07 | iniţiere, în vis

05.01.15 by

07  |  iniţiere, în vis

Urca pe o potecă de pe munte. Parcă prea repede. Nu mai ţinea minte detalii ori replici schimbate cu cei întâlniţi pe traseu. O parte se opriseră să se odihnească, unii se abătuseră de la drum şi sfârşiseră mâncaţi de jivinele pădurii. Întâlnise şi mulţi gură cască, opriţi ca să-i vadă pe cei căzuţi în prăpăstii, striviţi de stânci. Îl ademeneau şi pe el… Ca să ştie ce se poate întâmpla… Nu era curios, nu s-a băgat să se uite… Cei mai mulţi se opriseră în locuri pitoreşti, îşi făcuseră câte o căsuţă, creşteau oi, se împreunaseră cu femeile muntelui, li se născuseră griji şi uitaseră de drumul lor.
Puţini ca şi el, cei care alergau, cu sufletu-n buci, către Templu.
Se îndrepta într-acolo fără să ştie de ce… Parcă era purtat de o forţă nevăzută, ce izvora din el şi izvorând se făcea mai puternică, tot mai puternică…
Nu simţea oboseală deşi drumul era lung, cu multe şi grele încercări.
Nu mai ştia de unde, când şi de ce a plecat…
„Ce nu te omoară te face mai puternic” îi spusese odată îndrumătorul lui spiritual… Şi-a adus aminte de această vorbă când a dat piept cu un pericol neaşteptat: era la baza ultimului urcuş de munte, o pantă aproape verticală şi a văzut dintr-o dată, coborând, alergând de fapt, un schelet de lup cu o gură larg deschisă cât să-l înghită… De fapt, arătarea, se repezise pur şi simplu din vârful muntelui către el… Ce mă fac? s-a întrebat… Şi-a fost deajuns să se întrebe şi să privească apoi spre mâna lui dreaptă… Bota pe care o luase cu el pentru drum nu mai era botă ci o şipcă smulsă dintr-un gard, având cuie la celălalt capăt… Nu era timp de aduceri aminte… Nu mai era timp… Dintr-o singură mişcare, a aruncat acea şipcă spre lupul-schelet care, cu gura deschisă, plină de colţi uriaşi, tunase de pe munte… A urmărit cu privirea cum şipca aceea pătrunde ca o suliţă, prin prin gura deschisă, oprindu-se, din cauza acelor cuie, în carcasa formată din coaste ţinute împreună de şira lungă a spinării… Scheletul a căzut acolo, la picioarele lui, semn că acel lup murise încă odată… „Ce nu te omoară te face mai puternic”, îi repetă, din off, îndrumătorul lui spiritual… Şi-apoi, femei, nevăzute, iubitele lui din tinereţe, au repetat, şar de voci, aceeaşi vorbă: „Ce nu te omoară te face mai puternic…” A privit către brazii din jur să vadă pe unde-i sunt ascunse iubirile… Nici urmă de femeie… S-a zărit însă pe el, copil – elev – care, sprijinindu-se într-o şipcă de lemn smulsă dintr-un gard, urca iarna un deal înzăpezit, pe atunci i se părea cât un munte. Şi atacat de un lup flămând, s-a oprit să-l aştepte şi când lupul s-a repezit să-l înghită, el, fără să clipească, dintr-o singură mişcare, i-a înfipt şipca pe gât… S-a uitat din nou către panta muntelui şi către scara de oase – coastele lupului – de la picioarele lui … întărită cumva de acea şipcă… A ridicat-o şi a sprijinit-o de munte… Norocul lui…
– Norocul?!…
Înainte să pună piciorul pe prima treaptă – prima coastă de lup de pe acel schelet – a privit în jur să vadă cine anume îi vorbise… Nu a văzut pe nimeni… Doar zăpada care, pe alocuri, începuse să se topească…

001-Entropie-II-(Noaptea),-ulei-pe-panza,-2014,-50-x-70--cm(1)-pictura-de-Petru-Ilie-Birau

*
…Acolo, într-o sală rotundă, ce aducea mai degrabă cu o peşteră, pe pereţii căreia erau expuse simboluri masonice, îl aşteptau bărbaţi îmbrăcaţi ciudat. Purtau haine militare şi, peste ele, nişte şorţuri pătrate, aşa cum purtau ţăranii, prin Ardeal, ca să nu-şi murdărească iţarii, în timp ce lucrau.
Erau aşezaţi în cerc.
În spatele lor, se vedea peretele acelei grote, ca o jumătate de sferă, alungită mult pe verticală. În partea vestică a încăperii, pe un fel de podium triunghiular, se aflau trei bărbaţi purtând frac. Între intrarea în Templu şi capătul opus al rotondei, unde se aflau cei trei, cineva desfăşurase un covor roşu, ca o punte. Trebuia să fie atent să nu alunece. Atunci şi acolo, calea alunecoasă şi îngustă era singura posibilitate de a trece peste hăul întunecat de sub el. Ştia că nu trebuie să privească în jos, ştia că nu trebuie să se întoarcă, ştia că nu trebuie să privească în sus, către bolta rotondei… Dar nimeni nu-i spusese ce anume să facă şi ce să nu facă. Şi nu se întreba de unde ştie, şi nici cum au ajuns acele gânduri în mintea lui.
Un singur chip îi era cunoscut: doctorul Prefăcutu. Marele Împeliţat! El conducea ceremonia. Purta acelaşi şorţ pătrat, ca şi ceilalţi doi, împodobit însă. Fracul lor, la fel ca şi şorţul, plin cu însemne, îi aduceau aminte de cele ale patriarhilor ortodocşi. Doar că în locul crucii, cu trupul răstignit al lui Iisus, era sculptat, în relief, Diavolul, având de-a dreapta şi de-a stânga, pe cap şi la picioare, câte un trup gol de femeie. Şi cele cinci figurine formau un singur corp, întrunchipând o astfel de cruce, întoarsă cu susul în jos…
– Ai grijă, Fiule! i-a spus unul dintre ei… Alungă din mintea şi din sufletul tău chipul lui Iisus… Ai intrat în imperiul Diavolului… Gândul tău lasă o crăpătură spre lumea din care vii şi aduce după el tot ce gândeşti. Noi suntem aici în siguranţă şi în putere, câtă vreme păstrăm distanţa de Biserică şi Credinţă… Eu, Marele Împieliţat, am creat lumea Credinţei şi Biserica…
– De ce?
– „De ce?, De ce?!…” Prostimea are nevoie de iluzii… Le-am dat lor Raţiunea, Morala… Şi peste toate, greu digerabilă, Credinţa… Când se vor sătura de atâtea false judecăţi se vor năpusti precum lupii asupra Bisericii… Bisericilor… Pentru ca noi să ne vedem în linişte de ale noastre…
– De ce m-aţi adus aici?
Şi nici nu a terminat întrebarea şi, ca la un semn, un rictus de satisfacţie, a apărut în acelaşi timp pe feţele-mască ale celor trei… Şi-apoi, iarăşi, aceeaşi voce, fără să o poată atribui unuia sau altuia dintre ei.
– Nu te-am adus eu… Dorinţele tale neîmplinite te-au adus aici… Noi doar, ici şi colo, am mai pus osul, determinându-i pe cei din lumea din care vii să-ţi mai dea peste degete, să-ţi mai pună câte o piedică… Şi asta numai de când ai început să te îndoieşti de Biserică… Altfel ne-ai fi fost mai de folos acolo decât aici… Personajul din mijloc, doctorul Prefăcutu, singurul pe care-l cunoştea, şi-a trecut mâna prin barba-i cănită, căzut dintr-o dată pe gânduri…
– Ce faci? repetă aceeaşi voce, fără a se exprima pe chipul unuia dintre ei, nici n-ai intrat bine şi începi să te îndoieşti şi că am exista?… Credinţa ta în noi este Puterea noastră! Ai grijă!…
– Şi dincolo? De unde vine puterea Bisericii?…
De undeva, din spatele lui, i se părea că aude un bocet… când stins, ca şi cum ar fi fost departe, departe, când în creştere, amintindu-i de bocetul mamei lui…
S-a cutremurat… Şi din acel cutremur al fiinţei lui s-au cutremurat pereţii acelei Sali…
– Ai grijă!… Pui deja prea multe şi grele întrebări…
– N-am spus nimic, s-a scuzat el, grăbit…
– Cine se scuză se acuză, repetă, autoritar, vocea… Eu am creat şi lumina şi întunericul… Deocamdată tu eşti poartă între dincolo şi aici… Un singur pas greşit şi…
Un sunet ciudat ca de talangă a izbucnit de undeva din preajmă… şi, încet-încet, totul s-a scufundat în beznă… şi-apoi, pe rând, lumini… configurând mai întâi un covor roşu între el şi cei trei de pe podium, ca şi cum ar fi fost ei înşişi surse de lumină şi-apoi, de-o parte şi de alta, alte chipuri, patru, ca de piatră, răsfrângând lumina celor trei de la început…
Se golise de gânduri, de dorinţe, de spaime… Nu aştepta nimic… Nu mai era timp… Era suspendat acolo, el însuşi stâlp de susţinere în Templu… Privea năucit către toate acele însemne masonice, multiplicate în sute şi mii de exemplare… Multe dintre ele, cele mai multe, nu îmbrăcau nici un trup…
– De câte ori ai fost întrebat, te-ai dezis de noi… Repetai fiecăruia în parte: „Eu nu ştiu nimic!” De unde cunoşti tu însemnele acestea? De unde ştii că sunt masonice? l-a întrebat unul din ei.
S-a uitat încă odată, şi mai atent, către cei trei, deveniţi dintr-o dată, şapte… Întrebarea venise dinspre ei, însă nu putea spune că unul sau altul ar fi rostit-o anume. Toţi aveau feţele ca nişte măşti înţepenite în ceară. Ca şi cum ar fi fost sosiile aceluiaşi personaj. Singurele diferenţe erau cele dintre însemnele masonice purtate.
– De ce nu răspunzi? Nu ai curajul să-ţi asumi propriile decizii?…
Nu ştia nimic despre ceea ce avea să urmeze, uitase şi cum a ajuns acolo. Nu mai exista trecut, nu mai exista viitor. Ca şi cum, printr-o fisură a spaţiului, ar fi trecut pe lumea cealaltă, o lume fără timp.
– Întrebarea aceasta nu e o întrebare… Chiar dv, şi în acel moment, cu o reverenţă care se dorea un semn de politeţe şi de recunoaştere, a arătat către doctorul Prefăcutu, dintre cei aflaţi pe podium, singurul cunoscut, mi-aţi împrumutat cărţi despre secretele masoneriei… Cărţi interzise… Însemne, explicaţii, principii… ritualuri de iniţiere…
– Aşa… se miră vocea… Ia dezvoltă tu ideea… Eu într-adevăr ţi-am împrumutat Cartea… Ai fi putut să nu o deschizi… Ori ai fi putut să anunţi organele de ordine că ţi-am oferit o carte interzisă de lege… Şi dacă ai deschis-o din greşeală, de ce ai citit?!… Şi dacă ai citit de ce ai lăsat să rodească în tine Cuvântul şi însemnele Diavolului?!
*
De jur împrejurul lui, aşezaţi în cerc, cu spatele către perete, oarecum în penumbră, siluete de bărbaţi, în ţinută de gală. Înainte de ultimul schimb de replici nu văzuse decât însemnele masonice prinse pe ceva, conturând câte un nimic întunecat cu profil de om. Dintr-o dată însă, ca şi cum vorbele maestrului l-ar fi ajutat să focalizeze arătările din jur, o parte dintre ele deveniseră vizibile. Putea chiar să distingă unele chipuri. Când privea către unul anume era ca şi cum între el şi cel vizat s-ar fi aflat suprafaţa unei ape, uşor vălurită. O lume a umbrelor, îndepărtată şi totuşi atât de familiară.
Se concentra fără efort să vadă mai limpede un chip sau altul şi, de fiecare dată, i se părea că se vede pe el însuşi în oglindă.
Cei şapte, care fuseseră la început trei, aflaţi pe podiumul triunghiular, îi urmăreau fiecare gest.
Îşi întoarse, speriat, privirea către în jos. Se linişti: nu purta şorţ împodobit cu însemne drăceşti, nici nu avea pe el îmbrăcăminte de lux.
Hainele lui vechi, pantalonii cu marginile tocite de cât fuseseră purtaţi, încălţările rupte, pline de zgârieturi, dovadă a drumurilor prin locuri sălbatice, îi dădeau un sentiment de siguranţă şi de mândrie. O certitudine: nu era ca ei!
Şi tocmai atunci vocea Marelui Împeliţat, în sfârşit o gură vizibil deschisă, una anume, tună peste capetele lor:
– Hai, intră!
Şi pereţii de piatră din rotondă reflectară vocea, multiplicând-o în imprevizibile nuanţe: „Hai, intră!” „Hai, intră!”… „Poţi!”
Căută din nou în jurul lui. Se rotise ca o păpuşă mecanică, fixată pe o roată, când, cineva din umbră, ar fi întors mecanismul. De unde venea acel „Poţi!”? Nu-l rostise nimeni…
În locul chipurilor neclare de bărbaţi, aşezaţi ca pe un cerc negru în jurul lui, cam la înălţimea capetelor lor se arătau vederii altfel de năluci. Ca şi cum pe acel cerc se aflau, invizibile, mese ginecologice, şi pe fiecare, arătându-se ochiului, vulvele răsfrânte, umezite, grăsuţe, în tufele lor de păr, străjuite de pielea rumenă a coapselor…
Femei – trupuri goale şi cu picioare larg desfăcute – ca pentru un consult în grup sau, poate, pentru o orgie.
Nu vedea nici un chip. Aşa cum erau, aşezate pe orizontală, capul fiecărei „arătări” părea să fie una cu pereţii de stâncă ai Templului.
„Am halucinaţii”, gândi.
– Aceştia sunt bărbaţii pe care i-ai văzut ceva mai devreme, spuse, cu umor, Marele Împeliţat (cel care în lumea din care venise era cunoscut sub numele doctorul Prefăcutu).
Lângă el, de-a dreapta, cu o figură drăcească, Diavolul Şchiop, trimisul Marelui Ordin al Moscovei, rânji. O stea mare, roşie, cu cinci colţuri era prinsă în cuie pe fruntea lui, făcând astfel să se vadă mai bine, prin contrast, coarnele mari, răsucite, ca de ţap.
– Ce te uiţi, aşa mirat, către mine?! îl întrebă Împeliţatul. Cel mai reuşit portret al unui bărbat este o pizdă! Pe-acolo au trecut toţi. Au trecut, într-un sens, când s-au născut, trec, în celălalt sens, când intră în Ordinul nostru.” Şi apoi, cântat, şi împingând silabele pe nas, precum fac popii în biserică, adaugă: „Căci a lor es-teee Îm-pă-ră-ţiii…ia În-tu-neee-ri-cu-luuui!…”
„A lor es-te Îm-pă-ră-ţia În-tu-ne-ri-cu-lui!…” „A lor es-te Îm-pă-ră-ţia În-tu-ne-ri-cu-lui!…” se repetară, în cor, ecourile, zburând pe deasupra lui şi răscolindu-i părul de parcă s-ar fi înteţit vântul… Imaginile erau de această dată clare, şi chiar cu o anumită prospeţime. Dacă se concentra puţin le recunoştea şi după miros. Şi după culoarea şi forma firelor de păr, cele răzleţite, către coapse… Ca şi când ar fi fost adunate în Templu, aievea, atâtea insule de timp. Privi în memoria lui recentă şi regăsi acolo, tăinuite, aceleaşi uşi străpunse de el…
– Unde le-aţi găsit pe toate?
– Tu le-ai găsit, semănătorule! Noi doar te-am ajutat să nimereşti mai repede calea alunecoasă. Aveam nevoie de seminţele tale. Cu ce să hrănim oştirile de diavoli?!
Marele Împieliţat – vorbea nu numai el, precum nainte vreme, ci şi gura lui – îi zâmbi cu recunoştinţă.
– E nevoie de efort ca să însămânţezi atâta amar de ogor… Şi noi, cum bine ştii, suntem recunoscători, adăugă el, părinteşte.
– Şi cu cine o să culegeţi recoltele?! l-a întrebat, destul de tare ca să fie auzit de cei trei/şapte aflaţi pe podium.
Împieliţatul rânji către el, ameninţător.
– Tu ai semănat, tu o să culegi! Pentru tine e Împărăţia… Dar…, ce faci, ai rămas acolo, crucificat pe amintirea plăcerilor trecute? Hai, intră!…
Tânărul se răsuci iarăşi de jur împrejurul lui, să-şi mai bucure odată ochii de acel spectacol neaşteptat. Îşi spuse, în gând, cu oarece nelinişte:
„Iată! Şi eu care credeam că adevăratul autoportret îmi este casa..”
– Nu uita, fiule, că şi noi facem parte din lumea ta…
Căută către cei (trei/şapte) de pe podium… Fiecare dintre ei ar fi putut să fie un alter-ego al lui. Şi nu-l cunoscuse decât pe doctorul Prefăcutu. Însă, de această dată nu vorbiseră ei.
– Şi voi…?! răspunse el fantasmei vorbitoare. Credeam că nu sunteţi decât porţi…
– Încearcă-ne! răspunseseră în cor zecile de voci ale femeilor de pe acele „mese ginecologice”. Nu eşti curios să afli dacă poţi să ne deschizi?…
Marele Împeliţat râse sarcastic… Şi râsul se transformă într-un horcăit, şi stâncile din jur se cutremurară… Chipurile bărbaţilor reapărură sub pelicula aceea de apă, colcăind, proiectate pe stânci, şi o lumină argintie se presăra deasupra lor…
„Încearcă-ne! Sunt curios să aud şi să văd cum o să intri pe trei/şapte/treisprezece uşi în acelaşi timp… Hai, curaj! adaugă Marele Împeliţat, şi ridică acel crucifix cu chipul Satanei… în dreptul capului celui nou chemat, desenând prin aerul dens o hieroglifă povestitoare…
Nu l-a surprins că în timp ce pronunţa numărul celor de la început şi numărul multiplicat al chipurilor de pe podium se mai adăugaseră încă şase, trei de-a dreapta şi trei de-a stânga celor şapte… Şi, în acelaşi timp, parcă anume pentru a marca multiplicarea măştilor de pe podium, steaua roşie în cinci colţuri de pe fruntea Diavolului Şchiop, aşezat de-a stânga Marelui Maestru, se oglindi pieziş în şorţurile, albe, pătrate, ale siluetelor înşirate în cerc…

Privi insistent către chipurile lor. Bărbatul aflat la dreapta maestrului de ceremonii, cu o faţă ovală, senină, cu un trup ce părea sculptat, păstrându-şi încă proporţiile normale, era îmbrăcat în ţinută militară, obligatorie la ceremonii. Nu-l cunoştea. I-a dat pe loc un nume provizoriu: „prinţul Mircea”. „Să fie până când voi găsi altul mai potrivit”, gândi el. Cu celălalt, aflat de-a stânga Împieliţatului, nu avusese dificultăţi în a-i găsi numele potrivit. Coarnele crescute pe cap, părul ţepos, cu fire ce păreau că sunt gata, gata să se transforme şi ele în coarne, un picior mai scurt, aşezat pe o cărămidă, în aşa fel încât să poată sta totuşi drept alături de ceilalţi, i-au sugerat şi numele: Diavolul Şchiop. Nici nu ştia când a ajuns la Templu că acesta era trimis al Marelui Ordin de la Moscova. Informaţia s-a insinuat în mintea lui pe căi misterioase pe parcursul ceremoniei de iniţiere. Treptat, în flash-uri, îi întrezărise şi pe ceilalţi, aflaţi în cerc/în cercuri… probabil cu grade mai mici în ierarhia Ordinului… Şi chiar, deşi erau aşezaţi în cercuri îndepărtate de el, cufundaţi aproape cu totul în bezna anonimatului, a şi recunoscut pe mulţi dintre ei: politruci, membri marcanţi ai unor partide politice, agenţi inseraţi în Uniunea Scriitorilor sau a Artiştilor Plastici… Nu le-a dat prea mare atenţie. Şi nici momentul nu-i îngăduia să-i cerceteze pe cei prezenţi. Era sărbătoarea Lui. Se adunaseră în Templu pentru primirea Lui în Ordin. Curios, nu văzuse acolo însă pe nici unul dintre reprezentanţii de marcă ai cercetării ştiinţifice, în afară, evident, de maestrul lui, doctorul Prefăcutu. „Şi ei ar fi trebuit să fie prezenţi”, a gândi el. „Mai ales ei.”
Dacă ar fi zăbovit asupra acestui aspect, obişnuit cum încă era să disece firul în şapte, ar fi fost surprins de rezultatul analizei. În ciuda aparenţelor, în ciuda statutului său în lumea din care venea, în ciuda rezultatelor şi aptitudinilor – era cercetător ştiinţific într-unul din institutele medicale cele mai bine cotate – ar fi realizat că cercetarea, datorită căreia se afla acolo, nu era drumul lui. Din fericire pentru el, nici Marele Împieliţat şi nici alţi observatori, obligaţi să-i monitorizeze activitatea, nu observaseră asta. Dezrădăcinaţi din lumea lor, regulând aceleaşi curve, însămânţaţi cu înlocuitori de suflet, erau aduşi cu timpul într-un soi de chibuţ, sclavi într-o lume doar aparent democratică, aserviţi unor interese şi jocuri despre care habar nu aveau.
*
– Cum faci de găseşti numele unor necunoscuţi? Să nu-mi spui că ţi-a împrumutat cineva cărţi cu chipurile şi numele lor…
Marele Împieliţat coborâse de pe podium şi împreună, mergând în sensul acelor de ceasornic, treceau în revistă pe cei prezenţi… Protocolul cerea ca înainte de primirea lui în Ordin să fie prezentat membrilor… Abia atunci a observat că „cercurile” cu chipuri din jurul lui nu erau cercuri, fiind aşezaţi cu toţii pe o spirală, începând de la el şi terminând cu liderii – trei/şapte/treisprezece/douăzecişiunu… de pe podium. A fost rândul maestrului de ceremonii să fie uluit… „Oare, de ce?” s-a mirat el, ascunzându-şi mirarea în miezul moale din adânc. „Pentru că ştiu? Pentru că nu m-am sfiit să-i rostesc, fiecăruia, numele din lumea de unde a fost smuls?!… Ori pentru că ştiindu-i de dincolo, arăt că eu încă sunt acolo, rădăcină…?
– De unde-i ştii pe toţi?!… reluase întrebarea, într-o formă nouă, îndrumătorul lui…
– Am mai trecut pe aici…
– ?!!!…
– (…) ascuns sub chipul meu şi sub înfăţişarea Întunecimii Voastre…
S-a creat un moment de derută… Ceva greu de descris, precum prevestirea unei furtuni… Templul se clătina ca la un cutremur… Prin ochii acelor măşti de bărbat se vedeau undeva, departe, pâlpâind luminiţe drăceşti… Păreau să fie suspendaţi pe o platformă transparentă care se zgâlţâia din toate încheieturile precum un avion care trece printr-o zonă cu turbulenţe. Căutând să-şi păstreze echilibrul privise printre picioarele lui şi îşi zări colegii din institut, ca într-un furnicar uriaş, transparent, fiecare în găoacea lui, lucrând… Acolo, cel puţin aşa se vedea din Templu, era stabilitate… Iar aici toate se zgâlţâiau…
– Dacă ai mai trecut pe aici ascuns „sub chipul tău şi sub înfăţişarea mea”, cum spui… ar trebui să nu te miri… Pentru ca să asigurăm acolo de unde-ai plecat liniştea necesară creaţiei, aici e nevoie să clocotească zi şi noapte cazanele cu smoală…
– Şi ei?! întrebă noul venit, arătând cu un gest larg către mulţimea de bărbaţi înşiraţi precum mărgelele pe aţă pe o spirală invizibilă, ei de ce nu sunt în cazane alături de păcătoşi…?
– Ciudat… Tocmai ce mi-ai spus că ai mai trecut pe-aici „incognito”… Cum de nu te-ai gândit că aşa li s-a întâmplat şi lor înainte de iniţiere? Tu vezi sau nu vezi?!
– Când ştiu nu văd, când văd nu ştiu!… Mai discutasem cu Întunecimea Voastră, dincolo: lumina nu poate fi în acelaşi timp şi corpuscul şi undă…
– Şi cum se face totuşi că-i vezi şi în acelaşi timp îi ştii? Pe dracii mei, tocmai ce mi-ai făcut această demonstraţie… Eşti sau nu eşti?!…
– Mda… căzu pe gânduri tânărul, aici e greşeala… Pata oarbă a Ordinului… Aţi rămas cantonat în eterna întrebare „a fi sau a nu fi”… Nu sunteţi „născut”!… Sunteţi – vă trădează numele – Pre-Făcut… după asemănarea şi chipul Diavolului Şchiop…
– Stai, stai… Ce alergi aşa? Nu uita că am şi eu o vârstă… Ia dezvoltă tu prima idee…
– Ce legătură are asta cu iniţierea?
– Are… Înainte de actul final al piesei, este spovedania… îţi vei etala în faţa mea zestrea: ceea ce ai… Sentimentele tale de proprietate au comutat… Tu nu-ţi mai aperi moşia şi neamul, îţi aperi ideile, creaţia… Ia spune tu, anti-Cristule, de ce nu mai crezi în valabilitatea sintagmei „a fi sau a nu fi”?
– Aţi demonstrat-o chiar acum, aici… Lumea din care vin nu este schimbul lumii de aici, nu este un ori, ori… evidenţa e alta: a fi şi a nu fi… lumina, mă întorc la ea, ca orice entitate, este alternativ corpuscul şi undă…
Marele Împieliţat făcea spume… Tremura ca toţi dracii… Şi-odată cu el începură să tremure şi cei trei/şapte/treisprezece/douăzecişiunu/trezecişiunu… de pe podium… Curios, Marele Împieliţat era şi pe podium mască impozantă – rigidizat ca şi cum ar fi stat într-un coşciug vertical, transparent – era şi cu el, negru de spume…
„A fi şi a nu fi”, gândi tânărul şi a început să tremure… „Între coşciugul transparent de pe podium şi personajul întruchipat de lângă mine, unde e şi unde nu e? Şi dincolo, ce se petrece? Ca lumea de-acolo să fie, ar trebui născocit şi un al treilea El…”…
*
„De un singur lucru mă tem, îi mărturisise, poate într-un moment de slăbiciune, doctorul Prefăcutu, să nu ştiu că ştiu. Cine ştie că ştie, nu mai ştie. Se sminteşte. Uită-te în jur, la cei care se cred deştepţi. Sunt mai proşti decât proştii…”
I s-a făcut semn să meargă pe covor până la acel podium triunghiular.
În faţa celor trei pe o masă, triunghiulară şi ea, aşezată în aşa fel încât văzută de sus să alcătuiască prin suprapunere cu podiumul o stea evreiască în şase colţuri, se afla un pocal de argint, cum sunt cele din altarul bisericilor şi o cană, cu vin roşu, de o formă specială, ca burduhanul unui preot… În capul tânărului discipol a încolţit ideea că e acelaşi vin cu cel primit de la doctorul Prefăcutu, cu o zi în urmă.
„(…) Şi sigur are ceva în el. Cei care se dau drept masoni nu sunt străini de practicile oculte…”
Undeva, diavoli ascunşi în întuneric, începură să bată tobele.
Ritmul acela drăcesc, amintiri tulburi, răscolite de tot ce văzuse, întregul ritual de trecere, parfumul cururilor de femei iubite odinioară, replici vechi, întrebări – foarte multe întrebări niciodată rostite – se învăluiau în jurul lui, ca răscolite de o furtună.
I s-a aşezat pe umeri o mantie.
Nu vedea pe nimeni în jurul lui, deşi între el şi podium era lumină. Toboşarii din legiunea întunericului se opriră la fel de neaşteptat cum începuseră.

„Care sunt păcatele tale, fiule?!” l-a întrebat Marele Împeliţat.
„Unul singur, rosti tânărul, ca şi cum s-ar fi aflat în transă. Un gând ce nu-mi dă pace: aş dori să vă omor că m-aţi adus aici…”
Împieliţatul râse, cu o nedisimulată satisfacţie. „Dacă nu ar fi gândul acesta al tău, nu ai fi aici. Să nu uiţi însă: eu sunt craca uscată pe care stai… Braţul…”
*
În cabinetul bătrânului – profesor psihiatru – fusese adusă de către un miliţian, îmbrăcat în uniforma lui albastră, sfâşiată pe alocuri, plină cu pete de sânge, o tânără. O privi. Era o femeie încă frumoasă. Faţă prelungă, păr blond, castaniu, sânii pietroşi, cum au ţărancele noastre. Nu avea mai mult de treizeci şi şase de ani, dar părul ei începuse deja să albească. Mergea ţeapăn, apăsând mai mult pe călcâie; mersul ei. Când vorbea, colţurile gurii îi ieşeau în afa­ră, de parcă ar fi fost un lup, pornit să te muşte. Auzea voci, amintea de uriaşi ca­re citeau mai repede decât ea şi care dispăreau când mergea să se culce, pomenea ceva des­pre omul invizibil, care ştie tot…
Întrebată, comută dintr-o dată discursul. Povesteşte cum a dat cu se­curea în ca­pul tatălui ei. Atunci a fost adusă la nebuni.
„…Eram acasă şi era deja primăvară. Tata s-a dus în grădină să cu­­reţe copacii. Tăia crengile uscate. Luase cu el o toporişcă şi foarfecele de tăiat crengi. El lucra de zor. Tata este bătrân şi nu aude prea bine. Am ieşit din casă că aşa mi-au spus vocile. M-am dus în grădină şi stăteam. Mă uitam la tata cum lucrează. Lăsase toporişca la rădăcina unui prun. Eu am văzut-o. Şi deodată, o voce mi-a spus ce să fac. Fără voia mea, forţată de această voce necunoscută, m-am ridicat, am luat toporiş­ca în mână şi am început să alerg spre tata. Ţipam la el: „Fugi, tată, că te tai! Fugi!” Tata nu m-a auzit şi, fără să vreau, când m-am apro­pi­at de el, i-am tras în cap cu securea. Am vrut să-l ajut la treabă; da, asta am vrut: să tai şi eu o creangă uscată…”003-initiere-in-vis

*
„Dacă nu ar fi gândul acesta al tău, nu ai fi aici. Să nu uiţi însă: eu sunt craca uscată pe care stai… Braţul…”
Şi-a amintit că locuia pe strada Braţului, la parterul unei case vechi, naţionalizate, şi că avea deasupra lui, vecini, ţiganii…
Brusc, ca un declic interior, a început să vadă. Ştia atunci, fără să ştie de unde ştie, că poate anticipa gesturile maestrului de ceremonii. Bărbatul din dreapta, prinţul Mircea, cum îl identificase el, a turnat din acel vin – sângele Diavolului – în pocalul de argint, şi l-a îndemnat, printr-o mişcare a capului, să-l ia.
„Vrednic este?” tună Marele Împeliţat către auditoriul din sală.
„Vrednic este!” răspund ceilalţi într-un glas, şi ecourile multiplicate şi retransmise de la un perete la altul s-au transformat într-un fel de muzică.
Pe acel fond sonor a prins paharul cum se cuvine, a dat să-l ducă la gură, şi-apoi, privind către ochiul mare din triunghiul pictat pe peretele de piatră din spatele podiumului, a aruncat paharul pe deasupra capetelor celor trei. Încă nu se stinsese ecoul acelui „Vrednic este! “, strigat din piepturile celor 666 de bărbaţi adunaţi în Templu, şi „vinul“ din pocal se scurgea, şiroaie de sânge, pe peretele de piatră, şi ţăndări ca de sticlă colorată, argintie, săriseră în toate părţile.
„Mincinoşilor, a urlat el, e o mascaradă ce faceţi. Nici măcar un pocal de argint n-aţi găsit pentru o asemenea festivitate. Să vă fie ruşine!”
Brusc, i s-a făcut frică.
Nu dorea decât să se întoarcă şi să părăsească sala. Alerga coborând muntele şi parcă nici nu se urnea din loc, picioarele îi tremurau ca la capră. Mulţimea adunată ca la miting, de o parte şi de alta a potecii, urla către el ca şi cum ar fi fost prinsă într-un delir colectiv. „Or să te omoare! Ăştia lucrează cu ordin de la Moscova. Nu te vor ierta. Or să te omoare! Nimeni nu a fost atât de nebun încât să se opună lor.”
***
Se făcea că era într-un parc, semăna oarecum cu Grădina Icoanei din Bucureşti. Marele Împieliţat împreună cu „prinţul Mircea”, necunoscutul de pe podiumul din rotonda Templului, ieşiseră brusc în faţa lui. Doar Diavolul Şchiop lipsea din peisaj.
„Ce faci? îl întrebă Maestrul. Visezi şi când mergi?”
„Numai când visez merg”, rosti el repede, fără să-şi ia seama ce spune.
Cei doi căzură pe gânduri şi priviră unul către altul, cu subînţeles.
Erau însoţiţi de o fătucă, mai coaptă, ce semăna leit cu Cella Delavrancea, în tinereţe. Avea un cur ca o amforă…
„Pasărea mălai visează”, glăsui Împieliţatul către prinţ. Şi zâmbi.
„Fiecare vede ce-şi doreşte…”, îi răspunse acela. Şi zâmbi la rândul lui, şi zâmbetul îi înconjură pe toţi patru ca şi cum ar fi fost un ştergar folosit pentru primirea logodnicilor de către părinţi.
Doctorul Prefăcutu nu părea să fie de loc supărat pentru scena petrecută la Templu. Era ca şi cum nici n-ar fi fost el acolo.
S-a apropiat de tânărul discipol şi a aşezat mâna curvei în mâna lui.
Şi-apoi, îşi ridică propria-i mână, îşi împreună într-un anume fel trei degete, şi făcu un semn către ei, ca şi cum i-ar fi binecuvântat: „Fiule, iată femeia care te va iubi!”
„Vezi, acum nu mai protestează”, zice prinţul Mircea către doctor.
Şi începură să râdă, şi unul şi altul, deodată, descoperindu-şi guri fără dinţi, găuri negre, din care se revărsau nori întunecaţi, puturoşi, cu miros de smoală încinsă… Parcul şi personajele din jurul lui, şi curva, toate s-au volatilizat ca nişte năluci…
***
În ziua precedentă, Sâmbăta mare, înainte de noaptea de Înviere – Paştele ortodox! – doctorul Prefăcutu, după ce-i vorbise despre credinţă şi despre slujbele care se fac la bisericile ortodoxe, îl întrebase abrupt: „Tu nu vii la Înviere?” Întrebarea suna mai degrabă a reproş. Şi-a amintit că nu mai fusese la o Înviere de când era copil, acasă. Teama de a nu fi văzut şi apoi turnat, sau faptul că nici unul dintre cei apropiaţi – rudele, prietenii – nu insistaseră, poate şi o anume comoditate, toate îl influenţaseră, alterându-i opţiunile.
Nu discuta aproape niciodată despre Biserică, Dumnezeu… Evita chiar şi să gândească la aşa ceva. Odată deschisă, tema ar fi continuat să-l preocupe şi fără să vrea s-ar fi dat de gol. Cei din jurul Maestrului puteau oricând „să-l citească“. Găsea oarecum firesc să nu răspundă nici acelei provocări. Era felul lui de a fi… „Orice întrebare îl arată pe cel care întreabă, îl face vulnerabil.” Era una din convingerile lui. În spatele unei întrebări se află ceva fundamental, ce arată partea interioară a omului. Îşi formulase chiar şi un ghid al lui, ca o suită de maxime şi mici poeme. Începuse să le scrie într-un caiet. Era „jurnalul lui ascuns“. Şi primele însemnări scrise în jurnal erau legate tot de observaţiile făcute în timpul întâlnirilor cu doctorul Prefăcutu. Apăruseră ca o extrapolare a unor teme discutate, care-l preocupau şi după ce rămânea singur. „Fii atent la ce anume caută un om, dar mai ales la ceea ce găseşte. Arată de unde vine şi în ce direcţie merge.“… „Fereşte-te de omul mereu ocupat. Sub motive diverse, întemeiate adesea, el nu are niciodată timp pentru tine. Fără să prindă de veste, se usucă. Şi dacă-i acorzi atenţie, dacă te legi, te vei usca şi tu.“
De când intrase în cercetare, doctorul Prefăcutu se erijase într-un fel de mentor. Nu era singurul cercetător din grup, părea însă să fie cel mai iubit, iar „Maestrul” folosea orice prilej ca să-i arate – şi să arate şi celorlalţi – că El era favoritul. „Între Cain şi Abel, Dumnezeu l-a preferat pe cel mai prost!” obişnuia să-i spună doctorul Prefăcutu. Uneori, îşi prezenta observaţia şi către prieteni ce veneau frecvent la el în cabinet. Discipolul nu ştia pe atunci că şi ei făceau parte din acelaşi Ordin. Încă nu-i întâlnise în vis!
Aveau să treacă ani până când să poată înţelege importanţa acestei observaţii, unul dintre primele mesaje ce îi fuseseră transmise încă din ziua când îl cunoscuse. Şi apoi, alţi şi alţi ani, şi alte experienţe ca să realizeze că astfel de „observaţii” alcătuiau un fel de „navă” ce-l transporta pe o anumită traiectorie, deturnându-l de pe calea comună, a celor care căutau abisurile sterile ale gândirii pure, inteligenţa, raţiunea. Era împins. Şi nu către înalt, exacerbând eul propriu, ci către înapoi, spre subteranele sufletului, zone de trecere către acele spaţii unde se înfiripau entităţi colective… Era o lume a întunericului, a forţelor primitive, a instinctelor, lume guvernată de stihii… Ce nu ştia Maestrul – şi asta avea să înţeleagă foarte târziu – este că în aceeaşi lume subterană îşi aveau izvoarele şi literatura, şi artele…
Doar în limbajul tehnic, pozitivist, înşiruirea de idei şi de gânduri era liniară. Poezia, proza, pictura şi muzica operau cu entităţi complexe, deopotrivă corpusculare şi ondulatorii, „conectate” la zonele oculte. Doctorul şi prietenii lui bâjbâiau când era vorba de poezie, proză, arte plastice, muzică… Se temeau de această zonă. Ca şi cum nu ar fi fost o lume cunoscută, controlabilă… Pentru „ei” era important să controleze. A fost un segment de timp când a intuit că acolo – în poezie şi proză – s-ar putea apăra contra lor. Acolo nu-l puteau ajunge… Zidurile cuvântului – poeziei, prozei … – atenuau atacurile, le făceau să ricoşeze ori să se îndrepte asupra altora. Acolo era salvarea… De partea cealaltă, ştiinţa, cultura tezaurizată, arsenalul tehnic şi toate instrumentele de manipulare – spaţiul civilizaţiei moderne – era lumea cucerită de ei, stăpânită de ei. O lume uscată, ce se îndepărta de viaţă, culmea sub aparenţa că aceasta ar fi însăşi viaţa.
*
Când s-au despărţit, în poarta institutului unde lucrau, i-a spus încă odată: „Ne vedem la Înviere, la Templu.” Şi cu o privire drăcească, ce i se lipea de minte, de suflet, ca o pecete, a adăugat, încet, aproape în şopată: „Te aşteptăm. În noaptea asta te facem mason. Vei fi primit în Ordin, fiule!”
*
Bineînţeles, că nu s-a dus noaptea la nici o biserică. A doua zi, şi el, ca toată lumea de altfel, era convocat la locul de muncă. Activiştii de la partid vegheau ca oamenii muncii să nu calce strâmb şi nu care cumva să fie ispitiţi să meargă în ziua de Paşti sau de Crăciun la vreo liturghie. Noaptea de Înviere s-a limitat la o masă în familie, la miezul nopţii: ouă roşii, o sticlă de vin roşu, primită chiar de la doctorul Prefăcutu, cu o zi înainte. Şi-apoi, s-a culcat tun. Nu bănuia el ce i se pregăteşte în cotloanele ascunse ale întunericului.

Note:
* titlul, „iniţiere, în vis”, prin virgula interpusă între acţiune („iniţiere”) şi locul unde ea se desfăşoară („în vis”) subliniază şi întăreşte ideea că adevărata iniţiere (acceptată sau nu), se desfăşoară în acel for lăuntric, care se află dincolo de lumea aparentă, acolo unde noi toţi – fiinţe şi nefiinţe, vii şi morţi, suntem, de multe ori fără să ştim, interconectaţi; „Omul este deopotrivă şi în el şi în afara lui”, scrisesem cândva în „Schitul de ceară”, Editura Codex Aureus, 2006;
** foto 1: Entropie II (Noaptea), ulei pe pânză, 2014, 50 x 70 cm(1) pictură de Petru Ilie Birău;
*** foto 2: Dl Ion Papuc, un cărturar venit parcă din altă lume, elev şi discipol al poetului Lucian Blaga, a scris acest comentariu, reprodus pe coperta volumului „Povestiri despre Dumnezeu” după ce a citit „Iniţiere, în vis”, înainte de apariţia prozei în volumul „Poate ning”, Editura Codex Aureus, 2007;
„Ce credeţi, pot să trimit acest text către publicare?”, l-am întrebat eu atunci…
L-a citit încă odată şi încă odată şi apoi, mi-a spus cu glas de cenuşă: „Dacă am trăi înainte de anul 1940 şi aţi fi trimis spre publicare acest text oricărei edituri, în ziua următoare aţi fi fost un om mort… Acum însă puteţi risca… S-a stricat lumea!…”
**** Coperta volumului „Iniţiere, în vis”, realizată de Trestian Găvănescu, AFIAP;

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. brod

    straniu. dens. frumos!
    ordinele astea!? şi alte ordine…

Leave a Comment

*