016 | în ochi dormind

20.07.12 by

016  |  în ochi dormind

(…) Căutam un loc unde să o ascund. Îmi treceau prin cap tot felul de idei, una mai năstruşnică decât alta. Vor veni să ne caute, să se răzbune. Poate chiar sunt pe urmele noastre. Cine? De ce? De unde? Nu ştiam. Era doar acea stare de teamă permanentă, profundă… Mă paraliza pur şi simplu, îmi intrase până şi-n oase… Nici nu mai puteam să merg. O ţineam de mână şi alergam printr-o pădure înzăpezită. Nici ea şi nici eu nu aveam îmbrăcăminte potrivită pentru aşa o vreme. Eram îmbrăcaţi ca de primăvară sau toamnă şi în jurul nostru se instalase o iarnă ca în poveşti. Nu puteam să mă bucur de privelişte. Era musai să ne ascundem undeva, într-un adăpost unde Ei să nu ne găsească. Nu simţeam frigul. Din când în când o priveam, avea obrajii uşor îmbujoraţi. Respira repede, sacadat. Ne-am oprit pentru o clipă, şi-a aplecat capul către mine să-mi spună ceva. N-am înţeles ce! Răsuflarea ei caldă, abur albăstrui, mi-a înconjurat capul, trupul… Barba mi s-a umplut dintr-o dată de promoroacă, semn că temperatura era cu mult sub zero grade Celsius. Mi s-a părut că aud un galop. „Ei sunt?” mă întreabă. Şi s-a lipit de mine, speriată. Îi simţeam inima, bătând în piept, mai să se spargă. Poate era inima mea în acelaşi ritm cu al ei. Poate eram doar o închipuire: spaimă şi dorinţă, întruchipate într-un vis.

 

Am dat să-i spun ceva, să o încurajez. „O să găsim undeva un adăpost şi pentru noi.” N-am putut să îngaim nici măcar o silabă. „Trebuie să o liniştesc cumva, am gândit. Are atât de mult curaj, dar e totuşi o fată … Ce ştie ea?!” Am încercat iar să-i vorbesc, forţându-mă.  De această dată, mi-au ieşit pe gâtlej sunete ciudate, precum urletul unui lup în perioada de rut. Mi-a răspuns la fel. Lipiţi unul de celălalt, am ascultat ecourile răstălmăcite pe limba lor de arborii pădurii înzăpezite. Am continuat apoi să alergăm către coliba părăsită din pădure. Acolo vom fi salvaţi.

 

Era undeva, într-o poiană, înconjurată de stejari. Ştiam pe de rost drumul… Îmi aminteam şi chipul călugărului acela, care ţinea, pe timpuri, chilie acolo, la marginea acelui loc tainic din pădure…  Eram doar un pui când m-a găsit. Parcă era toamnă, parcă se aprinsese pădurea… Şi dintr-o dată, covorul de frunze se albise. Altfel de frunze, minuscule, albe, cădeau din cer… Tata „Hauuu” şi mama „Lăptica” ieşiseră noaptea către o stână de la marginea satului… Aduseseră o oaie. Şi-abia apucaseră să o aşeze în faţa mea. Până în acea zi nu cunoscusem altă hrană decât ce am supt din lăpticele mamei. Când am văzut ochii umezi ai acelei oi, m-am tras înapoi speriat. Nu ştiam nimic despre viaţă. Tata „Hauuu” m-a prins de după ceafă, trăgându-mă până aproape de gâtul oii. Şi-a înfipt colţii în gâtul ei, apoi m-a lins. Mirosul de sânge m-a stârnit, era ceva nou pentru mine. N-a mai avut timp să mă înveţe cum să-mi potolesc foamea. Veniseră doi ciobani, după urme. Eu îi văzusem, dar tata „Hauuu” şi mama „Lăptica” nu. Erau cu spatele. Poate că se bucurau de pradă şi nu i-au simţit. Am auzit doar o pocnitură, apoi încă una. Din pieptul părinţilor mei curgea sângele ca dintr-un şipot, înroşind acel covor alb ce acoperise pădurea… „Fugi, fugi, ascunde-te!”, apucaseră să-mi strige. De unde eram, în spatele unui tufăriş, am apucat să văd cum ultimele zvâcniri ale trupurilor prăbuşite se sting…  M-am ghemuit acolo, fără glas. Frunzele acelea albe, micuţe, ca nişte stele, potop căzut de dincolo de arbori m-au acoperit. Îmi era foame, îmi era frică, îmi era frig.

Poate că am adormit fără să vreau…

 

M-am trezit scheunând, încet, sub un pat de lemn, într-o colibă veche. Era cald, se auzeau sunete necunoscute, un miros plăcut îmi gâdila nările… „Nu-ţi fie frică, vino aici. Ţi-am pregătit masa…” Era o voce străină, şi totuşi atât de apropiată, caldă. Mi se părea cunoscută… A schimbat apoi, gângurind, aşa cum făcea mama când laptele dădea ghes să iasă… Am ieşit până la marginea patului, privind de jur împrejur. Era mai frumos decât în bârlogul nostru. Am văzut mai întâi castronul acela uriaş, din care ieşeau aburi plăcut mirositori. Mi-am ridicat cu teamă privirile şi i-am văzut şi barba, cenuşie, acoperindu-i până la mijloc cămaşa de in. Am dat să mă ascund iarăşi sub pat, dar călugărul a repetat gânguritul acela atât de cunoscut. S-a aşezat şi el, şi-a strâns picioarele unul peste altul şi s-a aplecat asupra castronului, ferindu-şi barba… Părea încântat şi îşi lingea buzele… Mi-a făcut şi mie loc, îndemnându-mă din priviri să mă apropii. Când a văzut că merg până lângă castronul de lut s-a întins pe jos, adunându-se ca un arc în jurul meu. Am gustat. Ce bună era! Poate că mi se părea aşa pentru că-mi era foame. L-am privit câteva clipe. Întins acolo, capul lui era deasupra mea, lăsându-mi loc ca să pot mânca. Felul în care se aşezase şi cum mă privea îmi aduceau aminte de mama „Lăptica”. „Săraca, a plătit cu viaţa!” Foamea nu mă lăsa pradă gândurilor. Am lipăit tot ce se afla în acel castron de pământ şi apoi, nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Cred că am adormit. M-am trezit într-un târziu, în braţele călugărului, pe o saltea de paie, cu mirosul acela de pădure, când prima zăpadă alungă toamna. În nici un alt moment al anului nu se simte mai puternic pădurea. De parcă trupul acelui miros ar încerca să se ascundă în tot ce întâlneşte. Era semiîntuneric în interior. Printre grinzile de lemn, afumate, ce ţineau loc de pereţi, se putea zări pădurea, ninsă. Părea să fie zi, o zi cu ceaţă, albă, lăptoasă. Sau poate era către seară, sau poate dimineaţă. Între şipcile de lemn din perete, bucăţi de lut, crăpate, lăsau să se vadă printre ele către dincolo. Nu mi se părea curios că nu e îngrijită. Era cald, mult mai cald decât în vizuina unde ne adăpostisem în ultimele nopţi. Spaţiile din pereţi şi din acoperişul bătrân al colibei asigurau circulaţia aerului. Erai adăpostit, dar în acelaşi timp simţeai vibraţiile pădurii, şoaptele. În sobă, focul încă ardea, răspândind în interior miros de lemn şi de răşină. Îmi era bine. Nu îndrăzneam nici măcar să scâncesc, de teamă ca acea închipuire să nu se termine.

 


(din volumul Poveştile mele, în pregătire pentru tipar)

Foto: © Dr. Trestian Găvănescu, AFIAP

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

3 Comments

  1. Cornelia Stancu

    Cautam un loc unde sa ma ascund… de cand sunt si… pana la maturitate.
    Bine aleasa padurea , cand prima zapada alunga toamna. Atunci cel mai sigur padurea se odihneste in tacere . Fiecare lucru are o taina a sa sub inamicii vant si frig.
    Spaima si dorinta se intrepatrund printre crengile desfrunzite. Faclia dragostei se aprinde si se pastreaza in tacere, in clipe de teama.O poveste intr-o minunata coliba de vis .

  2. Antonia C., editor consultant, New York

    O poveste enigmatică…
    Oare, ce anume ascunde autorul?!

    Un sociolog de altădată, Ştefan Zeletin, pe nedrept trecut pe o linie periferică – până şi numele i-a fost furat sub forma, chipurile onorantă, a unui pseudonim – vorbea despre „filosofia ascunderii” la români… Şi iată o scriere ce aduce la vedere, în faţa unei curţi cu juri, în care noi înşine, citind-o, ne-am înscris, fenomenul ascunderii.
    Oare, ce anume ascunde autorul cu nume – pseudonim? – de sfânt şi de ne-sfânt?! De cine?! De ce?…
    (Antonia C., editor consultant, New York)

  3. Nicusor P.

    Numele autorului, posibil pseudonim, va deveni, cu astfel de povestiri, renume… Ne aflam, cred, in fata unui fenomen… un intemeietor de mitologii (si nu numai…)

Leave a Comment

*