000 | nașterea romanului

22.05.19 by

000 | nașterea romanului

Rămăsese singur. Soția lui, de o frumusețe puțin obișnuită în lumea satului, murise pe neașteptate și într-un chip ciudat. Medicul o văzuse și, poate prins cu alte griji, a semnat și parafat documentul care certifica decesul. La parastas, o vecină singură, care-l știa bine și de multă vreme, i-ar fi spus că un altul din sat, care-i făcea avansuri, ar fi omorât-o, făcând în așa fel încât să nu se afle…

„Scorneli”, a gândit el, fără să spună nimic.

Și ceilalți, dacă l-au văzut așa, i-au dat pace…

Fiecare și le știe pe ale lui. Cu timpul, omul a devenit tot mai retras.

Avea doar două preocupări, mai vechi, care acum se accentuaseră. Își îngrijea grădina, în capătul căreia se afla un plop uriaș și, în rest, făcea drumuri prin pădure și de la o vreme excursii prin lume. Vecinii l-au văzut cum, după întoarcerea de la Murano, adusese două vase de sticlă, un albastru ciudat, pe care nu și le-a păstrat în casă, ci le-a așezat în grădină, în locuri alese anume. De prin alte țări, pe unde călătorea, adusese flori exotice, plantate în straturi cu forme cum nu se mai văzuseră. De prin pădure, mai aducea câte o rădăcină sau câte un trunchi mai ciudat, pe care, la fel, le așeza prin gradina lui, ce părea să prindă contur… 

Văzută de-aproape și pe îndelete, ici un buștean, pe care te puteai așeza să cugeți, dincolo o alee, șerpuind printre straturi cu flori și arbuști, cuiburi cu fasole, araci neobișnuiți ca formă, câteodată întruchipând un arc… Nici el nu știa de ce le pune unde le pune, de ce le așază într-un anume fel… 

Dacă-l întreba cineva, răspundea simplu, niciodată morocănos.

„Așa-mi vine, bre!”

Și așa-i veneau…

Trecuseră ani.

Iar grădina lui ajunsese deja din vorbă-n vorbă, vestită…

Și, într-o zi, aflându-mă prin zonă, un prieten, șofer de taxi, știind că sunt în căutare de subiecte inedite, mi-a vorbit despre acel om…

– Unde locuiește? l-am întrebat.

– Aici, peste râu, mi-a spus el… Am fost ieri la târg, să vând o vacă, să-mi pot achita o rată pe care nu aveam cu ce să o plătesc (își făcuse o casă și împrumutase bani din bancă) și nu departe de mine, povesteau niște oameni. Vreți să vă duc la el? Parcă anume ați venit chiar acum…

Era ceva ciudat în felul în care prietenul meu, taximetristul, îmi povestise. De la o vreme devenisem atent la aceste așa-zis întâmplări și semne, greu de sesizat când nu te auzi decât pe tine însuți…

– Da.

Șoferul a virat la prima intersecție, intrând pe un drum de țară. Am trecut râul pe podul amintit în poveste și nu știu de ce, parcă și podul și drumul ne duceau întru acolo. Este acel sentiment ciudat că trebuie să ajungi neapărat undeva, la un om, la un anume moment mai ales.

Am strigat la poartă și nu ne-a răspuns nimeni. Un vecin de peste drum a ieșit din ogradă, venind aproape de noi.

– Vedeți că-i în grădină. Intrați, nu are câini… S-a urcat în plopul din fundul grădinii și stă de dimineață acolo. Nu l-am văzut niciodată până acum, cățărat în plop. Sper că nu i-a venit cine știe ce gând. De când i-a murit soția e mai ciudat…

Și omul mi-a povestit, parcă grăbindu-se, tot ce știam și de la taximetrist.

Am ajuns aproape de plop și i-am vorbit. Mi-a spus să urc până la el… Avea o scară de funie, făcută cu mâinile lui, ancorată zdravăn și jos, lângă tulpina plopului, și sus de tot, unde se afla. Nu-mi era mie la îndemână, însă împins de un curaj paradoxal, în acel moment nu cred că mai eram eu, am urcat treaptă cu treaptă, pe scara de funie… numărându-le. 97!

– Uitați-vă la grădină, mi-a spus el, fără nici o altă vorbă. Mă uit și eu, încă de dimineață, ca boul. Și nu-mi vine să cred… Vă țin eu, nu vă faceți griji. 

Nefertiti (pseudonim)
Serendipitate, 2019
tehnică mixtă, 43 x 34

– No, poți înțelege dumneata cum vine asta?!…

Petru-Ilie Birău
Chipul cu ochii albaștri, 2019
tehnică mixtă, 50 x 40 cm

Mă luase deja amețeala, de parcă mă scufundam într-un vârtej. Și am simțit totodată mâna lui puternică în jurul mijlocului… Nu mai era nevoie de nici o altă asigurare. Acolo și-atunci, mă simțeam ca și cum însuși Dumnezeu m-ar fi ținut în mâna Lui. În fața ochilor mei, pe jumătatea din stânga a grădinii, un chip de femeie, cu ochi albaștri, albastru de Murano, și cu flori împletite în păr, flori vii, și-alături, chipul bărbatului ce-o omorâse, și-n mâna lui, arma crimei…

Coborâsem, și eu și el. Dacă în timp ce eram amândoi în plop nu-mi spusese mai nimic, acum continua să povestească, de parcă s-ar fi descătușat de-odată.

– Io, unul, de când sunt tot singur, m-am luat cu grădina. Am tot pus și am scos, azi o floare, mâine-zi un arbust, adus de prin insulele grecești. Veneau de prin sat să vadă cum merge lucrul la grădină. „Măi, omule, mai arunca așa câte unul cu vorba, de ce nu pui dumneata roșii și vinete, ceapă și castraveți? La cât muncești aici, te-ai îmbogăți…” Și după ce s-au lămurit ei că nu-i nimic de furat, mi-or dat pace. 

Îl ascultam ca și cum nu eram acolo, la tulpina plopului. De parcă aș fi fost într-un vis. Nu mă puteam încă desprinde de chipul acelei femei, văzută de sus și chipul bărbatului ce ținea în mână o cană de lut, în care-i pregătise un extract de cucută. Știam deja că acel om era criminalul, știam chiar că trăiește și, fără să știu anume de unde, tocmai trecusem pe lângă casa lui, pe malul pârâului, dincolo de podul pe care venisem. Meșterul cu grădina, continua să povestească, de parcă și-ar fi povestit lui însuși, ca și cum eu nici nu eram acolo.

– (…) Și mi-am văzut de treabă. Unul dintre vecini, are casa chiar pe malul pârâului, dincolo de podul pe care ați trecut, venind încoace, nu mi-a deschis niciodată poarta. Abia astăzi l-am văzut și eu, privind, din plop, grădina.

Îl priveam fără să-l văd, sau mai exact văzându-l și pe el și toată povestea aceea: soția lui, asemenea unui înger, casele și satul, șoferul care mă aștepta în drum, vorbind la telefon cu cineva de-acasă… Și-apoi, l-am văzut pe cel ce-și făcuse casă la pod, adunând cucută de prin bălăriile ce crescuseră anapoda pe malul pârâului, nu-l lăsau să-și mai lungească un pic grădina de zarzavaturi, pregătind apoi otrava și absent cumva, aruncând toate ustensilele folosite pe foc. Nu mă întrebam de unde știe că nu e bine să folosești nimic metalic ori că e nevoie să lucreze cu mănuși…

Nici nu simțeam nevoia să mai cer alte detalii. Eram ca și cum aș fi fost în afara timpului, furat de acea detașare, când vezi și simți cele trăite de cei din jur.

– Eu n-am știut niciodată de ce simt nevoia să îngrijesc de grădină.

Creatorul grădinii continua să vorbească, într-un fel de ruminație, ca și cum eu n-aș fi fost acolo. De altfel, nu-l priveam. Nici nu știam dacă el vorbește cu voce tare ori se destăinuie unui duhovnic nevăzut, sau dacă eu, suflet-pereche acolo, la rădăcina plopului, în acea trăire împreună, îi auzeam doar gândurile. Ori gândeam aceleași gânduri cu el…

– De jos, de oriunde aș fi privit, nu se vedea nimic limpede. Simțeam însă de fiecare dată ce mai trebuie să pun și unde, ce floare, ce arbust, ce piatră… Și la fiecare drum pe care-l făceam, aici la noi prin pădurea de lângă sat sau prin alte locuri, mi se lipeau privirile de ceva anume și fără să mai caut ori să mă tocmesc la preț, când era să cumpăr, plăteam și-l aduceam acasă. (…) Ajută-mă puțin, să dau jos scara, că de se urcă vreun drac de copil și vede, iese belea. Nu adevărul celor făcute îl face pe om să se căiască, nebunia începe când te gândești că un altul a aflat deja.

S-a urcat iar, a desprins capătul din plop al scării și, la coborâre, deosebit de atent, desfăcea fiecare ancoră folosită să o fixeze. Avea o agilitate și deprinderi și o ușurință văzute doar la oamenii care-și lucrează cu mâinile lor pământul.

– Ce vei face acum? l-am întrebat.

– Nu știu… Nu așa răspunzi și dumneata când te întreabă unul sau altul?! Mulți se așteptau să merg și să cer anchetă. Ori chiar au insinuat că, nefăcând nici un gest, aș arăta că eu sunt vinovatul. Mie îmi e de ajuns că ai venit astăzi aici. Și că o să scrii povestea aceasta… Nici o faptă omenească nu rămâne fără urmări. Doar povestea scrisă și publicată, romanul, va împlini ce e dat să se împlinească. Ca și mine cu grădina, în toți acești ani, ți-ai adunat reportaje și interviuri, ți-ai căutat doctori, oameni cu care să vorbești, ce aveau ceva de mărturisit… Și prin cele mărturisite de ei, ne-au mărturisit pe noi.

*

– Unde locuiește? l-am întrebat.

– Aici, peste râu, mi-a spus el… Am fost ieri la târg, să vând o vacă, să-mi pot achita o rată pe care nu aveam cu ce să o plătesc (își făcuse o casă și împrumutase bani din bancă) și nu departe de mine, povesteau niște oameni.

Mi-a trecut prin minte că de multe ori să te duci la târg era mai degrabă un pretext, acceptat de cei din preajmă. Nu neapărat pentru a vinde și cumpăra cele necesare prin gospodărie mergeau oamenii la târg, acolo se făcea și schimb de povești, mai vedeai ce povestește unul sau altul, de prin satele din jur. Și spun „vedeai”, și nu „auzeai”, de multe ori ajungeai să citești pe fața unor cunoscuți sau necunoscuți, mai multe decât cele spuse cu vorbe. Când ești în lumea ta, acasă la tine, să fii printre oameni, înseamnă mult mai mult decât a fi printre oameni. Înseamnă chiar să fii…

– Vreți să vă duc la el? Parcă anume ați venit chiar acum…

Era ceva ciudat în felul în care prietenul meu, taximetristul, îmi povestise. De la o vreme devenisem atent la aceste așa-zis întâmplări și semne, greu de sesizat când nu te auzi decât pe tine însuți… Mă simțeam confuz, cu mințile rătăcite. M-am scuturat ca de friguri, de parcă în clipa aceea mă trezeam, și i-am răspuns pe un ton ce nu admitea nici un fel de replică.

– Nu. Mergem mai departe pe drumul nostru…

*

Iftimie Nesfântu (la 23 noiembrie 2015, în preajma unui nou început)

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*