001 | acolo jos, acasă

01.09.11 by

001  |  acolo jos, acasă

001  |  acolo jos, acasă

profesorului Constantin Ciuce,

rectorul UMF „Iuliu Haţieganu”, din Cluj-Napoca

urcăm, urmele celor ce-au fost

ne arată drumul

prin zăpadă îngheţată, pe munte

nu se văd piscurile, / iarnă rea

în faţă, viscolul plimbă perdele de nea

balauri întunecaţi înghit soarele

vântul şuieră: cu putere – şuieră vântul

urcăm, /încă

urmele celor ce-au fost se mai văd

viscolul e tot mai aproape, şi noaptea:

balauri întunecaţi înghit ziua şi o mestecă/şuierând

printre pinteni de stâncă/cocoşul de munte, toropit, în igluul lui

ascuns în zăpadă/zadarnic îl adulmecă vulpea

prăpăstiile urlă/adânc,

acolo, jos, sălăşluieşte alt fel de întuneric

***

citesc, carte după carte: scara vieţii

şi cartea, ultima, se rupe, şi cade, şi

mă înalţă căderea ei/cu greu mai pun piciorul pe

altă – nouă – treaptă, şi-abia se înfiripă,

sub mine, hăul –

şi urc, de unul singur,

către un cer de gheaţă, mai înalt,/înalt –

şi-acolo, jos, acasă,

sălăşluieşte alt fel de întuneric…

034  |  departele de-aproape

e greu să fac cuvintele să tacă…

şi chiar când tac oamenii le aud, aşa cum cel rămas fără o mână simte încă durere în mâna pierdută…

şi caut cuvinte, şi

le întorc cu faţa către cuvinte hoaţe, ce le fură înţelesul

şi le întorc cu faţa către moarte şi,

cititorul îşi pune spaimele lui în urechi ici, colo şi-abia atunci

începe să vadă cum acele câteva cuvinte îi arată sufletul

ce frumos e copacul acesta! va spune cel care citeşte

care copac? eu nu văd decât cuvinte…

e frumos e copacul acesta, repetă, cel care citeşte

sunt doar cuvinte fără noimă, legate unele de altele, unele verzi, altele coapte sau deja putrede, căzute pe jos, amestecându-se treptat cu pământul…

ai văzut vreodată un măr înflorit? îl întreabă cel care citeşte

da, răspunde contrariat, celălalt eu

şi, rogu-te, unde erau merele?!…

ce frumos e copacul acesta! eu – frunză, tu – floare, bunicii – pământ…

da, Copacul acesta, numit – de surzi! – Dumnezeu 

043  |  după…

după cele mărturisite, nu ştiu ce altceva aş putea să-ţi mai arăt;

adevărul nu stă în cuvinte, ci dincolo de ele aşa cum

nici lumina nu stă în Soare, ci doar înmormântată în noi:

noi – iarbă, noi – cântec, noi – lupi, noi – noi…

şi,

doar cât timp trăim

vezi, tu, prietene, după…

025  |  scrisoare către un discipol ce nu vrea să se nască (fragment)

(…) şi dacă m-ar întreba cineva ce anume m-a format aşa cum sunt acum aş răspunde că am avut câţiva dascăli: mama, satul – Schitul lui Dragoş, cătunul acela ascuns între păduri nesfârşite între valea Siretului şi a Trotuşului – Ghiţă Manea, vrăjitorul care a salvat-o pe mama (prezentat întocmai în proza autobiografică Lupul alb, preotul Mircea Ionescu (evreu care trecuse la Ortodoxism ca să scape de armată) şi filmele, cele şapte, importante, ale lui Andrei Tarkovsky. Şi-apoi, al cincilea, dar nu ultimul, adevărat exponent al întunericului, ca să nu pronunţ aici numele fiarei, doctorul U. Îi ştii numele întreg din „Schitul de ceară” şi „puterile” din capitolul „iniţiere, în vis” (virgula este aici esenţială!), un fragment fiind publicat şi în volumul poate ning… cauza acelei mari încercări, despre care ţi-am povestit se află, dealtfel, între dezvăluirile făcute în „iniţiere, în vis”… poate, o viitoare carte;

în enumerarea de mai sus, ar mai fi de inclus doi maeştri, a căror dezvăluire ar genera consecinţe  imposibil de asumat…

***

Acestea fiind spuse, nu ştiu ce altceva ţi-aş mai putea povesti într-o altă scrisoare sau întâlnire!!! E greu, foarte greu, să devenim surzi!

Notă:

______________________________________________

Un grupaj de poezii de Iftimie Nesfântu,

incluse în volumul, aflat sub tipar,  Despre unde-i poetul

Copertă volum şi fotografii de dr Trestian Găvănescu, AFIAP

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*