exemplu, acea remarcă de o uluitoare profunzime: „viața are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște”.

Nefertiti (pseudonim): Mărul de la fereastră, 2018,

tehnică mixtă, 43 x 34 cm

Și de aici, de la o întreagă serie de observații și întâmplări, nu a mai fost decât un singur pas până la întrebarea: „De unde știe banul că este bine sau nu să merg într-un anume loc, la un anume moment? Sau să nu merg acolo.”

„De unde știa pisica neagră, care mi-a tăiat calea că într-o anume zi urma să plătesc o amendă, nu prea ușor de dus?!” Și totuși, mi s-a întâmplat. Adică, pisica mi-a tăiat calea și, până la sfârșitul zilei, mi s-a întâmplat ceva rău. Poate previzibil, însă eu, prins cu alte griji, nu mă gândisem la așa ceva. A mai trecut timp, am dat iarăși cu banul și iarăși, banul a știut răspunsul corect. Am verificat și, când procedam altfel decât îmi răspundea la întrebări, aveam parte doar de eșecuri. Să fie, oare, la mijloc și autosugestia?

Povestea nu este așa de naivă sau de simplă precum ar crede cei care se cred inteligenți și raționali.

Petru-Ilie Birău: Noapte cu lună, 2018, ulei pe pânză, 45 x 55 cm

Mai degrabă lucrurile par să meargă așa precum în snoava cu mintea și prostia, care porniseră la drum împreună. I-a prins noaptea pe drum și au hotărât să se culce. Mintea, prudentă, și-a găsit loc pe câmp, la ceva distanță de drum, unde să fie, credea ea, apărată de neprevăzut. Prostia însă s-a culcat în mijlocul drumului. Și când era somnul mai dulce a venit o căruță, trasă de cai. Căruțașul adormise pe scândură și caii, dorind să ajungă mai repede acasă, unde să se poată odihni, porniseră la trap. Prostia s-a trezit și, până să se dumirească, a sărit în picioare. Caii s-au speriat și au luat-o pe câmp, călcând mintea și zdrobind-o sub copite și sub roțile căruței…

Experimentele mele au continuat, confirmând la fiecare încercare, calea pe care mi-o arăta banul, aruncat după un anume tipic. Nu am găsit răspunsul „cum și de unde știe banul ce trebuie să fac?”

Însă, într-un moment de inspirație mi-am pus altfel aceeași întrebare: „cine este banul?” Îmi era limpede că nu doar eu, omul gânditor, alcătuia acea entitate. Scrisesem cândva, în romanul Schitul de ceară, „omul nu este doar omul, și este, când cu adevărat este, deopotrivă „în el” și „în afara lui”, identificându-se și cu entități din preajmă sau de departe și alcătuind „acel ceva de dincolo de noi, care ne ține și ne apără”. Poate e chiar acea entitate eminesciană, poetic definită în Scrisoarea a III-a: „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul…”

*

Și-acum, amintindu-mi de povestea cu merele și bunicul – în acea vacanță de iarnă, când am ajuns eu la Schitul lui Dragoș-Vodă, bunicul deja murise – mă trezesc pe neașteptate, cu aceeași obsedantă întrebare: „de unde a știut bunicul câte mere să ia de acasă încât să nu rămână nici unul din noi fără măr?!”

Cine era bunicul?!…


1Glossă, de Mihai Eminescu

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*