“Poveşchile lu’ Bace Toghiere” AMINTIRI, AMINTIRI, …

01.06.11 by

“Poveşchile lu’ Bace Toghiere”  AMINTIRI, AMINTIRI, …

În multe rânduri, ne aducem aminte cu drag de anii copilăriei, ani care prea repede au trecut. De prima zi de gradiniţă, prima serbare, prima zi de şcoală, sfârşitul primei clase cu premiile primite sau nu, jocurile copilăriei cu juliturile genunchilor, apoi teama de doctor cu vaccinurile lui, care ne făcea să sărim pe geamurile clasei, de concursurile de spart becuri cu praştia, de alte si alte trăsnăi, toate acestea pierdute, parcă, în negura vremii.

Ne amintim cu plăcere chipurile bunicilor, vecinilor şi consătenilor în vârstă, adică bătrânii satului. Când vorbim de bătrâni ne gandim, poate, mai puţin la bătrânii cu adevarat bătrâni, gârboviţi de ani şi boli, tăcuţi în neputinţele lor, cărora le păstrăm respectul cuvenit de multe ori nimic zicând. De cele mai multe ori îi aducem aproape, în minte, pe bătrânii fericiţi, puţini din păcate la număr.

Un bătrân fericit parcă nu arată a om bătrân. Dincolo de toate neputinţele care-l încearcă, are mereu privirea caldă si vocea blândă. Dacă Cel de Sus îi dăruieşte ani îndelungaţi cu sănătate, nu bătrâneţile îl macină ci mai degrabă începutul sfârşitului visurilor sale. Aceştia sunt bătrânii puternici, care-ţi împărtăşesc trăirile lor, care-ţi pot da un sfat bun la momentul potrivit, pe care-i asculţi cu plăcere povestindu-şi păţaniile, de multe ori exagerate, inventate sau preluate te miri de pe unde.

Un astfel de bătrân, cu siguranţă l-am avut aproape fiecare dintre noi. Un astfel de bătrân ne-a înveselit după amiezile şi serile de vară. Fie bunic, unchi, vecin sau pur şi simplu consătean, parcă-i vedem chipul în faţa ochilor, parcă-i auzim vocea, … Nu-l ignoraţi dacă mai traieşte! Dacă a plecat, amintiţi-vă cu plăcere poveştile lui şi daţi-le mai departe!
Au trecut aşa repede anii? Am ajuns noi la rândul nostru bătrâni? Să fi şters trecerea timpului chipul bătrânului ce ne-a marcat copilăria şi tinereţea? Nicidecum! Eu mi-l amintesc cu plăcere şi în rândurile ce urmeaza vreau să vi-l prezint.

Profil

Potrivit dă înalt, mai mult sclab, veteran dă război, cam la 82 dă ani, plăcut la voarbă şi port, gata oricînd şi-ţ’ deie on sfat dă folos, înţălept, trecut pîn mulchie, preceput la treburile gospodăreşchi. Consecvent în ceea ce priveşchiee îmbrăcăminchia locului:
– vara purta: in picioare şclarfe ori săndale niegre, păntăloni niegri, subţîri, strînşi înt-o curauă dă pchiele nieagră, chimeşe albă cu cel mult tri bumbi mici la grumaz (dă obicei, doi dîntrî ei ierau dăzbumbaţ’), zobon niegru păstă chimeşe, clop niegru mai subţîre. Păstă chimeşe şi zobon, cînd iera mai rece , lua vizlicu’.
– iarna purta: în picioare boconci dîn pchiele dă porc, niegri, bocsăliţ’. Cînd meria inghieva, cu treburi importante, lua cizmile dă box, bocsălichie ca la armată dă chie veghiai în iele. Păstă hanie lua rocu’, o haina dîn material gros, gria, dă trebuia doi oameni şi-l îmbrece. Pă cap, cuşmă dîn pchiele dă oaie, niagră, ‘naltă şi ascuţîtă ca o căpiţă dă paie. Pă ochi, da’ numa’ cînd ştudia uişagu’, ochieri rotunz’ cu rama niagra. Rar dă tăt, pufăia dîntr-o ţîgare tip trăbuc, făcută dîn duhan tăiet mînînţăl pă on fund dă lemn şi ‘pachetat în frunză dă duhan, sămn că să gînghieşchie iel cinie şchie la ce.
Oamini buni, aista-i, Bace Toghiere şi-n continuare am şi vă fac cunoscuchie poveşchile lui. Şi le cichiţ’ sînătoşi!

Dicţionar: şclarfe – şlapi; bumbi – nasturi; grumaz – gât; zobon – vestă; clop – pălărie; vizlicu’ – vestonul; boconci – bocanci; bocsăliţ’ – lustruiţi cu cremă de ghete; cizme dă bocs – cizme din piele, înalte, ce se lustruiau cu box; rocu’ – palton ţărănesc, mai scurt; cuşma – căciulă din piele de oaie; uişagu’ – ziarul; duhan – tutun; mînînţăl – mărunt.

Episodul I : Bace Toghiere şi Hicler
Înt-o duminică dîp-amniază vecinii noşchi, bărbaţîî şi muierile, şighiau ca dă obicei pă lăviţ’ la uliţă. Barbaţîî jucau cărţ’ (dă obicei felcău), muierile boscoroghiau d-ale lor, dăspră fel şi fel dă răpţăchie dă mîncăruri şi plăcinturi. La on moment dat, una o mărs ca ş-aducă scaunie păntru cei ce numa’ ci-or vinit. Nu iera rău pă lăviţ’ la umbră. Vîntu’ adia uşor. Alţ’ vecini încă dormiau d-amniază. Noi pruncii cred că nici n-am durmit, şighiam p-aproape, mai trajiam şi noi cu urechia la ce povestiau cii bătrîni. Dă altfel nici nu nie lăsau a noşchi şi nie jucăm în mijlocu’ uliţîî, că iera praf mare şi ieram mîndru îmbracaţ’. No dară, doară iera duminică şi-am fost la biserică cu hanile cel’ noi. Unu’ dîntră noi pruncii, mai îndrăzneţ, l-o bîzîit pă bace Toghiere cu tăt felu’ dă-ntrebări întrebătoare. La on moment dat, l-o-ntrebat dacă o auzît iel dă Hitler şi dă războiu’ purtat dă soldaţîî romîni cu soldaţîî niemţ’. Bace Toghiere, o închis ochii v-o doauă tri secunghie, ş-o răghicat clopu’ uşor cu doauă jejichie, l-o dat cîtă ciafă, o suspinat afund ş-o zîs: -“Apăi drajii mnei cei dă buni, una şi cu una fac doauă. N-o fost uşor pă front. Mari nănorociri o adus războiu’. Mulchie am păţît şi io. Da iaca, dacă tăt m-aţ’ întrebat dă Hicler, am şi vă zîc o poveste cu tîlc, dîn război. Fiţ’ atenţ’! Ieram inghieva în spachile frontului, cantonaţ’ înt-o unitachie militară. Înt-o zî, dînt-odată şi pă năpregăchichie o trîmbiţat trompetistu’ adunaria pă platou’ unităţîî. Am iexecutat dă urjenţă ordinu’, dîn zîsa lu’ unu’ întocmai şi la timp: ni-am aliniet ş-am luat poziţîia dă ghirepţ’. O vinit comandantu’ în vitezîie maximă şi ni-o zîs: ”-Soldaţ’!Veghieţ’ că trece Hicler p-aci şi să bagă şi pî la noi, aşe că atenţîie mărită!” Vă daţ’ voi sama drajii mniei c-aviam şi dau faţă cu Hicler, marile commandant dă oşchi? -„Chi-ai întălnit ‘mnieta cu Hitler al Germaniei ?”, am întrebat noi pruncii aşchieptînd răspunsu’, cu gurile căscachie şi ochii crăscoieţ’. -„Apăi da, drajii mniei. Fiţ’ atenţ’ cum s-o-ntîmplat! Cum şighiam noi cătanile în poziţîie dă dat onoru’, num-am văzut că dîn stînga s-o băgat Hicler pă căputu’ unităţîi, cu vo tri jenerali. Mă! D-aşe viniau, că numa’ fluturau mantăile pă ei. Li-am dat onoru’, da, cînd o trecut p-îngă minie, ce creghieţ’ c-am făcut? Avînd corajie năbănuită numa’ dă minie, am bătut tri paşi dă defilare înenchia frontului ş-am zîs: -“Mă Hicler! Tu ai şi pchierz’ războiu’ aista!” La care Hicler s-o oprit, s-o uitat lung la minie, cam cît numeri pînă la cinci o dată, apoi m-o măsurat dî la cucu’ dî pă căpelă pînă in vîrfu’ boconcilor şi m-o zîs: „-Nu chie chieme bace Toghiere!”, dîpă care m-o sălutat scurt, io l-am sălutat la fel dă scurt da şi zvîcnit, apoi o făcut scurt la ghireapta şi s-o cam mai dus, pă căputu’ unitătîî, cu tăt cu jeneralii lui, dă numa’ or fluturat mantăile pă ei”. -„Oaaaa”. Atîta am mai putut noi pruncii zîce dă mnirare. -„Apăi, dragii mniei cei dă buni, iac-aşe, mulchie i să pot intîmpla omului, da io una şi bună vă zîc amu la-ncheieria poveşchii – mare atenţîie! viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!”

Gheorghe Hodrea

Dicţionar: lăviţ’ – bănci;
felcău – joc de cărţi;
boscoroghiau – pălăvrăgeau;
răpţăchie – reţete;
jejichie – degete;
crăscoieţ’ – căscaţi;
cătanile – soldaţii;
căputu’ – poarta;
corajie – curaj;
capelă – bonetă.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*